Adrian Paunescu la Cenaclul Flacara

Oare de ce cultura romaneasca traieste din stafii, de ce rastignim valorile prin dispret sau uitare ca apoi sa le inviem pret de trei zile dupa ce mor? Este trist ca nu se gaseste loc pentru fiecare dintre putinii oamenii de valoare pe care ii mai avem, batrani si neadaptati la noile noastre metehne. Asteptam sa moara ca sa le acordam un sfarsit luminos de supernova, dar altfel ii lasam sa imbatraneasca in uitare. Valorile si modelele sunt relative cu vremea, vorba poetului: “biet artist, rolurile trec, viata e un teatru trist“.

Eu eram destul de mic cand s-a interzis Cenaclul Flacara, dar am copilarit ascultand in casa discuri de vinil de la Cenaclu, de care parintii mei erau aproape obsedati. Adevarul e ca nu-ti dai seama cat de frumoase sunt anumite poezii pana cand cineva cu talent le pune pe muzica, si te mai culturalizezi fredonandu-le. Zilele astea am revazut imagini de la Cenaclu cu mii de oameni veniti de buna voie la un Woodstock romanesc in plin ceausism. Mi se pareau total neverosimile in contrast cu prezentul din Romania, in care lumea nu prea mai are interes pentru manifestari culturale. Este greu de privit prin fereastra timpului daca nu intelegi vremurile: atunci nu era nimic altceva, iar Cenaclul lui Paunescu a fost o supapa spirituala prin care generatia anilor cenusii ai comunismului rabufnea si primea o gura de libertate. Atunci, si datorita Cenaclului Flacara s-au afirmat si sau consacrat o multime de artisti si trupe (Nicu Alifantis, Stefan Hrusca, Socaciu, Seicaru, trupa Holograf si foarte multi altii). Desigur ca azi multi dintre ei nu mai sunt la moda, dar fara ei artistii tineri de dupa revolutie nu s-ar fi putut inventa din neant, asa cum noi n-am exista fara parinti.

E greu de vorbit de sprit in anii 1980, dar este si mai greu de comparat versurile ce se recitau atunci de mii de oameni cu textele monosilabice si fara noima ale hiturilor momentului, cand avem atata libertate de exprimare. De multe ori cred ca in 1989 cand am deschis cutia democratiei, ca pe cea a Pandorei, spiritul a ramas la urma ca mitologica speranta, si i s-a inchis capacul prea repede, sau l-am pierdut pe undeva, probabil in portofel, intre bani si plastic.

Poate fara sa vreau ma incearca o nostalgie, nu atat fata de niste vremuri intunecate cu sclipiri de speranta, ci pentru anii trecuti in care toate aceste “stafii” cu care am ramas, inca traiau si ne puteau bucura cu geniul lor – Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Jean Constantin, iar mai nou Adrian Paunescu.

Pentru trei zile ne-am amintit de Paunescu si o multime de slagare de alta data au cantat peste tot in primetime. A fost ca un film al carei trilogie s-a terminat. Mi-a amintit ca toti acesti “dinozauri” pe care cei din generatia mea ii privesc oarecum peiorativ, sunt valorile ce reprezinta o generatie, cea a parintilor sau a bunicilor de azi. E firesc ca la schimbul de generatii sa vina altcineva din urma care sa preia stafeta. Doar ca nu sunt sigur cine sunt sau vor fi valorile generatiei mele, pentru ca o generatie nu poate trai din amintiri si stafii.

O casă poate fi mare sau mică; atâta timp cât casele din vecinătate sunt deasemenea mici, ea satisface toate pretențiile sociale legate de o locuință. Când însă alături de casa cea mică se ridică un palat, căsuța devine o colibă. Căsuța dovedește că posesorul ei nu poate fi pretențios, sau că nu poate avea decât pretenții foarte mici. Și oricât s-ar înălța căsuța în defavoarea civilizației, dacă palatul vecin se va înălța în aceeași măsură, sau în măsură și mai mare, locuitorul casei relativ mici se va simți între cei patru pereți ai ei tot mai rău, mai nemulțumit și mai apăsat.

O sporire sensibilă a salariului presupune o creștere rapidă a capitalului productiv. Creșterea rapidă a capitalului productiv provoacă creșterea la fel de rapidă a bogăției, a luxului, a trebuințelor sociale și a plăcerilor sociale. Deaceea, cu toate că plăcerile muncitorului au crescut, satisfacția socială pe care ele o provoacă a scăzut în comparație cu plăcerile crescute ale capitalistului, inaccesibile muncitorului, și în general în comparație cu gradul de dezvoltare a societății. Trebuințele și plăcerile noastre izvorăsc din societate: de aceea le măsurăm după societate; nu le măsurăm după obiectele care servesc la satisfacerea lor. Fiind de natură sociala, ele sunt relative.

Autorul este Karl Marx, al cărui scrieri sunt mereu actuale

Azi o bună parte din români în regretă pe Ceaușescu și comunismul, dar lumea uită că o duceam mai rău în comunism. Atunci statutul social era cam același și ambițiile oamenilor proporționale cu posibilitățile, adică modeste. Vecinul nu o ducea mai bine, ci la fel de prost, deci era bine. Oamenii nu regretă cu adevărat ce aveam atunci, azi nu ar da televizorul HD pe vechiul Diamant alb-negru cu lămpi, sau SUV-ul pe Dacia 1300. Dar ar fi bine dacă și ceilalți ar duce-o la fel de prost.

Cel mai urât am pățit-o la un hotel din in Italia, țară în care eu venisem cu maxim entuziasm și pe care o admir necondiționat, dar în final nu am rămas atât cu o furie în suflet pentru italieni, ci pentru românii care au făcut atâta rău încât să fim băgați cu toții într-o oală.

Nepoata lui Musolini zicea foarte bine mai demult, când problema țiganilor din Italia era la apogeu, că nu țiganii sunt principalii vinovați, ci guvernele României care nu sunt în stare să facă nimic ca infractorii să nu circule liberi prin Europa. Apoi mai e și faptul că aceleași guverne au fost incapabile să crească nivelul de trai atât cât oamenii să nu trebuiască să facă muncile de jos în țările din vest ca să-și poată întreține familiile.

Noi românii suntem cât se poate de sătui de ce fac țiganii și ne bucurăm că am scăpat de ei, de asta lumea a strâmbat din nas la Plai, când Misia a luat de mai multe ori apărarea țiganilor din Franța, blamândul pe Sarkozy, președintele Franței. E firesc să-ți pese de ce-i în ograda ta. Ce știe Misia, ei nu i-au furat țiganii portofelul sau mobilul de 3-4 ori, și nici n-a fost într-un cartier de vile țigănești deținute de oameni fără ocupație.

Dar realitatea din Franța e puțin altfel, și anume Sarkozy e la pământ în sondaje, așa că încearcă să revină un pic prin măsuri naționaliste (care prind bine oricând), cum e cea cu vălul Burka (chestie cu care totuși sunt de acord) și expulzarea țiganilor români. Să nu uităm că și ei au țiganii lor francezi și totuși nu îi expulzează niciunde…

Comisia Europeană are dreptate când îl condamnă pe Sarkozy. Nouă ne plac țările civilizate, dar nu facem exercițiul lor de gândire decât când ne convine. Vrând nevrând țiganii români sunt cetățeni europeni și nu ai voie să îi tratezi pe criterii rasiale, etnice, religioase, etc. Cel de-al doilea război mondial a început prin persecutarea evreilor și folosirea lor ca țap ispășitor. Uniunea Europeană s-a format tocmai ca lucruri de genul ăsta să nu se mai întâmple. Nici mie nu mi se pare corect să fiu discriminat pentru că sunt român, în fond nu e vina mea nici că sunt român, nici că alții au ieșit la furat prin Europa.

Eu tot arăt cu degetul la ai noștri politicieni care n-au făcut nimic ca să nu ne mai facem de râs în Europa. Unii din ei mai dau și o frunză de ajutor cu sigle copiate de pe net.

Eu am avut colegi țigani care își vedeau de treaba lor și munceau pentru pâinea lor. Dar infractorii nu mai trebuie lăsați să iasă din țară. Azi există atâtea soluții, numai minte și interes mai trebuie. In fine, pe mine mă dezgustă acest ping pong cu expulzați, nu face decât să ne accentueze și mai tare contururile de țară caricatură a UE…

Foarte multă lume spune că animalele sunt inferioare nouă pentru că nu au sentimente, deși nu e clar ce sunt sentimentele și din cauza asta ar trebui să fie dificil ca să folosești ca criteriu un concept ambigu. Totuși, animalele ne surprind adesea prin tot felul de gesturi și reacții pe care le atribuim numai nouă, cum ar fi iubire, compasiune, curaj, altruism sau suferință. (poza de mai sus n-are nevoie de comentarii, este o maimuță care salvează un câine în China)

Una din maximele care îmi plac este “homo homini lupus” (omul e lup pentru om), vorba scriitorului roman Plautus. Pentru contrast aș putea pune și un video cu personalul medical de la maternitatea care a luat foc în București, oameni care stăteau pe coridor așteptând parcă indiferenți, în timp ce la câțiva metri de ei, niște bebeluși ardeau de vii. Pe mine scena respectivă m-a marcat într-un fel, pentru că n-am crezut că noi ca societate am putea coborî atât de jos, dar ăsta este un alt subiect.

Recent, am stat și am reflectat un pic la vorba aceea, “ca în junglă”, ce vrea să amintească de un mediu brutal și nemilos, unde cel mai puternic câștigă. De multe ori se spune că viața e ca o junglă, dar dacă mă gândesc bine, animalele au regulile lor nescrise, clare și simple. Animalele nu sunt capabile de răutate, ele fie se apără, fie vânează pentru a supraviețui. Oamenii în schimb au o mulțime de reguli, inclusiv legi și religii, pe care nu le respectă și mai au o serie de defecte pe care animalele nu le au: lăcomia, lașitatea și minciuna. De asta nu cred că suntem mai presus decât animalele, pentru că n-am reușit ca specie să devenim ființe superioare, eventual doar prin indivizi al căror exemplu fie l-am uitat, fie îl urmăm prea rar. Iar din când în când putem învăța de la colegii noștri de planetă, animalele.

În afară de parlament, eu nu știu dacă există o altă instituție mai penibilă și iresponsabilă decât mass-media de la noi. Evident, am să mă explic.

Avem tendinta de a trai intr-o poveste

Expresii de genul “cântă cu îngerii”, “îl face pe D-zeu să râdă”, “s-a dus la stele”, “a plecat puțin”, sunt lucruri care se spun copiilor mici, nu oamenilor mari. Și totuși, reporterii se întrec în tot felul de formulări pline de panglicuțe, mai strecoară o lacrimă, în loc să comenteze succint știrea, că doar omul trebuie să-și facă singur o părere și nu să i se dea cu ceapă pe la ochi. De fapt, când moare cineva, cuvintele sunt cam de prisos, iar cine a pierdut pe cineva drag înțelege ce spun.
 

Cam toate reportajele sociale sunt niște concerte de vioară, culminând cu inundațiile. “Oamenii au fost abandonați de D-zeu”, “s-a rupt cerul peste” Cioflingați, “s-a dezlănțuit urgia” sau “a sosit potopul” sunt lucruri cu care m-am obișnuit de ani buni. Montajele muzicale sunt tot mai lungi și văd mereu prim planuri cu grimasele unor bătrâni, oameni care se roagă “la bunul D-zeu” (care de bun ce e le-a distrus casele) și alte fețe disperate. Până la urmă eu la ce mă uit, la știri sau la drame indiene? În loc să văd niște apeluri lucide la calm și la ajutarea sinistraților, văd niște materiale lacrimogene care crează neliniște sau panică în rândurile celor care locuiesc în zone inundabile sau care au rude în astfel de locuri. Reacția poporului este “ne-o bătut D-zeu” sau “vine sfârșitul lumii, hai la cârciumă până nu o ia apa”, nu “hai să ne mobilizăm fraților!”.

Eu nu vreau să critic neapărat reporterul, pentru ca e și el un slujbaș acolo, dar presa este în general iresponsabilă și aruncă vina pe public, pentru că, chipurile, publicul “cere” un anumit tip de presă, muzică, filme, divertisment, etc. O televiziune nu e o langoșerie care vinde numai langoși cu brânză pentru că așa cere clientela de la colț. Se presupune că un redactor are mai multă cultură decât un patron de langoșerie și că înțelege că presa are un rol foarte complex în societate și poate manipula foarte ușor, poate crea panică și poate dezinforma. Dacă pe redactorul ăla nu-l duce capul, atunci o autoritate superioară, gen CNA, ar trebui să-i atragă atenția.

Un exemplu recent de presă iresponsabilă e prezentarea pe toate posturilor a otrăvii cu care s-a sinucis M.M. Cum ucide, unde se poate găsi, care e cantitatea letală minimă, am aflat până și culoarea. Sunt o mulțime de oameni depresivi cu tendințe de suicid care devorează informații din astea. Iar prezentarea morții artistei ca pe un basm frumos în care ea cântă cu îngerii nu face decât să îi împingă și mai tare pe anumiți nefericiți la gesturi extreme, de data asta cu “otrava sigură” prezentată la tv. Cred că e prima dată când se face reclamă unei otrăvuri. Mădălina Manole folosește otrava X este ca și Andreea Marin folosește “Head & Shoulders”. Folosește și tu!

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Nu vreau să îi iau apărarea lui DD, nu mă interesează foarte tare cazul, dar nu pot să remarc că nu este singurul care e purtat în cătușe, ca un infractor violent, de la camera de audieri la mașină și în arest.
Din câte știu eu, omul e nevinovat până se pronunță justiția, și până atunci e cel mult un suspect, nu un condamnat, adică un om cu drepturi ca oricare altul. Mie mi se pare că se face un fel de circ pentru șifonarea imaginii publice, lucru pe care l-am văzut de mai multe ori când erau aduși politicieni la DNA pt audieri. Nu e și asta o chestie ce ține de decență și civilizație?

La parada asta am vazut exact genul de oameni care paraziteaza sistemul bugetar — cei care o freaca la servici, care pleaca dupa 12 acasa sau la piata si care au timp sa caute imagini funny pe net pentru pancarte elaborate, colorate, facute tot pe banul si timpul contribuabilului. In loc sa vad niste oameni nefericiti, am vazut o euforie generala de genul “uite la noi astia, ce destepti si frumosi suntem”, manifestata de arhetipul functionarului cu tupeu si ifose de dupa geamul ghiseului, in fata caruia stai mai tot timpul umilit si cu capul plecat, de te intrebi daca nu au pus intentionat gaura ghiseului in asa fel. “Pinguinii” erau in mediul lor, isi faceau cu mana, se bagau in seama la camera sa se vada diseara la stiri, dansuri si figuratie la maxim.

Este clar ca in Romania, epoca mitingurilor spontane si “grele” din anii ’90 a trecut in favoarea mitingurilor regizate (adesea platite) si bine organizate cu bani, autocare, sonorizare, pancarte profesionale, veste personalizate, dansuri si vedete (l-am vazut si pe CRBL, ma intreb de ce s-a bagat in regia asta).

E pacat ca acesti oameni nu inteleg ca s-a terminat malaiul si ca au frecat menta destul pe banii contribuabilului. Si ma refer mai ales la functionarii publici care sunt marea majoritate a bugetarilor si o categorie supradimensionata, nu la medicul rezident sau la invatatoarea de la scoala primara. Totusi, in raport cu cei de la patron, nu exista comparatie. Eu n-am vazut un miting cat de mic al disponibilizatilor de la patron, sau al celor carora, ca mine, li s-a diminuat drastic salarul (pana la 50%), si asta decand a inceput criza. Eu nu stiu functionar public care sa lucreze ore suplimentare zi de zi, sau care sa-si sacrifice concediul pentru interesul firmei. Cu toate astea, salarul lor minim e mai mare decat la privati.

De asta mi se face sila cand ii vad cum se distreaza la miting, protejati de sindicate si de tot felul de legi, cand pe cei care duc greul in tara asta, sau pe pensionari, nu-i protejeaza si nu-i reprezinta nimeni.

Românii au fost mereu un popor de haiduci, motiv pentru care printre eroii noștri naționali se numără Pintea, Andri Popa, Baba Novac sau Toma Alimoș. De aici și mentalitatea că românul trebuie să fie un haiduc care să ia (fure) de la stat, sau acum, că statul e lefter, de la bogați. Mă enervează oamenii pe care îi încălzește că parlamentarul cutare nu-și mai ia nu știu ce indemnizație sau că de mâine circulă numai cu mașina personală. Oamenii ar trebui să se preocupe mai mult de ce pot face pentru ei, nu de câte case are Năstase. Pentru asta avem presă, instituții, bla bla, știți voi.

Este regretabil că s-a ajuns aici, și parțial vina este a noastră, pe de altă parte sunt factori internaționali pe care nimeni nu i-a putut evita. Dar esența e că noi am votat niște păduchi și acum așteptăm ca ei să ridice ocaua. Vorba aia, culegi ce ai semănat. Și aici mă refer la parlament, pentru că ce nu pricepe lumea, e că parlamentul face și ciuntește legile, iar apoi un guvern sau președinte trebuie să își asume legile scrise cu picioarele de oameni care dorm pentru bunăstarea noastră. Americanii au o vorbă pentru asta: shit in, shit out.

Revenind, cei care nu înțeleg ce se întâmplă și de ce trebuie tăiate cheltuielile bugetare sunt proști sau total în afară (mai sunt și cei care se fac că nu înțeleg, dar aceia iau bani pentru a nu înțelege). Pensionarii care au muncit sunt victimele colaterale, pentru că ei, spre deosebire de bugetari, nu se pot angaja în altă parte (cu toate că și la bugetari, alternativa asta e cam teoretică). Dar realitatea e că o mare parte din din pensionarii cu pensii mici (cei mai mulți) sunt impostorii, anume acei handicapați care lucrează în Spania, sau sate întregi de orbi și ciungi.

Ca în orice moment de criză, sunt afectați și oameni nevinovați (mulți de data asta). Totuși adevărul e că nu vrem să acceptăm că trebuie să plătim acum pentru modul nostru de viață haiducesc care a dus la faliment, alimentat mereu de populisme ieftine și de diversiuni, prin care atenția ni se muta în curtea vecinului și nu la focul din propria ogradă.

Recent Realitatea a făcut un sondaj destul de fierbinte pe saitul lor, cu întrebarea “Credeţi sau nu în teoria evoluţiei?”. Mă rog, teoria evoluţiei nu e o credinţă, deci întrebarea e cam prost pusă (eventual se putea folosi “acceptaţi” în loc de credeţi), dar rezultatele sunt cât se poate de interesante. Din 1710 voturi (azi dimineaţă), 791 au spus DA, 884 NU, 23 au zis că nu le pasă (corect frate) şi 12 au recunoscut sincer că nu ştiu ce e aia teoria evoluţiei. E îmbucurător că mai avem şi oameni sinceri, 12 la număr, care au recunoscut că nu cunosc ce spune teoria evoluţiei (care totuşi e mai mult decât un simplu enunţ). Dar, este minunat, zic eu, că există atâţia oameni care cunosc această teorie, pentru că avem aproape 1700 de oameni care fie au votat da, fie nu, deci ei ştiu la ce se referă.

Lăsând ironia la o parte, rezultatele astea sunt triste, dar nu surprinzătoare. Şi în alte ţări e la fel, cu mici variaţii. Asta din două motive, 1) pentru că lumea e preocupată de lucrurile şi problemele imediate şi 2) pentru că religia susţine creaţia, iar foarte multă lume crede în divinitate şi puterea ei creatoare de viaţă şi lumi. Unii încă mai cred că Soarele se învârte în jurul Pământului şi că Noe a trăit cu dinozaurii. Majoritatea nu ştiu ce spune teoria evoluţiei (care s-a îmbunătăţit considerabil de la Darwin încoace şi se numeşte mai nou modern evolutionary synthesis), aşa cum nu ştiu nici ce e teoria relativităţii, efectul fotoelectric sau genetica. Totuşi, unii “cred” în teoria relativităţii, dar mulţi alţii o resping, cu toate că nu o înţeleg şi nu o cunosc. La fel şi cu evoluţia, una dintre cele mai puternic acceptate şi susţinute teorii ştiinţifice în comunitatea ştiinţifică internaţională (anul trecut a fost anul Darwin).

După părerea mea, ca să conteşti un lucru, trebuie să-l cunoşti. E un lucru elementar pe care îl aplicăm în relaţiile cu oamenii. Nu criticăm oameni pe care nu îi cunoaştem numai pentru că numele lor nu ne place. Totuşi, oamenii au avut mereu tendinţa de a respinge ceea ce nu înţeleg, şi poate de asta, de a fi invidioşi pe cei mai deştepţi ca ei, pentru că omenii deştepţi şi foarte deştepţi formează un club al lor, ei înţeleg lucruri pe care alţii nu le înţeleg, sau o fac mai repede. Din şcoală, elevul bun este catalogat tocilar şi marginalizat de cei populari şi şmecheri. Tocilarul va ajunge într-o zi să aprofundeze o teorie ştiinţifică, iar cei populari din clasă vor vota pe net că ei nu cred în teoria lui.