www.sirg.ro/gallery

www.sirg.ro/gallery

Mă bucur că am găsit un modul web 2.0 suficient de puternic și versatil, ca Gallery 3, care e de fapt o platformă bună de foto-blog, cu facilități gen comentarii, RSS feeds și plugins.

Săptămâna trecută m-a prins nostalgia vremurilor când concepeam cu prietenul meu de joacă Mircea, tot felul de avioane și chestii ingenioase pe care le testam afară. Pe atunci știam să fac un model destul de complicat de avion, dar care era și foarte bun — zbura minunat și era rezistent. Din păcate, cu timpul am uitat cum îl făceam și în weekend mi-am propus să îl fac din nou.

După ce mi-am amintit, am mers un pic mai departe cu arta îndoitului și după cum puteți vedea în imagini, .. din seria ce pot face două mâini dibace, vă prezint micro-avionul “total” făcut dintr-o bucată de bon de casă de marcat
(l-am botezat total pentru că asta scrie pe el, “total” și “vă mulțumim”)

Avioane mari și mici

Cu toate că e atât de mic, zboară; nu foarte stabil, dar zboară

Micro-avion origami 28 x 30 mm

Pe internet puteți găsi o mulțime de site-uri cu moduri de îndoire pentru tot felul de avioane. Am să revin cu instrucțiunile pentru “modelul meu”.

P.S. Avionul roșu nu este făcut special de Sf. Valentin. Așa s-a nimerit să fie, dar mă gândesc că se poate interpreta dacă îl arunc spre inima vreunei domnișoare

Se pare ca anii trec foarte repede si realizez asta mai ales cand ma uit la ceilalti, la cum fiecare si-a croit un drum prin viata si s-a realizat intr-un fel, pentru ca imaginea unora mi-a ramas inghetata in minte asa cum eram atunci, boemi si rebeli, nu responsabili si maturi ca astazi (nu ma refer la toti dintre voi totusi ).

Am devenit un pic melancolic cand am realizat ca e ultima data cand mai imi pot vizita scoala, deoarece in curand se va muta si cladirea va intra in administratia altcuiva, ceva retrocedare, ma rog, si de asta am petrecut mai mult timp pe coridoare si prin locurile de care ma leaga amintiri.

Apoi am fost incantat sa vad ca majoritatea a continuat mai departe drumul artelor si ca inca mai se ocupa de arta intr-un fel sau altul, creatie sau pedagogie, cu toate ca veniturile sunt mici sau foarte mici. Desi acum sunt inginer, m-am simtit ca acasa intre colegii mei artisti vorbind de preocuparile noastre (artistice) si ca de data asta nu a mai trebuit sa explic intr-o discutie, de exemplu, cine e Jackson Pollock

Cand am vorbit cu fostul meu profesor de grafica despre tentativele mele portretistice mi-a zambit si mi-a zis ca talentul e ca un vierme care te roade si nu-ti da pace niciodata, indiferent ce drum apuci in viata. Nu pot sa zic ca regret ca am apucat drumul tehnicii, pentru ca desi eu intr-un fel am abandonat arta, ea nu m-a abandonat pe mine.

M-a amuzat momentul cand am vazut catalogul din clasa a XII-a si am vazut ca am avut pe un trimestru media 3 la filozofie. Atunci nu prea stiam la filozofie mare lucru in afara de vorba aceea “daca taceai, filozof ramaneai”. Asa ca la raspuns mai mult taceam si iata ce filozof am ajuns.

Adio liceule

Adrian Paunescu la Cenaclul Flacara

Oare de ce cultura romaneasca traieste din stafii, de ce rastignim valorile prin dispret sau uitare ca apoi sa le inviem pret de trei zile dupa ce mor? Este trist ca nu se gaseste loc pentru fiecare dintre putinii oamenii de valoare pe care ii mai avem, batrani si neadaptati la noile noastre metehne. Asteptam sa moara ca sa le acordam un sfarsit luminos de supernova, dar altfel ii lasam sa imbatraneasca in uitare. Valorile si modelele sunt relative cu vremea, vorba poetului: “biet artist, rolurile trec, viata e un teatru trist“.

Eu eram destul de mic cand s-a interzis Cenaclul Flacara, dar am copilarit ascultand in casa discuri de vinil de la Cenaclu, de care parintii mei erau aproape obsedati. Adevarul e ca nu-ti dai seama cat de frumoase sunt anumite poezii pana cand cineva cu talent le pune pe muzica, si te mai culturalizezi fredonandu-le. Zilele astea am revazut imagini de la Cenaclu cu mii de oameni veniti de buna voie la un Woodstock romanesc in plin ceausism. Mi se pareau total neverosimile in contrast cu prezentul din Romania, in care lumea nu prea mai are interes pentru manifestari culturale. Este greu de privit prin fereastra timpului daca nu intelegi vremurile: atunci nu era nimic altceva, iar Cenaclul lui Paunescu a fost o supapa spirituala prin care generatia anilor cenusii ai comunismului rabufnea si primea o gura de libertate. Atunci, si datorita Cenaclului Flacara s-au afirmat si sau consacrat o multime de artisti si trupe (Nicu Alifantis, Stefan Hrusca, Socaciu, Seicaru, trupa Holograf si foarte multi altii). Desigur ca azi multi dintre ei nu mai sunt la moda, dar fara ei artistii tineri de dupa revolutie nu s-ar fi putut inventa din neant, asa cum noi n-am exista fara parinti.

E greu de vorbit de sprit in anii 1980, dar este si mai greu de comparat versurile ce se recitau atunci de mii de oameni cu textele monosilabice si fara noima ale hiturilor momentului, cand avem atata libertate de exprimare. De multe ori cred ca in 1989 cand am deschis cutia democratiei, ca pe cea a Pandorei, spiritul a ramas la urma ca mitologica speranta, si i s-a inchis capacul prea repede, sau l-am pierdut pe undeva, probabil in portofel, intre bani si plastic.

Poate fara sa vreau ma incearca o nostalgie, nu atat fata de niste vremuri intunecate cu sclipiri de speranta, ci pentru anii trecuti in care toate aceste “stafii” cu care am ramas, inca traiau si ne puteau bucura cu geniul lor – Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Jean Constantin, iar mai nou Adrian Paunescu.

Pentru trei zile ne-am amintit de Paunescu si o multime de slagare de alta data au cantat peste tot in primetime. A fost ca un film al carei trilogie s-a terminat. Mi-a amintit ca toti acesti “dinozauri” pe care cei din generatia mea ii privesc oarecum peiorativ, sunt valorile ce reprezinta o generatie, cea a parintilor sau a bunicilor de azi. E firesc ca la schimbul de generatii sa vina altcineva din urma care sa preia stafeta. Doar ca nu sunt sigur cine sunt sau vor fi valorile generatiei mele, pentru ca o generatie nu poate trai din amintiri si stafii.

Imi place cand e ziua mea pentru ca imi aminteste ca te poti bucura mult si din lucruri marunte.

nuci de septembrie

De regula in septembrie se strica vremea si incep acele ploi care te fac sa iti continui lenes somnul de dimineata. Tot pe timpul asta incep sa cada nucile iar mie imi plac foarte mult nucile cand inca se mai pot decoji. Demult ziua asta pica minunat pentru ca era inainte de inceperea scolii si atunci mai puteam profita din plin de ultima zi de vacanta care conta pentru mine. Eh, vremuri…

Am avut imensa ocazie de a-l vizita acum doi ani și atunci n-am scris despre călătoriile mele pentru că o parte din obiectivul concediului meu era să mă detașez de tot ce înseamnă lumea calculatoarelor și bloguri pentru două săptămâni. Dar luna de miere a lui Maddy în Italia mi-a amintit de momentele petrecute la Panteon, și că atunci făcusem un mini film, fiindcă impresia mea era că nu pot cuprinde măreția construcției în câteva poze. Ieri m-am apucat să-l caut, l-am editat un pic, așa că iată-l: (porniți boxele pentru că melodia de fundal face toți banii)

Dedic filmul lui Maddy & Cipri, prietenilor mei Mihai și Boro (cu care am fost în grupul din Italia) și nu în ultimul rând mamei

P.S. Ăștia de la Youtube au luat-o razna pentru că nu te mai lasă să pui anumite melodii în filmele tale din cauza drepturilor de autor. În schimb îți oferă să pui alte piese, evident cele pe care le recomandă ei (sugestii pentru care probabil cer bani de la artiștii recomandați). Toate serviciile bune de pe internet care au început frumos și rebel au ajuns niște instrumente de stors bani din orice detaliu, de parcă nu se mai satură.

Pe aceeași temă: Roma, Impresii (I).

BMW X5 Sport cu telecomanda, Scara 1:18

Pentru cei amatori de zbor, am văzut elicoptere cu telecomandă care mie mi se par grozave pentru spionat deși autonomia lor e destul de mică, poate tocmai de asta. Aștept cu interes ziua în care vor avea și avioane cu telecomandă. Prețurile nu mi se par mari, pentru că fiind interesat de modelism știu că prețurile la componentele specifice nu sunt deloc mici. Ca orice hobby, jucările cu telecomandă costă, dar cât timp e distractiv, merită. Eu unul, mi-am amintit de proiectele mele trăznite pe care le aveam acum câțiva ani (în ultimii ani de facultate la robotică) de a construi tot felul de mașinării și “geek-toys”.

De azi am un număr nou și lucios de Rahan care îmi amintește foarte mult de vremurile de atunci, numai că pe atunci hârtia era aspră și revistele nu se găseau la chioșc, ci erau rare ca un fel de marfă de contrabandă. Sunt convins că mulți de vârsta mea și-au luat un Rahan, sau cel puțin așteaptă să răsfoiască unul în treacăt de dragul amintirilor cu băiatul blond. Nu știu ce succes vor avea la noua generație, chiar sunt curios, pentru că acum copiii sunt obișnuiți altfel, vremea benzilor desenate aparținând “preistoriei” jocurilor video, când mulți dintre noi nici nu știam cum arată un calculator.

Mie benzile desenate mi-au marcat copilăria, pentru că fiind pasionat de ele am ajuns să public propriile mele benzi cu “Bobuleț” într-un “pif local”, mulțumită caricaturistului Radu Clețiu care realiza suplimentul Strip Top al Renașterii Bănățene. De acolo am ajuns să fac cărți de colorat și nu m-am oprit din desenat după liceu, poate tocmai pentru că puteam să mă distrez în timp ce desenam.

P.S. Redactorii interesați de poze și colaborări pot să mă contacteze pe adresa din rubrica contact.