Expoziţia de antichităţi

Noul Food Court de la Iulius Mall TimisoaraDuminică m-am dus la Mall ca să văd şi eu ca tot poporu’ noua aripă cu “oshon”, dar mânat totuşi de poftă, m-am dus mai mult pentru noul “food court”, poate cel mai mare şi spaţios pe care l-am văzut. Probabil e mai mare decât un teren de fotbal. În sfârşit.. surpriza care mi-a stricat planurile de “am venit, m-am uitat, am mâncat şi am plecat” (repede), a fost o mare expoziţie de antichităţi ţinută la parter pe mai multe coridoare, devenite neîncăpătoare din cauza tuturor curioşilor, gură cască sau amatori de Auchan aflaţi în trecere.

E destul de inedit ca să vezi un târg de antichităţi, mai ales aşa de mare, într-un templu al consumerismului cum e un mall. Spre deosebire de marfa de serie mare cu care suntem obişnuiţi din China sau Turcia, din plastic sau imitaţie, pentru că azi până şi aroma e sintetică, antichităţile au fiecare o poveste a lor, au trecut prin mâinile câtorva generaţii şi au supravieţuit mult mai mult decât unii dintre noi vor apuca să trăiască. Multe lucruri erau banalităţi şi mărunţişuri, şi totuşi am văzut obiecte care capturau fascinaţia multora, precum ceasuri, pendule, săbii, şi cărţi.

expant-01-gramofon expant-02-biblie-kirilica-1 expant-02-biblie-kirilica-2

E interesant să ţi în mână o sabie adevărată de cavalerie, plină de crestături, sau o baionetă tocită din primul război mondial şi să îţi imaginezi că acele lame au semănat moarte de om pe câmpurile de luptă de acum mai bine de 100 de ani. Deodată nu mai e o sabie de jucărie, e ceva real, ca un glonţ scos dintr-o rană.

expant-04-ceasuri-buzunar expant-05-pendule expant-06-pendula-1

Pe mine m-au fascinat ceasurile vechi si mai ales pendulele, pe care le-am privit îndelung şi doar atât fiindcă preţul lor nu e pentru buzunare decorative ca ale mele. Am mai vorbit şi altă dată [1] [2] de pasiunea mea pentru ceasuri mecanice şi poate am să mai revin cu un proiect personal, dar deocamdată nu vă zic nimic ;). Pendulele sunt un fel de sinteză a mai multor arte şi meşteşuguri, pentru că ţin de mobilier, de artă şi de ceasornicărie. O pendulă are stil, e un obiect artistic, precis şi adesea este ceasul reper într-o casă. Familia mea a avut demult o pendulă frumoasă, care a ajuns dintr-o mare eroare la gunoi prin anii 60, episod la care nu mă gândesc cu plăcere.

expant-06-pendula-3 expant-07-fuhrerwein expant-03-casca-scafandru

Eu am o nostalgie faţă de antichităţi pentru că azi nu se mai fac lucruri ca pe vremuri, dar nu neapărat pentru că azi trăim într-o lume decadentă, ci pentru că acum 100 de ani lucrurile nu se făceau în serii de sute de mii, ci în serii limitate. Atunci clienţii erau alţii şi pretenţiile lor erau de altă natură. Azi lucrurile s-au schimbat, lumea trăieşte mai pragmatic, oamenii se mută des dintr-un loc în altul şi mulţi nu duc cu ei mai mult de un computer şi nişte haine. Azi nici cartea nu mai e la modă, eu cunosc oameni care şi-au aruncat cărţile din casă pentru a îmbrăţişa stilul minimalist tip Ikea, adică un raft, o masă plus o vază colorată şi un patrat cu ceva abstract pe perete. Ştiţi voi reclamele acelea la Internet cu doi tineri care stau pe jos fericiţi cu un laptop în braţe într-o cameră goală. Când n-ai bani de mobilă îţi decorezi casa cu multă … lumină!

Totuşi există mulţi oameni interesaţi de antichităţi. Sunt sigur că o mare parte dintre ei sunt snobi în căutarea unui nou paşaport social, mai ales cei care îşi cumpără reproduceri odioase ale unor mari artişti (am văzut o reproducere după Rondul de noapte al lui Rembrandt făcută în stil kamikaze). Dar o parte vor doar să îşi îmbogăţească locuinţa cu nişte obiecte frumoase, devenite unicat cu trecerea timpului, şi care au o anumită identitate, spre deosebire de anonimele electronice cu care ne înconjurăm vrând nevrând. Iar alţii, nu în ultimul rând, caută să-şi refacă o verigă lipsă cu trecutul familiei — un obiect care le aminteşte de străbunicul căpitan de cavalerie, de bunica burgheză, de o rudă misterioasă dintr-o poză veche şi stearsă din albumul de la 1900 toamna.

Pentru cei interesaţi, expoziţia va reveni în Timişoara în perioada 19-20 decembrie 2009, probabil sub asediul neobositului, dar obositorului, Gingle Bells.

Castane prăjite

Dacă e toamnă, înseamnă că undeva, la cineva, în piaţă, la festivaluri sau în magazin, găsesc castane comestibile (Castanea sativa). Castanele prăjite sunt ceva ce eu mânânc cu mare plăcere, aşa cum scriam acum un an, în “Plăcerile toamnei“. Din păcate anul acesta am luat o mare ţeapă la Festivalul Vinului, cumpărând de la o ţărancă nişte castane mici şi stricate cu 3 lei 100 de grame. Din 200 de grame cred că numai 3 castane au fost bune…
Am observat că foarte multă lume nu ştie să facă sau nu ştie cât de bune sunt castanele prăjite — aud mereu de pireu şi castane fierte — aşa că am să vă prezint într-un scurt ghid ilustrat, din păcate fără miros, cum să prăjeşti nişte castane.
Castanele prăjite sunt şi mai bune dacă ţi le faci tu, pentru că farmecul e să simţi acel miros inconfundabil şi să îţi faci poftă în timp ce îţi frigi degetele, întocându-le pe foc.

Am cumpărat de la Discount Market (Auchan, Iulius Mall Timişoara) 1kg de castane de calitate, cu 8,90 lei / kg. Castanele trebuie prăjite la foc direct, pe o plită cu găuri, ca în imagine. Înainte de a le pune pe plită trebuie crestate cu vârful unui cuţit, pentru ca să nu explodeze pe plită ca un ou la microunde.

Se ţin pe foc cam 4-5 minute (depinde de intensitatea focului) până se înegreşte coaja, după care se întorc pe partea cealaltă (ideal ar fi să fie rotite permanent). După ce s-au prăjit, se învelesc într-un prosop ud şi se ţin acolo câteva minute, altfel vor fi greu de decojit. Dacă s-au prăjit suficient, coaja va fi un pic mai tare, dar miezul trebuie să fie moale, cam de consistenţa unui cartof copt. Se consumă calde, pentru că odată reci devin tari şi se decojesc greu. Merg cu bere sau cu vin, eu am ales berea.

Castane la prăjit Castane prăjite pe plită Castane prăjite curăţate

Poftă buna! 😛

Roma, impresii (I)

Roma-roman-1Acum un an pe vremea asta vizitam Roma, “Caput Mundi” (capitala lumii) cum o considerau romanii. După ce am revenit în România mi-a fost greu să-mi adun gândurile şi să povestesc despre toate oraşele minunate pe care le văzusem, dar acum, pentru că anul ăsta am rămas acasă, am timp destul ca să îmi amintesc.

Pot spune că Roma este capitala destinaţiilor mele turistice, pentru că are câteceva măreţ din fiecare epocă, de la antichitate până în prezent — ruinele măreţului imperiu Roman, urmele decăderii în epoca medievală, fascinantele opere ale Renaşterii şi Vaticanul, un adevărat magnet pentru tot ce a fost mai bun în artă. Roma este un oraş universal cu valori universale şi asta se vede prin mulţimea de turişti care vin din toată lumea. Pe de altă parte, mândria italienilor de a locui în Roma se vede la fel de uşor ca bucuria unei femei frumoase care se ştie admirată şi în centrul atenţiei.

Primul lucru pe care l-am vizitat a fost Continue reading

O poveste din Longest Journey

The Longest Journey este unul din poveștile mele preferate, cred că e cel mai frumos joc de rol-aventură pe care l-am văzut. Deși l-am jucat cu ani în urmă, îmi amintesc cu plăcere de anumite momente, cum ar fi povestea următoareThe Tale of Homecoming.

April Ryan, protagonista, ajunge într-un oraș al unei rase de oameni-pasăre, numiți Alatien — cei mai iscusiți povestitori ai lumii Arcadia — doar ei ar putea cunoaște legende străvechi care să o ajute pe April în aventura ei. April trebuie să asculte și să mediteze asupra patru povești spuse de alatieni, înainte de a se întâlni cu “Povestitoarea”, conducătoarea orașului, o femeie alatien ce cunoaște toate poveștile care s-au spus vreodată. Alatien spun poveștile în cuvintele lor, pentru ca înțelesul poveștii să nu se piardă cu timpul, și o transmit mai departe unui discipol, care învață să o spună, deasemenea, în cuvintele sale și așa mai departe.

Acum trei ani faceam un blog

Unul din avantajele unui blog este că poţi vedea ce ai scris cu ani în urmă. Şi pentru că în ultima vreme nu am mai avut chef să scriu, privind blogul cu o oarecare indiferenţă, azi mi-am recitit unele din posturile mai vechi. E un exerciţiu util care de multe ori te poate face să te întrebi – chiar eu am scris prostia aia, sau wow ce le ziceam atunci!

Din ciclul – ce naiba am scris eu acum 3 ani:

Un post aproape dadaist – Aztăsi-snut-cnofuz-si-ipmoisbil

Din perete priveşte fix Lană Jags, cetăţean amator şi chibiţ fără ocupaţie. Nu se ştie dacă ce vedem e un tablou sau e un vizor. În fond, cineva îşi bagă tot timpul nasul.

Scriind postul de faţă, mi-a picat fisa ca pe 15, blogul meu a împlinit frumoasa vârstă de trei ani! Pe atunci eram mai idealist şi mai filozof, dar primul meu post a fost Azi n-am chef (titlul e cât se poate de actual) de unde se vede că nu aveam nici o idee despre ce vreau să scriu pe blog. Credeam că blogul e un demers literar, iar blogherul e un fel de filozof online, care îşi spune frustrările într-un mod ermetic şi bombastic, rămânând mereu anonim şi misterios. Vremuri!

La mulţi ani blogule!