Câteva recomandări:

Paul Rodgers – Muddy Water Blues
Eric Clapton & Buddy Guy – Sweet Home Chicago
B. B. King & Eric Clapton – The Thrill Is Gone
John Lee Hooker – No Shoes
Peggy Lee – Fever
Nina Simone – Don’t Let Me Be Misunderstood
Blues Brothers/Aretha Franklin – Think
Herbie Hancock – Watermelon Man
John Lee Hooker – Boom boom (a se vedea cum își bate singur ritmul)
Ray Charles – Georgia on my mind
John Lee Hooker – The Healer
Dinah Washington – What a Difference A Day Made

Schimbând registrul la epoca hippy …

Joan Osborne – Son Of A Preacher Man
Janis Joplin – A Woman Left Lonely
Joan Baez – House of The Rising Sun, 1960
Bob Dylan – Knockin’ on Heaven’s door, 1973
The Moody Blues – Nights In White Satin, 1967
Simon & Garfunkel – El Condor Pasa, 1970
Janis Joplin – Try (Live at Woodstock, 1969)
Janis Joplin – Cry Baby (live in Toronto, 1970)
The Beatles – Let It Be
The Eagles – Hotel California
Bob Marley – No woman no cry
Blondie – Maria
Kansas – Dust In The Wind
Simon & Garfunkel – Sound Of Silence
The Bee Gees – Massachusetts
Simon & Garfunkel – Mrs. Robinson (live)

Deși ziceam că azi nu se mai face muzica de pe “vremuri”, totuși sunt multe voci minunate ca altă data, doar vremurile sunt altele. Închei cu o piesă minunată de Ayo (mama ei e țigancă din România)

Ayo – Down on my knees

* * *

În ultima vreme n-am mai vrut sa zic/scriu nimic, ci dimpotrivă, să ascult sau să citesc. Iar muzica asta e pentru mine o plăcere. Îmi place foarte mult John Lee Hooker, deși fiecare mare bluesman are ceva special și unic. Apoi mă bucur că am redescoperit-o pe Janis Joplin, un imens talent de care lumea a fost furată, odată cu moartea fulgerătoare a artistei la numai 27 de ani…

Audiție/vizionare plăcută!

P.S. Știu că anumite cititoare vor aprecia lista mea (Lili, da, mă gândesc și la tine)

In primul rand, este foarte diferit sa stai aproape de pian si sa simti practic fiecare vibratie si tonalitate care vine de langa tine. Fiind doar cu cativa prieteni intr-o camera toata experienta devine mai personala decat poate fi la un spectacol unde esti inghesuit cu cateva sute de necunoscuti.

Recomandarea de azi (link youtube): Chopin Waltz No.19 in A minor

Viata fara muzica ar fi o greseala. Am auzit undeva vorba asta si este ceea ce simt si eu. Dar muzica nu inseamna numai sunete si armonii, pentru ca daca ar fi doar atat, am avea computere cantand perfect si matematic dupa partitura. Muzica este un triunghi intre artist, instrument si ascultator, cu alte cuvinte o experienta, pentru ca artistul personalizeaza muzica dupa cum simte si cel care asculta trebuie sa devina la randul sau un instrument, dar de ascultat si simtit, un fel de antena pentru artist.

Mi-a placut cum muzica se construia in fata ochilor mei, cum fiecare atingere de clapa devenea o picatura de frumos ce umplea un pahar al incantarii. Desi era tarziu si eram obosit ca un catar batran, notele lui Chopin ma revigorau si ma gandeam cat de simplu e uneori sa te bucuri de viata. Sau poate nu e asa de simplu, de vreme ce a trebuit sa se nasca un geniu cu cateva secole in urma si apoi altcineva sa munceasca ani de zile ca din “ding dong” sa faca muzica si astfel sa-l savurez eu pe Chopin.

Multumesc Christi!

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Poate ați auzit de celebrul violonist Andre Rieu, cunoscut mai ales pentru concertele sale inedite prin care popularizează muzica clasică într-un mod care ajunge la fiecare om, indiferent de pregătire sau cultură. Iată-l pe stadionul de fotbal al echipei Ajax Amsterdam cântând un fragment din valsul lui Șostakovici și apoi un pic din Corul Sclavilor din opera Nabucco de Verdi.

Vezi mai multe video din Muzica

Andre Rieu poate nu este cel mai bun violonist, deși are un Stradivarius, dar meritul lui imens este acela de a fi înțeles că muzica clasică nu trebuie închisă într-o sală de concert pentru melomani și snobi, ci trebuie să ajungă la toată lumea, iar el o scoate afară și reușește să antreneze până și microbiștii de pe stadion. Totuși, el a câtat la Ajax, nu în Ghencea sau Ștefan cel Mare

–

P.S. De o vreme nu mai scriu pe blog… văd că foarte multă lume toacă aceleași subiecte/mizerii care ne încurcă viața, criza, gropile, iarna, traficul, prostia și chiar nu mai am ce să adaug. E de înțeles, uneori îți vine să urli, și îți dai drumul prin blog. De primăvară aș scrie, dar să vină odată! În rest, până revin cu lucruri interesante, vă las cu muzica

Ciocănitoarea Woody și Nicolae Herlea (poate cea mai bună interpretare)

Adagio (Spartacus) – Aram Khachaturian

Va plăcut?

Dar de data asta nu e vorba de o fată, sau mă rog, este, dar mă refer la muzica ei. Nu pot spune că sunt un meloman, dar ascult cu plăcere şi muzică clasică mai ales când e vorba de ceva deosebit de care nu ştiam, şi sunt atâtea lucruri pe care nu le ştiu (cum ar fi muzica tradiţională Iraniană pe care am descoperit-o recent)

Este vorba de Sarah Chang. Probabil majoritatea dintre voi nu aţi auzit de ea, dar Sarah Chang este una dintre violonistele de top ale lumii, o virtuosa. Întâmplător am dat peste o interpretare a ei care mi-a făcut pielea de găină, cum se spune, şi imediat am vrut să ascult mai mult. Demult nu am văzut pe cineva să interpreteze cu atâta pasiune, să trăiască astfel muzica şi totodată să scoată un sunet atât de curat din vioară, un instrument deosebit de dificil, la care graniţa între armonie sublimă şi scârţâit este infinitezimală.

Născută în America din părinţi coreeni, Sarah Chang cântă de la 6 ani la vioară, fiind un copil geniu care la 12 ani susţinea concerte cu cele mai ilustre filarmonice din lume şi cu nume răsunatoare precum Placido Domingo. La 29 de ani, are un palmares formidabil şi se pare că interpretarea ei a ajuns la maturitate, stârnind admiraţie şi invidie deopotrivă.

Azi am să pun doar o melodie, binecunoscută multora, şi anume Suita Aerului de J.S. Bach, într-o interpretare fabuloasă, şi cu timpul am să revin cu altele, dar parcă nu e aşa interesant dacă vă dau totul deodată.

P.S. Deja mi-am “chinuit” prietenii cu linkurile astea, aşa că prin postul ăsta mă asigur că nu scapă nimeni.