Blogmeet 22.1

Sâmbătă scăpat de tortura fonică și am evadat din brâul de neoprit cu bețivi și țigani întreprinzători pentru întâlnirea blogherilor timișoreni, ediția specială 22, găzduită prin amabilitatea d-lui Emil Cristescu la hotel Timișoara: oameni noi, nume grele din topul blogosferei românești, printre care Visurât, Denisuca și Piticu, prietenii Orădeanul și Lilișor, plus multe alte nume care au rămas pe o listă la cineva într-o agendă verde. Inițial nu mi-a plăcut aerul formal cu care nu eram obișnuit din gălăgiosul și înghesuitul Irish Pub, locul nostru consacrat. Dar după ce s-au închis laptop-urile lucrurile s-au mai destins și atmosfera a fost foarte faină, simplu cu bătura gratis și la discreție
Noi timișorenii avem cea mai frumoasă comunitate de blogheri din țară, asta e clar, de vreme ce au venit cu interes și blogheri cu greutate din alte părți ca să ne ducă vestea.

Roz Verde pentru biciclete — Octombrie 2009

La blogmeet am primit un număr de bicicletă pentru inițiativa “verde pentru biciclete“, campanie la care am participat duminică. Schimbarea orei mi-a dat un pic bătaie de cap dimineața, pentru că m-am trezit cu o oră mai repede ca să-mi repar în grabă bicicleta avariată la munte. Noroc că n-a trebuit să repar prea mult la ea și că frânele m-au ținut exact până la finele circuitului.
Cu puțin înainte de ora 11 am ajuns în față la Timco, amintindu-mi din mers cum se circulă cu bicicleta în oraș. În mod cert, niciodată n-am văzut atâția bicicliști într-un loc și atât roz — fiecare avea cel puțin un balon roz (sau magenta) pe care scria “verde pentru biciclete”. Roz pentru verde sau consecințele crizei pe piața baloanelor. Acolo m-am reîntâlnit cu trupa de la blogmeet și în scurt timp am plecat într-un tur ciclist foarte roz și gălăgios al centrului Timișoarei, coloana de peste o mie (eu cred că erau chiar mai mulți) de bicicliști întinzându-se ca o râmă peste un kilometru. Lumea de pe margini făcea poze, ne făceau cu mâna din autobuzele pe care le încurcam și nici nu vreau să mă gândesc la săracii șoferi pe care i-am blocat…
Totul a culminat în piața Operei, unde mai gălăgioși ca poliștii, am dat drumul la toate baloanele roz către raiul bicicletelor (roz). Mi s-a părut o acțiune foarte reușită și m-a bucurat să văd că prietenii din alte orașe erau plăcut impresionați de ce se întâmplă la noi în Timișoara. În fond ciclismul este ceva benefic nu numai pentru sănătate dar și pentru trafic și mediu. Singura mea observație ar fi că înainte ca să avem piste pentru biciclete ar trebui să nu mai avem gropi în general, dar orice șofer transformat în biciclist e un câștig pentru aerul respirat și pentru trafic.
Update: un filmuleţ foarte reuşit via Lilişor.

P.S. Încă mai cântă muzica la festival. Mirosul persistă.

Nu aș recomanda seria de emisiuni dacă nu s-ar putea vedea și de pe internet, pe saitul Analog Tv. Momentan sunt disponibile 23 de emisiuni înregistrate. Vă recomand emisiunea cu Denta, în care vine Pepe în concert, adus de birtașul suprem din Denta (care a cumpărat toate birturile ca să aibe monopol pe alcool)

Faceți clic pe poze pentru un pic de primăvara pe ecranele voastre

Dar, pe de alta parte, transportul in comun este o bataie de joc si numai cei care nu au incotro apeleaza la el. Cu toate ca administratia din Timisoara incearca sa modernizeze transportul in comun, prin carduri de transport, GPS, numaratoare de calatori, panouri electronice cu informatii despre urmatoarele curse si alte SF-uri de 4 milioane de euro, tot soferul sau vatmanul ramane veriga slaba. De ce? In primul rand, pentru ca indiferent de orar si traseu, trebuie sa ai respect fata de cetatean, fata de calatorul care plateste abonament sau bilet, capitol la care soferii si vatmanii sunt deficitari.

Nu odata mi s-a intamplat sa alerg dupa autobuz si sa imi inchida usa in nas, cu toate ca aveam timp sa urc, autobuzul asteptand culoarea verde sau sa se elibereze traficul. De vreme ce alerg dupa el, nu e evident ca ma grabesc? Azi am patit acelasi lucru, dupa care am stat sa urmaresc cat timp sta efectiv un travai in statie. Nici macar 30 de secunde, fapt pentru care oamenii se grabesc si se inghesuie la usi ca niste animale speriate. Dupa ce ca am pierdut primul tramvai, cand am ajuns la destinatie cu al doilea, nu am avut timp destul sa cobor, indreptandu-ma spre o usa defecta, si pana sa ajung la alta, tramvaiul a plecat, asa ca am mers o statie in plus. Nu cred ca a oprit mai mult de 15 secunde. Lumea s-a inghesuit repede la usi, a sarit din tramvai si nea Grabila din cabina i-a dat drumul repede, parca transporta marfa, nu oameni.

Mai demult un alt nene, nea Dormila, n-a vazut ca urc si a inchis usile in momentul in care intindeam mana spre o bara, prinzandu-mi mana intre usi, eu ramanand agatat de tramvai. Noroc cu oamenii care au deschis repede usa, ca altfel ma faceam mai lung cu cateva sute de metri. Cred ca atunci am fost asa de socat de cele intamplate incat nu m-am gandit ca l-as putea reclama pe vatmanul ala inconstient. Defapt noi romanii ne-am obisnuit asa de mult cu nesimtirea incat credem ca nu mai are rost sa reclamam, si de asta sunt putine reclamatii, cu toate ca lumea este foarte nemultumita.

Multi dintre noi traim intr-o ignoranta a traiului relativ indestulat si fara griji, si ne imaginam cu greu ca un om normal s-ar sinucide. De regula lumea crede ca doar nebunii ar face asta. Asa ziceau si unii martori de la evenimentul de ieri, “de o fi fost un nebun”.

De ce nu am voie să fac poze în Mall și în magazin? Recent m-am întâlnit cu o prietenă într-un magazin și am vrut să îi fac o poză, dar imediat am fost atenționat că nu am voie să fac poze în magazin, ca și cum ar fi o instalație militară sau o bancă. De unde paranoia asta? Ce se întâmplă dacă fac o poză la tine în magazin? Poate o văd prietenii mei și așa aud de magazinul ăla, și poate trec pe acolo, dacă merită văzut! Când s-a deschis Iulius Mall în Timișoara, în 2005, era interzis să faci poze înăuntru, fiind somat de pază ca să opresc aparatul pentru că altfel mi-l confiscă. Era primul Mall de care auzisem care avea pe uși abțibilde cu fotografiatul interzis!

În București m-am lovit de aceeași mentalitate când fiind cu un prieten canadian care vizita România, un jandarm sau comunitar, ce era, nu ne-a lăsat să pozăm sediul CEC, o clădire istorică foarte frumoasă. Autoritățile mi se par foarte paranoice pentru că peste tot există un fel de tensiune față de cineva care vrea să pozeze sau să filmeze ceva pe spațiul public sau comercial, nu mă refer la spații private. Mi se pare normal că dacă merg la o expoziție gen showroom, să fac poze, sau să fac poze în magazin dacă îmi place ceva și vreau să arăt cuiva.

Cu toate că urăm cenzura și ne dorim libertate de exprimare, mentalitatea asta de a ascunde și de a interzice ceva cu orice preț a rămas…

Partea bună este că foarte multă lume a plecat la rude sau a rămas în casă și astfel orașul a fost foarte aerisit, aproape părăsit, dar liniștit!

Georgeta din Bacău a cujetat îndelung şi a depus efortul pentru a scrie acest sms – trec mai departe şi încerc să nu mă uit pentru că nu vreau să ne înecăm amândoi.

Nu mai e pentru nimeni un secret că spiritul civic în România este inexistent, pentru că azi poţi fi furat, bătut şi chiar omorât în plină stradă, fără ca lumea să intervină într-un fel. Din păcate, hoţii şi nemernicii au realizat chestia asta şi nu mai au nici o jenă, tocmai pentru că există tot mai mulţi români ca Georgeta din Bacău.

Mulţi nici nu se mai uită la orar.. şi ce dacă e fix, dar el trebuie să plece la şi 5 minute? Nu mai e nimeni în staţie, deci poate pleca, indiferent dacă cineva aleargă să prindă autobuzul de “şi 5″ – el pleacă la fix, pt că n-are chef să mai stea 5 minute. Te vede în oglindă că alergi după el şi îi faci semne ce trec de la disperare la obscen, dar el parcă conduce trenul, nu autobuzul – nu opreşte.

Defapt autobuzele, după mintea lor ar trebui să facă liniuţe prin oraş, goale şi să se învărtă pe traseu tot schimbul, ca sa nu îi bâzâie lumea cu întrebări, gen merge la gară – nu mă întreba dom`ne, uită-te pe tăbliţă, şi alte răspunsuri prietenoase.
De multe ori şoferul este absorbit de discuţiile valoroase despre învârteli pe care le poartă cu prietenarii culeşi dintre staţii, uitând să oprească în staţiile unde nu sunt oameni aşteptând, pentru că el se grăbeşte mereu.

Iar vatmanii sunt de groază, mai ales cei care cred că daca tramvaiul e galben, e Lamborghini, şi gonesc cu biata vechitură de tramvai german de îţi sar ochii din cap cu minte cu tot. Frânele şi demarajele sunt ca şi cele demonstrate acasă “în zonă”, prietenilor manelişti cu buda de Dacie luată de la ăl bătrân, încărcată de kitsch şi tuning ieftin precum cabina mizeră de tramvai, plină de abţibilde cu fotbalişti demult antrenori, curve din reviste pentru camionagii şi accesorii inutile dar numeroase, neiertătoare cu ochiul omului sensibil la frumos.

De ce orice bască fără cap ajunge şofer sau vatman în transportul în comun?

Lumea joacă în general la loto, dar este interesant că atunci când este report, şi deci “un pot” foarte mare, toată lumea joacă. Ce este şi mai interesant pentru mine e că multă lume “investeşte” sume importante doar pentru o singură extragere, jucând variante combinate scumpe sau zeci de variante simple, când probabilitatea de câştig este inimaginabil de mică – teoretic sunt aproximativ 10,4 milioane de variante posibile. Oricum, şi dacă (presupunând) s-ar cumpăra 10 milioane de variante, asta nu înseamnă că se şi joacă 10 milioane de variante diferite, şi de asta sunt săptămâni când nu câştigă nimeni.

Eu cred că pt românul de rând, probabilitatea de a obţine într-un an 100 de mii de euro este la fel de mică, prin ordin de mărime, cu cea de a obţine 1 milion sau 6. Pentru un om relativ sărac, chiar şi un câştig de 100 de mii de euro ar însemna o avere de neconceput, dar mai un milion. Şi totuşi, multă lume nu joacă decât atunci când e un câştig “fabulos”, de mai multe milioane de euro, când joacă foarte multă lume iar şansele de a împărţi un eventual premiu sunt mai mari, fiind în stare să ia bani împrumut pentru variante de 50 de ron, în loc să joace şi când sunt câştiguri “mai mici”, adică de 1 milion de euro

Probabil se gândesc – e, pentru un milion de euro nici măcar nu merită să joc, dar pentru şase, hai să încerc, că poate nu îmi strică.