E greu să fi pirat în ziua de azi

Decând am citit prima dată Comoara din Insulă de Robert Stevenson am fost fascinat de pirați și îmi mai amintesc că pe atunci îmi doream cu ardoare un joc LEGO cu pirați și soldați coloniali. Anii au trecut și am cam uitat de viața de pirat, fie ea și din plastic lego.

Piratul Mustață AlbastrăTotuși, mereu am vrut să am și eu măcar o pălărie de pirat, un bicorn sau tricorn din acela negru cu Jolly Roger (cap de mort cu oase în X). Săptămâna asta am fost pe la diverse magazine, întrebând:
– Pălărie de pirat aveți?
– (pauză scurtă, urmată de o privire suspicioasă).. nu, nu avem decât ce se vede (adică niște pălării de babe și cowboy mioritici)
Nu știam ce să zic.. știți, am un prieten pirat care și-a pierdut-o în Bega, sau sunt piratul Barbă Sură și dacă nu-mi dați o pălărie vă….. dau o mură în gură — pentru că toți se uitau ciudat la mine. Îmi dau seama că în ultima vreme e criză de pirați fără pălărie, dar văd că e și o criză de pălării și mai ales pălărieri, meșteșug pe cale de dispariție în ziua de azi.

Într-un sfârșit am găsit un mic magazin/atelier ticsit de pălării băbești, unde i-am zis vânzătoarei: doamnă, vreau și eu o pălărie de pirat, poate îmi faceți la comandă dacă nu aveți. (Nu-i o mare filozofie ca să faci un tricorn.. îți trebuie doar o pălărie cu boruri foarte largi, pe care le ridici și le coși de mijloc). Dar tanti pălăreasă știa doar să facă pălării pentru vârsta a treia și cu toate că era pustiu prin magazinul ăla, nu și-a bătut capul cu pirați aspiranți ca mine. Chestie care mă duce cu gândul la inflexibilitatea comerciantului și afaceristului român — el nu vede oportunitatea, nici când vine cineva și îl trage de mânecă: băi cal ochelarist, uite aici!
Precis există o mulțime de copii și trăzniți ca mine care au nevoie sau vor la un moment dat o pălărie de pirat, o tichie de vrăjitoare (că tot vine Halloween, doh), o mătură zburătoare (ah, stai), un costum de clown sau pentru o piesă la școală, sau mai știu eu ce chestie atipică dar haioasă, ca să nu mai zic de zecile de costume de moș Crăciun care se vând în decembrie.

Mă dau bătut, e greu să fi pirat zilele astea!

Troaca porcilor

Indiferent ce ziar online românesc citeşti, nu poţi să nu rămâi la un moment dat stupefiat de comentariile care se fac la articole. Este incalificabil ce se întâmplă, de parcă ar fi un concurs al retardaţilor pentru cele mai stupide şi inutile comentarii din lume. Mă întreb dacă nu ar trebui un permis de navigare pe net, aşa cum îţi trebuie în traficul rutier.. Nu contează dacă e un ziar local, naţional sau de profil sportiv, 90% din comentarii nu respectă nici o regulă, n-au nici un argument, nu sunt la subiect sau sunt injurii, predici, atacuri la persoană, instigări şi răfuieli între comentatori. De foarte multe ori m-am întrebat cine sunt aceşti oameni şi ce îi face să comenteze la modul cel mai penibil cu putinţă, unii parcă străduindu-se să fie ilogici.
Devine repetitiv să tot apelez la exemplul “de dincolo”, dar nu am văzut ceva similar la nici o publicaţie online străină, ba dipotrivă: comentarii inteligente, completări, idei interesante şi utile prezentate succint şi scrise normal, fără majuscule sau ortografia de messenger, foarte populară la noi. Peste tot există moderatori şi cei care ţin ziarele astea online impun un anumit standard. La ziarele noastre, standardul este troaca porcilor, de la grohăit şi plescăit în sus, pentru că, probabil, cei care moderează au acelaşi nivel cu spamerii.

10 motive pentru care nu-mi place Yahoo messenger

Cei care mă au în lista de “mess” au observat că mă văd tot mai rar. Asta nu e pentru că mă ascund de ei, ci pentru că m-am săturat de messenger şi aproape că îl urăsc. Folosesc invenţia asta drăcească demult timp, primele mele amintiri se pierd în negura vremurilor îndepărtate ale mirc-ului şi ale netcafe-urilor întunecoase şi înghesuite în apartamente de bloc la parter. Într-o vreme vorbeam foarte mult pe messenger, dar cu timpul mi-am dat seama că pe măsură ce tehnologia devine mai accesibilă, noi ne ascundem tot mai mult în faţa monitoarelor şi vorbim tot mai puţin faţă în faţă, ca oamenii. Astfel, devenim tot mai superficiali şi cu toate că comunicarea creşte în cantitate — twitter, bloguri, forumuri, IM — scade în calitate.

Iată o listă cu motivele pentru care nu-mi place yahoo messenger, valabilă şi pt alte sisteme de IM:Emoticons

10. Offline
– Mesajele offline nu ma deranjează neapărat, dar nu e o idee bună să îmi laşi un mesaj offline de tipul, vezi că îţi arde casa, pentru că s-ar putea să îl primesc prea târziu sau să-l pierd.

9. Concentrare
– Nu mă pot concentra la activităţile mele dacă sunt online şi toată lumea mă bâzâie. Vezi spam.

8. Monosilabe
– Este cât se poate de neplăcut ca să încerci să porţi o discuţie şi să ţi se răspundă doar cu “aha”, “k”, şi emoticoane.

7. Indisponibilitate
– Nu-i înţeleg pe cei care îşi pun un status de tipul, “nu vreau sa vorbesc cu nimeni, sad“. Recomand modul invizibil sau Sign Out. Vezi concentrare.

6.1. To be or not to be
BUZZ!!! DING!! Eşti? […] BUZZ!!! Eşti? De asta nu e bine să foloseşti messneger dacă ai probleme cu inima. BUZZerul te va aborda direct, din imprevizibilul spaţiu al celor invizibili, prin ambuscadă. Oportunist şi rar la vorbă nu te caută decât când are nevoie. Vezi 6 şi 1.

6. Spam
– Mesaje mass de tipul: vreau să vând Nokia XXXX în stare perfectă, puţin zgâriat, fără încărcător, Cutare are nevoie de grupa sanguina X, Yahoo se închide dacă nu dai acest mesaj mai departe, Dacă nu-mi dai buzz nu îmi eşti prieten, etc. Hei, există o mulţime de firme care caută oameni pentru băgat pliante nesolicitate la oameni în poştă!

5. Mutaţii lingvistico-ortografice
Fataaaa… ji q dak…. yo m duk la el la majorat.. hay ji u nu fy najpa! 😐 byne… da qti ani faqe?

4. Emoticoane
– Tuturor ne plac, dar unii le folosesc în exces, sau le folosesc în loc de punct. Eu ştiam că se pune un pic de sare în mâncare, nu mâncarea în sare. Vezi şi spam.

3. Multitasking
– Are 300 de contacte în listă şi vorbeşte cu 10 odată, iar tu primeşti tot atâta atenţie cât primeşte musca enervantă ce se tot aşează pe ecran. Vezi 2)

2. Impoliteţe. Persoana cu care vorbesc nu răspunde.
– Sunt o mulţime de motive pentru asta, dar tot este deranjant, mai ales când te grăbeşti şi vrei un răspuns repede.

1. Indiferenţă
– Cred că asta mă deranjează cel mai tare, când descopăr că scriu de pomană şi îmi pierd timpul, ca şi cum aş vorbi singur.

Tehnician IT sau muncitor necalificat

Sunt multe lucruri care mă supără în ţara asta, dar poate cel mai mult detest munca neplătită şi subaprecierea omului pe piaţa muncii. Când eram mic, în comunism, se zicea că “munca e brăţară de aur” şi orice meserie era bine privită, mai ales cea de muncitor. Dar eu am avut de mic alte înclinaţii, de exemplu, spre desen şi ulterior pentru calculatoare. Aşa că am făcut o facultate de profil, am studiat şi m-am dezvoltat într-o altă direcţie, pentru care aveam mai multe abilităţi. Dar în România, angajatorii se aşteaptă ca oamenii să lucreze pentru ei pe nimica, în timp ce ei duc acasă mii de euro, ca şi cum angajaţii ar face figuraţie.

De exemplu, o firmă de IT şi servicii angajează tehnician IT (anunţ pe net). Se cer o groază de chestii, studii, cunoştinţe, experienţă măcar 6 ani (!), disponibilitate la program prelungit şi deplasări (că doar nu-ţi cere carnet de şofer doar ca să parchezi maşina şefului), etc contra… 200 de euro salar fix plus “bonusuri”, care mai mult ca sigur înseamnă bonuri de masă. De ce a ajuns tehnicianul IT să fie plătit ca un muncitor necalificat sau femeie de serviciu? Ce înseamnă 850 de lei în ziua de azi? Poate un om să trăiască pe cont propriu din 850 de lei pe lună? Sub 800 de lei vorbim deja de un caz social, dar bineînţeles că pe angajator îl doare la bască, el nu consideră că ar avea o responsabilitate. Ce viitor poţi avea cu 200 de euro pe lună? Dar cu 300? În cât timp îţi poţi lua o maşină 2nd hand cu banii ăia?
Eu zic mersi că am avut un pic mai mult noroc, dar cunosc o serie de astfel de oameni care au fost sau sunt umiliţi în felul ăsta.  Dacă ăştia sunt banii, atunci nu te poţi aştepta ca omul acela să dea randament, să îi pese de ceea ce face, să se implice în firma ta şi să îţi aducă plus valoare. Da, unii zic că stai, prima dată să văd că te implici şi după aia te recompensez… păi nu, stai tu şefule, prima dată nu mă umili, dă-mi ceva ca să nu mă duc ruşinat acasă în ziua de salar, şi apoi mai vedem dacă mă implic. E vorba şi de domeniul de activitate, totuşi, doar lucrezi cu calculatoare, cu clienţi, nu cu fier vechi sau porci.

Sunt convins că aceeaşi situaţie e în nenumărate domenii de activitate din fascinanta noastră ţară. Din păcate, omul cu studii şi carte este primul umilit — se pare că la el ţine — pentru că pe muncitor nu îl poţi fraieri. Pe un muncitor îl doare fix în sculă, el ştie doar că are de dat acolo cu ciocanul, unde i-a zis maistrul, iar la ora de plecare pune sculele la loc şi merge acasă cu mintea odihnită. În schimb, un inginer sau un economist are răspundere, el şi după ce pleacă acasă se mai gândeşte la probleme de servici, cum să rezolve aia, ce o să facă mâine şi alte lucruri stressante. Nu trebuie decât o cotă greşită ca să pice toată construcţia, sau un zero în plus ca să se îngroape firma. Totuşi, se oferă 200 de euro pe lună = frecţie la picior de lemn în anul de criză 2009. Ce înseamnă 200 de euro? 200 de euro este diurna unui europarlamentar român la Bruxelless, adică 200 de euro pe zi pentru figuraţie, plimbat cu şoferul personal, gâdilat şi masat fundul pe fotoliul albastru de la Parlament.

Nu-i de mirare că peste tot unde te duci, lumea te tratează ca pe un duşman sau cu falsitate: trebuie să dai şpagă la doctori şi asistente ca să nu te lase să mori — partea sinistră, de Auschwitz, e că chiar te-ar lasa să mori — trebuie să dai bani la profesori ca să înveţi ceva inutil, la funcţionari şi lista poate continua până la dezgustul final când îţi dai seama cât de mizerabili am ajuns, niste animale mai chinuite decât în 1989. Nouă ni se aplică atât de bine maxima mea favorită — homo homini lupus — sau “omul e lup pentru om” (Plautus) şi asta pentru că problemele economice dezumanizează omul, mai ales în situaţii în care există contraste. În 1989, contrastele nu prea existau, 99% erau uniform de săraci şi astfel la revoluţie, lumea a avut cu cine să fie solidară. Dar acuma, e fiecare pentru el, care pe care.

În România, pentru fiecare om cu valoare există 10 nulităţi cu bâte care să îi dea imediat în cap. Dacă vrei să fi ceva în România, într-un domeniu serios, nu mă refer la cocălari vedetă, trebuie prima dată să te afirmi în străinătate, să fi apreciat “dincolo”, pentru că aici nu te lasă nimeni să te afirmi. Normal, nici nu ai cum să te afirmi cu 200 de euro pe lună.

Iancu nu știe să piardă

Pentru că juca Poli Timișoara în finala Cupei României, am zis să ma uit și eu, poate batem și văd un meci bun, istoric. Aiurea, Poli n-a contat în teren și cu ajutorul arbitrului cei de la CFR Cluj au primit un penalty cu care i-au debusolat pe poliști, așa că Poli a pierdut cam ușor finala. Dar nu asta m-a deranjat, ci mizeriile făcute de galeria noastră “model”, huliganisme pe care le condamnăm la Dinamo sau la alte cluburi din București. Cred că cea mai ridicolă fază de fotbal pe care am văzut-o, a fost momentul în care un suporter de la Poli a intrat pe teren, tocmai în momentul în care echipa sa desfășura un atac la poarta adversă, stricând un atac care ar fi putut însemna un gol valabil. Penibil.

Ce m-a scârbit cel mai mult e faptul că  poliștii nu au știut să piardă, neprezentându-se la festivitatea de premiere pentru a primi medaliile de finaliști. Chiar dacă Iancu a cerut asta, tot este o lipsă totală de fair play și civilizație. În final este un sport și o muncă, nu o luptă politică sau mai știu eu ce răfuială. Chiar dacă pierzi, tot trebuie să te prezinți, trebuie să arăți că știi să pierzi cu demnitate, indiferent dacă ai fost nedreptățit sau nu. Până și boxerii își dau mâna, la final, după ce și-au cărat pumni. Că așa e în tenis. Apoi mai e o chestie – orice club de fotbal reprezintă un oraș, niște fani, poate și un județ, ca să nu mai pomenesc de sponsori, ce bagă bani în clubul ăla. Care nu se numește FC Iancu, ci FC Timișoara, deci nu faci numai cum ai tu chef. Eu m-am uitat la finală și ca să văd cum ia Poli ceva. O medalie sau chiar cupa. Medalia aia reprezintă rezultatul muncii echipei pe tot anul, sau mai mult; să dai cu piciorul la ea e ca și cum ai fi muncit degeaba. Până la urmă m-am uitat degeaba la meci.

A vrut să arate Iancu că echipa lui e peste competiție și că nu are nevoie de premierea oficială? Păi trebuia să câștige cu 3-0 și să refuze cupa, nu medaliile de locul doi. Păcat că toate astea sunt o perdea de fum pentru a ascunde alte probleme mult mai importante la club, iar fanii, sportul, dar și imaginea Timișoarei are de suferit din cauza asta.