Episodul 1: “Nu esti in toate suruburile”

Acum vreo doua luni am cumparat un televizor de la ei. Evident am facut proba in magazin, totul a mers ca la carte, asa ca entuziasmat, acasa ma pun sa montez tv-ul. Totul parea foarte fain pana cand ajung intr-o faza a montajului in care ma uit ca prostul la cutie si la tot ce scosesem din ea, lovit de concluzia evidenta ca imi lipseau suruburile necesare. (Televizorul vine montat pe un picior de plastic). Rascolesc cutia, polistirenul, pungile, si precum locotenentul Colombo, incep sa ma bag pe sub mobila, sa privesc din unghi covorul, poate poate mi-au scapat suruburile, s-au dus undeva, io stiu in cautare de piulite, dar chiar nu am gasit decat o punga mica in care, dupa desenul sugestiv, se parea ca au fost suruburile.

Incepusem deja sa ma gandesc cum sa fac, sa improvizez ceva, sa pun tv-ul ca un tablou sau poate intr-un rastel, dar noroc ca identificasem ce suruburi imi trebuie – metric patru, pt cunoscatori – si inca alt tip de surub cu pas mare, probabil proprietar, pentru ca evident producatorul nu s-a putut abtine de la a nu fi creativ si in privinta suruburilor. Fiind prea tarziu ca sa mai ma intorc la magazin, cu injuraturile de rigoare, am cautat prin cutiile mele cu scule suruburi M4, dar bineinteles ca n-aveam decat lungi cat creioanele. N-am citit manualul de montare, dar precis ca nu scria “inainte de a monta piciorul, potriviti in menghina suruburile dvs si taiati-le dupa nevoie cu bomfaierul”. Restul, cele cu pas mare, le-am “procurat” din alte parti ale televizorului, cu speranta ca nu se va desface daca voi da volumul mai tare.

A doua zi, ma duc cu bonul si garantia la magazin, unde oamenii s-au uitat ciudat la mine. Cred ca am fost cam neconvingator cu toata povestea mea, de regula lumea vine dupa un cablu lipsa sau pentru pixeli morti. “Nu dom’le, imi lipsesc suruburile”. S-o fi gandit ca eram eu dus cu pluta sau ceva. Stai ca nu eram eu ieri, era cutare baiat… imi zice tipul din raion. Il suna pe baiatu’ de ieri, schimba niste amabilitati la telefon, dar concluzia e ca n-are cum sa imi dea alte suruburi pentru ca ieri s-a vandut si ultimul model (adica urma sa sacrifice un alt televizor, si beleaua sa pice pe ghinionistul, pardon clientul urmator). Ideea era ca suruburile s-au pierdut cumva cand au montat pentru expunere un tv, dar spre frustrarea mea, nu puteau gasi nici un tv cu suruburi la fel. La un moment dat imi recomanda sa ma duc la raionul auto — genial — poate acolo au suruburi de tv.

In final s-a rezolvat, mi-au adus un picior de la un tv defect si am scos toate suruburile din el ca vanatorii de comori, dar tot nu erau la numar, asa ca si acum tv-ul e putin cam schiop

Episodul 2: Bradul de Craciun

Patania asta e mai recenta, anul acesta (2011) optand pentru un brad din plastic pentru o lista de motive pe care nu o deschid aici. Dar faza are ceva in comun cu intamplarea anterioara. Fiindca nu tin la suparare, m-am dus la Auchan sa imi cumpar brad, si dupa multe ezitari, am luat unul foarte frumos din plastic, dupa cum ziceam. Cutia sigilata, parca a adus-o Mosul. Dupa ce ajung acasa, zic .. mai ce ar fi sa montam bradul. Mama: lasa-l, e prea devreme, suntem in 19. Da, zic eu, dar e de la Auchan! Ok, argument decisiv, asa ca ma apuc si montez. Bradul de plastic e ca un puzzle 3D, asa ca entuziasmat de noua jucarie construiesc creanga cu crenguta pana la varf, cand… stai.. care varf?! Socat de propria-mi profetie devenita realitate, prima reactie a fost sa neg. Bineinteles. Apoi, din nou, caut pe sub mobila, din unghi covorul… dar de data asta lipsea un varf de brad cat o tuie, nu niste suruburi pitice. Nu sunt superstitios, dar am impresia ca cineva m-a blestemat in magazinul ala. Ok, deja eram degajat, radeam. Sun la magazin, si raspunsul a fost foarte prompt, “veniti cu bonul si va dam varful”. Noroc ca il asamblasem, daca ma puneam sa il fac in seara de Craciun, sunt curios de unde imi mai dadeau un varf!
Ma duc din nou la magazin si intr-un sfarsit primesc varful, care arata foarte frumos, ca un brad de birou, si care se ratacise printre cutii. Ma gandesc ca acolo in depozit varfurile de brad sunt lasate sa se plimbe in voie, dar de vreme ce cutiile sunt aranjate in chip de labirint, se mai ratacesc.

Bonus — de Craciun am cumparat cadou — tot de la Auchan — un puzzle cu 2×1000 de piese. Acasa citesc mai atent pe cutie: “din motive tehnice un puzzle are 999 de piese in loc de 1000″.

good bye Acer

Noroc cu vechiul meu calculator din 2003, pe care l-am reinvestit miraculos in forma sa originala, si iata ca, cu greu, incet dar sigur, mai pot naviga pe internet sau juca un joc de acum 10 ani. Se pare ca nu se mai fac calculatoare ca pe vremuri, pentru ca acest batran Celeron a functionat vreo doua mandate fara probleme si fara sa fie nevoie de remanieri de Windows! Daca pica si Celeronul, mai am un 486 undeva… ma intorc in feudalism.

Lessons learned:

1. folositi un laptop cooler vara, nu unul ieftin, din plastic, ca mine
2. faceti backup lunar pe un disk extern sau stick
3. se putea si mai rau, acum 8 ani mi s-a ars harddisk-ul si am pierdut tot ce aveam pe el

După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Dacă și anul trecut aveam iluzia că le-am văzut pe toate, azi am văzut mărțișoare la super ofertă în Auchan, cred că erau la kil. Dar, altfel, la micul întreprinzător totul e unicat, fabricat manual, ecologic, bio, 100% original, din argint, aurit, din cobalt, sticlă de murano, ceramică, porțelan, rocă selenară și dinte de dinozaur, și acela de lapte. Chiar și mărțișoarele Hannah Montana sunt originale, semnate chiar de Miley Cyrus, cu pix original, de mărțișor care scrie alb-roșu.

Marțișor pe băț

Eu la anul aș vrea, de exemplu, să-mi servesc colegele dintr-o cutie cu fondante de mărțișor, cu răvaș după caz, ca să nu se piardă din specificul tradiției!

P.S. Cireașa de pe tort anul acesta au fost “mărțișoarele” din mecanisme de ceas de damă. Până la 17 rubine!

Daca au gandit gluma asta de la inceput, atunci sunt prosti, pentru ca e o idee foarte slaba si neinspirata. Daca s-au prins ca reactia publicului e una negativa si ca oamenilor nu le place sa le bagi pe gat stars and stripes ca argumentul calitatii (de cand produc americanii calitate, apropo), atunci cuiva din echipa Rom ii merg rotitele.

baton Rom american

Ieri parca, am vazut la tv spotul cu americanul ala care zice ca a fost o gluma – whatever – tot e o prostie. Sincer, ciocolata Rom nu e nu stiu ce mare scofala, nu e mai buna decat Mars sau Bounty, dar e o chestie sa zicem de traditie, langa nume ca Eugenia, Kandia, Kandel, Magura. Desigur multe din brandurile astea de pe vremuri nu mai exista (Kandia a fost la Timisoara si a disparut cu fabrica dupa ce au mutat tot la Bucuresti) sau produsele asociate cu brandul sunt cu totul altceva (Kandia sau Magura).

Faptul ca ai un brand ca Rom e un avantaj enorm de piata, aproape ca nu trebe sa iti faci reclama, in orice caz nu trebuie sa iti arati chilotii cu dungi si stelute in felul asta. Eu nu am inteles niciodata de unde fascinatia romanilor pentru modul de viata american si dupa americanisme, mai ales dupa cele de prost gust. Multi vorbitori de “engleza” de la noi incearca pronuntii americanesti, desi mie nu mi se pare deloc interesant sa vorbesti ca un texan sau ca un fermier din Tenessee.

Ambalaj sau ciocolata?

Poate era interesant de dezvoltat cat de mult conteaza ambalajul la un produs, pentru ca in cazul Rom cu steag american, ciocolata e tot aceeasi. Oare noi ce consumam, un ambalaj sau o ciocolata? Ambalajul ajunge la cos uneori mai repede decat savuram noi ciocolata. Si atunci, ce mai conteaza ce culori are sau ce steag e pe el? Nu ca e interesant cat din viata noastra este imagine si cat e continut? (cam putin) Oamenii nu pot separa imaginea de continut, pentru ca in timp se formeaza anumite reflexe de magazin, ciocolata Kinder are ambalajul alb cu portocaliu, Milka e violet, s.a.m.d., la fel ca automatismele prin care identificam rosiile dupa culoare sau ne uitam de doua ori la “vinetele albe” sau “rosiile portocalii”. Desigur, un fruct sau o leguma nu e un brand, brandul are si o anumita semnificatie pentru cumparator, este asociat cu ceva, cu o stare, o alta imagine, o amintire, sau cu un mod de viata (aha, dungi si stelute).

baton Rom 1964

Mai demult erau niste spoturi publicitare senzationale la Rom, cu Ceausescu. Ma rog, problema e ca majoritatea copiilor nu inteleg ce are Ceausescu cu ciocolata, si nici nu stiu cine a fost. Totusi, foarte putine reclame se adreseaza copiilor, pentru ca nu ei cumpara, ci parintii. Si adesea reclamele sunt gandite pentru copilul sau naivul din parinte. Din pacate Rom n-a mai mers pe ideea asta de traditie, brand vechi si asa mai departe, desi traditia si vechimea unui brand il intaresc pe piata indiferent cine e concurenta. Dar vorba aia, “D-zeu iti da, dar nu-ti pune si in traista”.

Piramida lui Maslow

Eu aș da vina pe trecutul nostru comunist, perioadă care nu s-a orientat spre indivizi ci spre mase și clase sociale. Desigur, piramida concepută de un american este destul de nepotrivită pentru a descrie o societate comunistă, dar astăzi ar trebui să ne identificăm destul de mult cu această ierarhie.

România este totuși un copăcel albastru cu steluțe aurii, dar cu rădăcini roșii, așa că nu trebuie să ne mirăm când mai iese câte un lăstar roșu, comunist, și ne trădează. Mă refer la faptul că aici identitatea individului este mai puțin importantă și primează apartenența la grup și acceptarea în grup (și din partea grupului), o chestie mai degraba comunistă decât occidentală (mă rog, după mine și corporatismul e o formă de comunism, dar asta e un subiect pentru un alt post).

În cultura occidentală este minunat să fi diferit și chiar excentric, în schimb la noi ideea de a fi diferit (vezi vârful piramidei) înseamnă a fi o anomalie de circ, mulțumită curentului tabloid din presa noastră care insistă numai pe grotesc.

Bineînțeles că într-o astfel de societate primează conformismul în tandem cu autoritatea. Societățile tip patul lui Procust au mereu un organism corector foarte activ, de regulă atât de activ încât execută și nu discută, de unde și minerescul “noi muncim, noi nu gândim”. Dacă pe timpul comunismului acest organism era Partidul, după revoluție rolul a fost preluat chiar de societate, prin reflecția sa, și anume modelele pe care le promovează și genul de televiziune pe care îl consumă.

În România vedem tot mai mult cum se propagă conformismul, mulajul pe trend, tinzând uneori către tribalism (noi vs ei, deci huo): avem conformism religios, conformism superstițios, conformism consumerist, social, tradiționalist, mediatic, etc. Ideea e că trebuie să aparții la ceva, în loc să fi ceva, cineva, TU, nu altul, o copie.

Gradina cu narcise

Aveam și noi un spațiu verde frumos, îngrijit de o familie din bloc, care creșteau acolo tot felul de flori dar pentru că multă lume intra pe acolo ca vitele sau fura florile, au pus o mică împrejmuire care nu deranja (aparent) pe nimeni. Dar se pare că cel care muncește e fraier, pentru că dășteptul vine și fură ce muncește altul, zicând că acolo e al nimănui și nu e nici o problemă dacă florile alea devin ale lui ca el să le vândă la colț. Tot așa, cel care muncește e fraier pentru că iată, de ce să fie frumos, când poate să fie urât și distrus, cu alte cuvinte să fie moartă capra vecinului, deci toată lumea va fi mulțumită nu de propria-i bucurie ci de sărăcia altuia.

Trăiesc într-o țară de tâmpiți, din păcate aflați la conducere, cărora în loc să le pese de probleme, ei se preocupă cu cei care muncesc și cei care încearcă să facă ceva. Muncești, faci ceva? Dacă da, atunci ești un prost, cel puțin ăsta e mesajul transmis de autorități. De fapt, cum se vede și la tv, cei care muncesc iau țeapă de la guvern ca să aibe ce mânca și alții care nu le prea au cu munca. Sigur, am divagat, dar revenind, și eu am avut o gradina din asta la care am renunțat când am văzut cum alții îți băteau joc de munca mea. Normal că și vecinul meu își va băga picioarele în grădina cu flori, pentru că nu e tâmpit să munceasca pentru ca alții să fure sau să-i distrugă munca. Va fi o mizerie, pentru că unde e o tufă, cineva se găsește să arunce un gunoi, iar apoi grămada cere vârf, așa că în scurt timp totul se uniformizează într-o mizerie generală pe care un băiat isteț o poate transforma într-o parcare sau ceva comercial. Poate vă sună cunoscut modul ăsta de operare, e felul în care s-a falimentat totul la noi pentru a se fura privatiza.

Am fost și mai entuziasmat când am citit știrile live de la lansarea tabletei, cu poze frumoase și o prezentare foarte bine făcută de Steve Jobs și echipa lui. Apoi, după ce m-am mai liniștit un pic, întrebările au început să-mi curgă, precum picătura chinezească. Dar aia unde e, dar asta de ce nu e…

Hai să le luăm pe rând:

Tableta Apple e un gadget blocat în universul Apple, tu o cumperi dar Apple ți-o controlează, adică ai doar un control limitat asupra aplicațiilor și conținutului pe care îl poți pune pe ea. Deci, dacă nu o piratezi:
- nu poți să-ți pui colecția de muzică pe ea doar dacă ai cumpărat-o de la Apple,
- nu poți vedea nimic multimedia decât dacă ai achiziționat conținutul respectiv din iStore
- idem pentru cărți și toate celelalte lucruri.

Nu are multitasking, deși e un fel de laptop. Ăsta trebuia să fie motivul zero pentru care n-am ce face cu o astfel de tabletă. Bineînțeles că multitaskingul există, dar el este blocat intenționat, tocmai ca tu să nu poți controla tot ce face tableta. Adică eu nu pot avea un messenger deschis în timp ce citesc un blog, sau să ascult o muzică în timp ce scriu un document. Bine ați revenit în epoca MS-DOS

Ești blocat cu sistemul Mac. Ar fi fost minunat să poți instala un sistem open source precum Linux dar și Windows. Desigur, pentru o platformă din asta mobilă, un Linux optimizat ar fi soluția ideală. Dar iPad nu este un device revoluționar, este doar un mod revoluționar de a stoarce bani din americanul fraier sau captiv în rețeaua Apple. Zic captiv, pentru că odată ce ai investit mii de dolari în tot felul de gadgeturi, programe, aplicații și conținut multimedia de la Apple, e greu să abandonezi tot, chiar dacă ai putea merge către o platformă în care să ai control deplin asupra ce faci.

Conectică specifică Apple — nu ai porturi USB, SD, hdmi. De ce ai avea, când interesul lor e să nu poți face ce vrei pe tableta ta. Totul se transferă prin programul lor infernal iTunes, așa că nu-ți poți folosi tableta pe post de hard-disk portabil, cum multă lume și-a imaginat.

Apple au fost întotdeauna lideri în inovație: primul PC, laptop, mp3 player, etc, dar au rămas mereu prea exclusiviști concentrați pe nucleul lor dur de fani, puternic în State. Dar eu mă declar dezamăgit de tableta iPad, un gadget frumos și atât, pentru că mă așteptam la o deschidere mult mai mare a celor de la Apple către utilizatori, nu doar cei deja fidelizați. În epoca web 2.0, când accentul este pus exclusiv pe utilizator, comunitate și dorințele lor, mi se pare firesc ca să oferi libertate cât mai mare utilizatorului, nu să duci fidelizarea până la șantaj. Sunt convins că până la sfârșitul anului va apărea o tabletă de tip S, ca la iPhone, care va rezolva neajunsurile, dar întretimp, producători precum Samsung sau Google/HTC vor veni cu variantele lor, probabil cu sistem Android.

Totuși, dacă va fi să aleg, între 500-600 de euro pentru o tabletă și un concediu într-o țară din vest, voi alege concediul, pentru că așa am făcut acum 2 ani și n-am regretat.

Realitatea e că odată ce ai trăit un pic prin occident, nu mai poţi fi minţit de demagogii din România. Nu mai poţi pune botu’ la propaganda şi manipularea jenantă pentru orice stat democratic făcută de trusturile de presă de la noi. Îţi pute pur şi simplu. Chestiile astea nu pot decât să îţi reamintească de ce ai plecat, pentru că cenzura şi manipularea nu pot ajuta la modernizarea nici unui stat. Aşa că normal că te duci şi dai un vot de blam celor care vor să ajungă la putere prin mijloace de tristă amintire.

Ar trebui să avem încredere în votul celor din diaspora, pentru că România se vede altfel de acolo şi întotdeauna cei care s-au întors din occident, au venit cu o mentalitate mai sănătoasă şi cu mai mult bun simţ.

Da, nici nu ştiu ce pierd, şi da, aşa e “când îmbătrâneşti” ca să le răspund anumitor persoane murătură
Ştiu că problema Farmville e o abatere gravă, dar ţin să precizez că am avut o gradină adevărată timp de mulţi ani, şi e puţin altfel, doar mai fain. Nu joc nici Mafiawars sau Castle Age, dar prefer “treasure island” şi sus-jos.