Noi si animalele

monkey-saves-dog-in-chinaEra o vreme, demult, când pentru mine animalele erau un fel de dat de la natură pentru a face omului viața mai ușoară — animalele domestice — și un fel de ciudățenii care sfidează supremația omului “atotputernic” — marii prădători, puși la respect de pușca vânătorilor curajoși. Totuși, de mic am fost fascinat de tot ce e viu, pentru simplul motiv că lucrurile vii sunt fragile și efemere. Apoi, mai e ceva fascinant: faptul că fiecare lucru viu este unic și irepetabil, deoarece combinațiile mamei natură sunt nenumărate, iar noi prea preocupați cu alte lucruri ca să ne gândim la asta.

Foarte multă lume spune că animalele sunt inferioare nouă pentru că nu au sentimente, deși nu e clar ce sunt sentimentele și din cauza asta ar trebui să fie dificil ca să folosești ca criteriu un concept ambigu. Totuși, animalele ne surprind adesea prin tot felul de gesturi și reacții pe care le atribuim numai nouă, cum ar fi iubire, compasiune, curaj, altruism sau suferință. (poza de mai sus n-are nevoie de comentarii, este o maimuță care salvează un câine în China)

Una din maximele care îmi plac este “homo homini lupus” (omul e lup pentru om), vorba scriitorului roman Plautus. Pentru contrast aș putea pune și un video cu personalul medical de la maternitatea care a luat foc în București, oameni care stăteau pe coridor așteptând parcă indiferenți, în timp ce la câțiva metri de ei, niște bebeluși ardeau de vii. Pe mine scena respectivă m-a marcat într-un fel, pentru că n-am crezut că noi ca societate am putea coborî atât de jos, dar ăsta este un alt subiect.

Recent, am stat și am reflectat un pic la vorba aceea, “ca în junglă”, ce vrea să amintească de un mediu brutal și nemilos, unde cel mai puternic câștigă. De multe ori se spune că viața e ca o junglă, dar dacă mă gândesc bine, animalele au regulile lor nescrise, clare și simple. Animalele nu sunt capabile de răutate, ele fie se apără, fie vânează pentru a supraviețui. Oamenii în schimb au o mulțime de reguli, inclusiv legi și religii, pe care nu le respectă și mai au o serie de defecte pe care animalele nu le au: lăcomia, lașitatea și minciuna. De asta nu cred că suntem mai presus decât animalele, pentru că n-am reușit ca specie să devenim ființe superioare, eventual doar prin indivizi al căror exemplu fie l-am uitat, fie îl urmăm prea rar. Iar din când în când putem învăța de la colegii noștri de planetă, animalele.

Etichete:
 

Mie îmi plac mult poveștile, filmele fantasy și lucrurile care țin de copilărie. Toți avem momente când tânjim după copilărie. Dar, timpul a trecut și nu mai sunt copil; mă consider un om rațional și îmi plac oamenii mai deștepți și mai raționali ca mine. Deși locul oamenilor foarte deștepți ar trebui să fie undeva unde să fie văzuți și auziți de toată lumea, treaba asta nu se întâmplă, cel puțin în mass-media românească.

În afară de parlament, eu nu știu dacă există o altă instituție mai penibilă și iresponsabilă decât mass-media de la noi. Evident, am să mă explic.
(more…)

Etichete:
 

Depresia și valorile la români

Există multe cazuri de artiști care s-au sinucis cu pilule sau aducându-se într-o stare de sănătate atât de precară încât organismul lor a cedat. Din păcate e și cazul Mădălinei Manole, care îmi amintește cumva de Marilyn Monroe, pentru că toată lumea o adora și o vedea frumoasă dar realitatea e că omul (artistul) nu e tot una cu poza de pe coperțile revistelor.

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Edvard Munch - Strigătul

În România depresia este neînțeleasă sau mai rău, asociată cu nebunia. Aici oamenii nu se duc la psiholog pentru că “nu sunt nebuni”. De regulă calea aleasă este alcoolul, dar și violența în familie sau infidelitatea. Dacă viața ta e în impas și simți că nu mai ai nici o direcție, primul lucru pe care vrei să îl faci într-o astfel de societate, e să ascunzi problema de prieteni, cunoscuți și de colegii de la servici sau șef, pentru că riști să fi considerat “nebun”, iar lumea fie să te compătimească într-un mod total nepotrivit, fie să te evite, lucru cât se poate de dureros. Important e să păstrezi aparențele omului de succes, puternic, de preferință plin de bani. În condițiile astea, pentru o persoană publică consecințele sunt greu de imaginat, deoarece bucuria cea mai mare a românului amator de senzațional ieftin e când moare capra cuiva.

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Etichete:
 

Care e treaba cu cătușele?

Dan Diaconescu in catuseMă uit peste presa de la noi și nu înțeleg un lucru. De ce li se pune cătușe oamenilor care sunt duși în arest preventiv, mai ales când e vorba de persoane publice sau pur și simplu oameni care n-ar fi în stare să învinețească nici un ochi de muscă. Mă refer la cazul patronului OTV Dan Diaconescu, care a fost reținut pentru acuzația de șantaj și alte mizerii. Eu nu-l văd pe Diaconescu fugind, sau punând la pământ namilele acelea de agenți de poliție care îl escortează. De ce e nevoie de spectacolul ăsta penibil cu cătușe?

Nu vreau să îi iau apărarea lui DD, nu mă interesează foarte tare cazul, dar nu pot să remarc că nu este singurul care e purtat în cătușe, ca un infractor violent, de la camera de audieri la mașină și în arest.
Din câte știu eu, omul e nevinovat până se pronunță justiția, și până atunci e cel mult un suspect, nu un condamnat, adică un om cu drepturi ca oricare altul. Mie mi se pare că se face un fel de circ pentru șifonarea imaginii publice, lucru pe care l-am văzut de mai multe ori când erau aduși politicieni la DNA pt audieri. Nu e și asta o chestie ce ține de decență și civilizație?

Etichete:
 

Pinguinii bugetari

Daca as fi bugetar, mi-ar fi rusine de mitingul de ieri din Bucuresti, numit deja mitingul pinguinilor. Daca nu stiam ca e criza si ca oamenii vor primi doar 3 sferturi din venituri, ziceam ca e un miting electoral sau o parada gay. Sincer, sunt uimit de ce au organizat sindicalistii si ma intreb cum vor sa impresioneze bugetarii guvernul prin dansul pinguinilor si astfel de manifestari exuberante.

La parada asta am vazut exact genul de oameni care paraziteaza sistemul bugetar — cei care o freaca la servici, care pleaca dupa 12 acasa sau la piata si care au timp sa caute imagini funny pe net pentru pancarte elaborate, colorate, facute tot pe banul si timpul contribuabilului. In loc sa vad niste oameni nefericiti, am vazut o euforie generala de genul “uite la noi astia, ce destepti si frumosi suntem”, manifestata de arhetipul functionarului cu tupeu si ifose de dupa geamul ghiseului, in fata caruia stai mai tot timpul umilit si cu capul plecat, de te intrebi daca nu au pus intentionat gaura ghiseului in asa fel. “Pinguinii” erau in mediul lor, isi faceau cu mana, se bagau in seama la camera sa se vada diseara la stiri, dansuri si figuratie la maxim.

Este clar ca in Romania, epoca mitingurilor spontane si “grele” din anii ‘90 a trecut in favoarea mitingurilor regizate (adesea platite) si bine organizate cu bani, autocare, sonorizare, pancarte profesionale, veste personalizate, dansuri si vedete (l-am vazut si pe CRBL, ma intreb de ce s-a bagat in regia asta).

E pacat ca acesti oameni nu inteleg ca s-a terminat malaiul si ca au frecat menta destul pe banii contribuabilului. Si ma refer mai ales la functionarii publici care sunt marea majoritate a bugetarilor si o categorie supradimensionata, nu la medicul rezident sau la invatatoarea de la scoala primara. Totusi, in raport cu cei de la patron, nu exista comparatie. Eu n-am vazut un miting cat de mic al disponibilizatilor de la patron, sau al celor carora, ca mine, li s-a diminuat drastic salarul (pana la 50%), si asta decand a inceput criza. Eu nu stiu functionar public care sa lucreze ore suplimentare zi de zi, sau care sa-si sacrifice concediul pentru interesul firmei. Cu toate astea, salarul lor minim e mai mare decat la privati.

De asta mi se face sila cand ii vad cum se distreaza la miting, protejati de sindicate si de tot felul de legi, cand pe cei care duc greul in tara asta, sau pe pensionari, nu-i protejeaza si nu-i reprezinta nimeni.

Etichete: