Sa ne amuzam cu Auchan Timisoara :)

De curand am fost Stan patitul in doua episoade “sa radem pe banii dvs” la hipermarketul Auchan.

Episodul 1: “Nu esti in toate suruburile”

Acum vreo doua luni am cumparat un televizor de la ei. Evident am facut proba in magazin, totul a mers ca la carte, asa ca entuziasmat, acasa ma pun sa montez tv-ul. Totul parea foarte fain pana cand ajung intr-o faza a montajului in care ma uit ca prostul la cutie si la tot ce scosesem din ea, lovit de concluzia evidenta ca imi lipseau suruburile necesare. (Televizorul vine montat pe un picior de plastic). Rascolesc cutia, polistirenul, pungile, si precum locotenentul Colombo, incep sa ma bag pe sub mobila, sa privesc din unghi covorul, poate poate mi-au scapat suruburile, s-au dus undeva, io stiu in cautare de piulite, dar chiar nu am gasit decat o punga mica in care, dupa desenul sugestiv, se parea ca au fost suruburile.

Incepusem deja sa ma gandesc cum sa fac, sa improvizez ceva, sa pun tv-ul ca un tablou sau poate intr-un rastel, dar noroc ca identificasem ce suruburi imi trebuie – metric patru, pt cunoscatori – si inca alt tip de surub cu pas mare, probabil proprietar, pentru ca evident producatorul nu s-a putut abtine de la a nu fi creativ si in privinta suruburilor. Fiind prea tarziu ca sa mai ma intorc la magazin, cu injuraturile de rigoare, am cautat prin cutiile mele cu scule suruburi M4, dar bineinteles ca n-aveam decat lungi cat creioanele. N-am citit manualul de montare, dar precis ca nu scria “inainte de a monta piciorul, potriviti in menghina suruburile dvs si taiati-le dupa nevoie cu bomfaierul”. Restul, cele cu pas mare, le-am “procurat” din alte parti ale televizorului, cu speranta ca nu se va desface daca voi da volumul mai tare.

A doua zi, ma duc cu bonul si garantia la magazin, unde oamenii s-au uitat ciudat la mine. Cred ca am fost cam neconvingator cu toata povestea mea, de regula lumea vine dupa un cablu lipsa sau pentru pixeli morti. “Nu dom’le, imi lipsesc suruburile”. S-o fi gandit ca eram eu dus cu pluta sau ceva. Stai ca nu eram eu ieri, era cutare baiat… imi zice tipul din raion. Il suna pe baiatu’ de ieri, schimba niste amabilitati la telefon, dar concluzia e ca n-are cum sa imi dea alte suruburi pentru ca ieri s-a vandut si ultimul model (adica urma sa sacrifice un alt televizor, si beleaua sa pice pe ghinionistul, pardon clientul urmator). Ideea era ca suruburile s-au pierdut cumva cand au montat pentru expunere un tv, dar spre frustrarea mea, nu puteau gasi nici un tv cu suruburi la fel. La un moment dat imi recomanda sa ma duc la raionul auto — genial — poate acolo au suruburi de tv.

In final s-a rezolvat, mi-au adus un picior de la un tv defect si am scos toate suruburile din el ca vanatorii de comori, dar tot nu erau la numar, asa ca si acum tv-ul e putin cam schiop :)

Episodul 2: Bradul de Craciun

Patania asta e mai recenta, anul acesta (2011) optand pentru un brad din plastic pentru o lista de motive pe care nu o deschid aici. Dar faza are ceva in comun cu intamplarea anterioara. Fiindca nu tin la suparare, m-am dus la Auchan sa imi cumpar brad, si dupa multe ezitari, am luat unul foarte frumos din plastic, dupa cum ziceam. Cutia sigilata, parca a adus-o Mosul. Dupa ce ajung acasa, zic .. mai ce ar fi sa montam bradul. Mama: lasa-l, e prea devreme, suntem in 19. Da, zic eu, dar e de la Auchan! Ok, argument decisiv, asa ca ma apuc si montez. Bradul de plastic e ca un puzzle 3D, asa ca entuziasmat de noua jucarie construiesc creanga cu crenguta pana la varf, cand… stai.. care varf?! Socat de propria-mi profetie devenita realitate, prima reactie a fost sa neg. Bineinteles. Apoi, din nou, caut pe sub mobila, din unghi covorul… dar de data asta lipsea un varf de brad cat o tuie, nu niste suruburi pitice. Nu sunt superstitios, dar am impresia ca cineva m-a blestemat in magazinul ala. Ok, deja eram degajat, radeam. Sun la magazin, si raspunsul a fost foarte prompt, “veniti cu bonul si va dam varful”. Noroc ca il asamblasem, daca ma puneam sa il fac in seara de Craciun, sunt curios de unde imi mai dadeau un varf!
Ma duc din nou la magazin si intr-un sfarsit primesc varful, care arata foarte frumos, ca un brad de birou, si care se ratacise printre cutii. Ma gandesc ca acolo in depozit varfurile de brad sunt lasate sa se plimbe in voie, dar de vreme ce cutiile sunt aranjate in chip de labirint, se mai ratacesc.

Bonus — de Craciun am cumparat cadou — tot de la Auchan — un puzzle cu 2×1000 de piese. Acasa citesc mai atent pe cutie: “din motive tehnice un puzzle are 999 de piese in loc de 1000″.

Final de mandat

good bye Acer

good bye Acer

De o vreme vroiam sa povestesc niste impresii interesante din concediu si poate altele, dar de curand m-a lasat laptop-ul pe care il folosesc din 2007. Am auzit multe lucruri negative despre fiabilitatea laptop-urilor Acer, dar iata ca al meu m-a tinut bine patru ani, “mandat” in care l-am incins destul de mult cu jocuri si alte lucruri, nu doar navigare pe internet. Deci nu i-a fost usor. Din pacate, “demisia” si-a dat-o tocmai placa video, asa ca o sa dureze ceva pana imi recuperez tot ce aveam pe el, si numai acum imi dau seama ca din backup-uri imi lipsesc o gramada de chestii :)

Noroc cu vechiul meu calculator din 2003, pe care l-am reinvestit miraculos in forma sa originala, si iata ca, cu greu, incet dar sigur, mai pot naviga pe internet sau juca un joc de acum 10 ani. Se pare ca nu se mai fac calculatoare ca pe vremuri, pentru ca acest batran Celeron a functionat vreo doua mandate fara probleme si fara sa fie nevoie de remanieri de Windows! Daca pica si Celeronul, mai am un 486 undeva… ma intorc in feudalism.

Lessons learned:

  1. folositi un laptop cooler vara, nu unul ieftin, din plastic, ca mine
  2. faceti backup lunar pe un disk extern sau stick
  3. se putea si mai rau, acum 8 ani mi s-a ars harddisk-ul si am pierdut tot ce aveam pe el

Un pic de gândire critică despre muncă

Eu am copilărit în perioada comunistă și pe atunci munca era adesea glorificată într-un mod propagandistic, grandios și alegoric (adesea hilar), prin defilări, cuvântări, poezii, lozinci și cântări. Accentul era pus pe munca fizică a clasei proletare, oamenii din fabrici și uzine, cei de pe șantier, apoi țăranii, tractoriștii, etc. Toți munceau pentru depășirea planului, pentru victoria socialismului și alte împliniri mărețe, deci nu prea munceau pentru ei.

După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Idei pentru mărțișor 2012

Cred că anul trecut pe vremea asta era mai cald, sau cel puțin eram mai bine dispus. Nu mă refer în general ci legat de tradiția noastră numită mărțișor. De la o vreme mi se pare o sărbătoare kitsch, o zi pretext pentru ca să se vândă toate prostiile care n-au nici o legătură cu mărțișoarele de altă dată. Îmi place originalitatea, dar totuși mărțișorul e o chestie de purtat ca broșă, nu suport de pahare sau tablou.

Dacă și anul trecut aveam iluzia că le-am văzut pe toate, azi am văzut mărțișoare la super ofertă în Auchan, cred că erau la kil. Dar, altfel, la micul întreprinzător totul e unicat, fabricat manual, ecologic, bio, 100% original, din argint, aurit, din cobalt, sticlă de murano, ceramică, porțelan, rocă selenară și dinte de dinozaur, și acela de lapte. Chiar și mărțișoarele Hannah Montana sunt originale, semnate chiar de Miley Cyrus, cu pix original, de mărțișor care scrie alb-roșu.

Marțișor pe băț :P

Marțișor pe băț :P

Din păcate (?), au trecut cam 10 ani decând nu mai mă ocup cu mărțișoare, pentru că acum am o idee și poate mă citește un mic întreprinzător pentru anul viitor — mărțișoare comestibile. De ce să ne chinuim atâta cu alesul mărțișoarelor care oricum ajung la coș, sau într-o cutie de pantofi undeva, când iată, dintr-o dată problema ar putea fi simplu rezolvată fără atâta risipă de energie creativă! Niște bomboane alb-roșii, o ciocolată glazurată de mărțișor, un covrig pictat sau niște chipsuri asortate, azi cu chimicale poți face orice!

Eu la anul aș vrea, de exemplu, să-mi servesc colegele dintr-o cutie cu fondante de mărțișor, cu răvaș după caz, ca să nu se piardă din specificul tradiției!

P.S. Cireașa de pe tort anul acesta au fost “mărțișoarele” din mecanisme de ceas de damă. Până la 17 rubine!

Rom n-are nevoie de publicitate proasta

Pe vremuri, adica pe cand era Dacia lu’ bunicu o masina de vis, era o ciocolata renumita pe nume Rom. O stiti, nu prea s-a schimbat, doar ca de curand, oamenii care gestioneaza brand-ul, au schimbat ambalajul tricolor, consacrat de nu stiu cate zeci de ani, cu steagul american. Initial am crezut ca a fost o gluma, dar sincer, nu stiu ce fel de gluma a fost asta, de vreme ce am vazut in magazin un raft plin de cutii cu ciocolati Rom in ambalajul “american”. Se pare ca schimbarea ambalajului a produs efectul dorit, si anume o multime de publicitate gratuita pentru Rom, cum ar fi si acest post, de vreme ce nu m-am abtinut sa scriu.

Daca au gandit gluma asta de la inceput, atunci sunt prosti, pentru ca e o idee foarte slaba si neinspirata. Daca s-au prins ca reactia publicului e una negativa si ca oamenilor nu le place sa le bagi pe gat stars and stripes ca argumentul calitatii (de cand produc americanii calitate, apropo), atunci cuiva din echipa Rom ii merg rotitele.

baton Rom american

baton Rom american

Ieri parca, am vazut la tv spotul cu americanul ala care zice ca a fost o gluma – whatever – tot e o prostie. Sincer, ciocolata Rom nu e nu stiu ce mare scofala, nu e mai buna decat Mars sau Bounty, dar e o chestie sa zicem de traditie, langa nume ca Eugenia, Kandia, Kandel, Magura. Desigur multe din brandurile astea de pe vremuri nu mai exista (Kandia a fost la Timisoara si a disparut cu fabrica dupa ce au mutat tot la Bucuresti) sau produsele asociate cu brandul sunt cu totul altceva (Kandia sau Magura).

Faptul ca ai un brand ca Rom e un avantaj enorm de piata, aproape ca nu trebe sa iti faci reclama, in orice caz nu trebuie sa iti arati chilotii cu dungi si stelute in felul asta. Eu nu am inteles niciodata de unde fascinatia romanilor pentru modul de viata american si dupa americanisme, mai ales dupa cele de prost gust. Multi vorbitori de “engleza” de la noi incearca pronuntii americanesti, desi mie nu mi se pare deloc interesant sa vorbesti ca un texan sau ca un fermier din Tenessee.

Ambalaj sau ciocolata?

Poate era interesant de dezvoltat cat de mult conteaza ambalajul la un produs, pentru ca in cazul Rom cu steag american, ciocolata e tot aceeasi. Oare noi ce consumam, un ambalaj sau o ciocolata? Ambalajul ajunge la cos uneori mai repede decat savuram noi ciocolata. Si atunci, ce mai conteaza ce culori are sau ce steag e pe el? Nu ca e interesant cat din viata noastra este imagine si cat e continut? (cam putin) Oamenii nu pot separa imaginea de continut, pentru ca in timp se formeaza anumite reflexe de magazin, ciocolata Kinder are ambalajul alb cu portocaliu, Milka e violet, s.a.m.d., la fel ca automatismele prin care identificam rosiile dupa culoare sau ne uitam de doua ori la “vinetele albe” sau “rosiile portocalii”. Desigur, un fruct sau o leguma nu e un brand, brandul are si o anumita semnificatie pentru cumparator, este asociat cu ceva, cu o stare, o alta imagine, o amintire, sau cu un mod de viata (aha, dungi si stelute).

baton Rom 1964

baton Rom 1964

Mai demult erau niste spoturi publicitare senzationale la Rom, cu Ceausescu. Ma rog, problema e ca majoritatea copiilor nu inteleg ce are Ceausescu cu ciocolata, si nici nu stiu cine a fost. Totusi, foarte putine reclame se adreseaza copiilor, pentru ca nu ei cumpara, ci parintii. Si adesea reclamele sunt gandite pentru copilul sau naivul din parinte. Din pacate Rom n-a mai mers pe ideea asta de traditie, brand vechi si asa mai departe, desi traditia si vechimea unui brand il intaresc pe piata indiferent cine e concurenta. Dar vorba aia, “D-zeu iti da, dar nu-ti pune si in traista”.