După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Cel mai urât am pățit-o la un hotel din in Italia, țară în care eu venisem cu maxim entuziasm și pe care o admir necondiționat, dar în final nu am rămas atât cu o furie în suflet pentru italieni, ci pentru românii care au făcut atâta rău încât să fim băgați cu toții într-o oală.

Nepoata lui Musolini zicea foarte bine mai demult, când problema țiganilor din Italia era la apogeu, că nu țiganii sunt principalii vinovați, ci guvernele României care nu sunt în stare să facă nimic ca infractorii să nu circule liberi prin Europa. Apoi mai e și faptul că aceleași guverne au fost incapabile să crească nivelul de trai atât cât oamenii să nu trebuiască să facă muncile de jos în țările din vest ca să-și poată întreține familiile.

Noi românii suntem cât se poate de sătui de ce fac țiganii și ne bucurăm că am scăpat de ei, de asta lumea a strâmbat din nas la Plai, când Misia a luat de mai multe ori apărarea țiganilor din Franța, blamândul pe Sarkozy, președintele Franței. E firesc să-ți pese de ce-i în ograda ta. Ce știe Misia, ei nu i-au furat țiganii portofelul sau mobilul de 3-4 ori, și nici n-a fost într-un cartier de vile țigănești deținute de oameni fără ocupație.

Dar realitatea din Franța e puțin altfel, și anume Sarkozy e la pământ în sondaje, așa că încearcă să revină un pic prin măsuri naționaliste (care prind bine oricând), cum e cea cu vălul Burka (chestie cu care totuși sunt de acord) și expulzarea țiganilor români. Să nu uităm că și ei au țiganii lor francezi și totuși nu îi expulzează niciunde…

Comisia Europeană are dreptate când îl condamnă pe Sarkozy. Nouă ne plac țările civilizate, dar nu facem exercițiul lor de gândire decât când ne convine. Vrând nevrând țiganii români sunt cetățeni europeni și nu ai voie să îi tratezi pe criterii rasiale, etnice, religioase, etc. Cel de-al doilea război mondial a început prin persecutarea evreilor și folosirea lor ca țap ispășitor. Uniunea Europeană s-a format tocmai ca lucruri de genul ăsta să nu se mai întâmple. Nici mie nu mi se pare corect să fiu discriminat pentru că sunt român, în fond nu e vina mea nici că sunt român, nici că alții au ieșit la furat prin Europa.

Eu tot arăt cu degetul la ai noștri politicieni care n-au făcut nimic ca să nu ne mai facem de râs în Europa. Unii din ei mai dau și o frunză de ajutor cu sigle copiate de pe net.

Eu am avut colegi țigani care își vedeau de treaba lor și munceau pentru pâinea lor. Dar infractorii nu mai trebuie lăsați să iasă din țară. Azi există atâtea soluții, numai minte și interes mai trebuie. In fine, pe mine mă dezgustă acest ping pong cu expulzați, nu face decât să ne accentueze și mai tare contururile de țară caricatură a UE…

Mi se pare mie sau țara arde, pardon, e luată de ape, și baba se piaptănă? Că tot veni vorba de babe și pieptănat, o altă preocupare de mare actualitate e catedrala faraonica de “mântuire a neamului”, o chestie pe care eu o asociez tot cu morbidul, cu preocuparea pentru moarte sau oricum, viața de apoi, cu accentul pe apoi. Mai trăiește cineva în prezent? Hello?!

Eu chiar nu înțeleg de unde atâta interes mediatic față de soarta trupurilor Ceaușeștilor. Sigur, e important pentru familie și poate pentru istorici, dar altfel fac pariu ca pe omul de pe stradă nu-l interesează deloc. Sau mă înșel, de vreme ce spiritele se încing la tv și oamenii (tinerii!!??) vin cu comentarii stupido-nostalgice la adresa unui regim în care nici n-au trăit, sau dacă l-au apucat, au trăit și ei ca oaia în turmă, fără să știe mare lucru.

Cred că e cel mai prost moment în care oamenii ar trebui să discute despre fantome și trecut, mai ales în termeni de genul, “atunci era mai bine”. Acum s-au găsit deștepții care să spună ca Ceaușescu trebuia judecat civilizat ca naziștii la Nuremberg. Teoretic așa e frumos, dar în general popoarele latine nu au procedat așa, francezii i-au tăiat capul lui Louis XVI, italienii l-au împușcat sec pe Musolini, iar noi în spiritul moștenirii romane, l-am ucis pe Ceaușescu, frumos prin trădare, a la Cezar și Brutus. Ar fi fost surprinzător pentru un popor care și-a ucis figuri precum Mihai Viteazu sau Tudor Vladimirescu, să împrumute manierele britanicilor pentru a judeca un dictator care a dat ordin să se tragă în propriul popor.

După 20 de ani e ușor de invocat spiritul creștin, valorile democrației, drepturile omului ș.a.m.d., dar cei care spun asta și au cel puțin 30 de ani sunt niște lași care au uitat că în decembrie 1989, ca niște lupi flămânzi, vroiau să vadă sângele dictatorilor. Așa a fost atunci, l-am detestat și l-am împușcat. Ar fi greu de explicat o altă sentință părintelui care și-a pierdut copilul de 3 ani, împușcat la revoluție. Și nu e vorba numai de atât, ci de toate crimele ce s-au comis în comunism, după perdeaua egalității și echității sociale. (vezi experimentul Pitești, canal, persecuții, decretul, etc)

Ajutați și de presa internațională, la noi se produce o “înviere” a lui Ceaușescu, ceea ce n-ar fi deloc rău, dacă lucrurile ar fi puse în contextul potrivit și nu s-ar promova atitudinile nostagice, pentru că da, e la îndemână să plângi după socialism, fiind criză și mizerie în România. Problema e că astfel ne îndreptăm și mai mult de atitudinile proactive de care avem atât de mare nevoie, de dezvoltarea spiritului întreprinzător și a speranței. Nu mai ai timp de speranțe și inițiative când te cerți pentru niște oase.

Recent Realitatea a făcut un sondaj destul de fierbinte pe saitul lor, cu întrebarea “Credeţi sau nu în teoria evoluţiei?”. Mă rog, teoria evoluţiei nu e o credinţă, deci întrebarea e cam prost pusă (eventual se putea folosi “acceptaţi” în loc de credeţi), dar rezultatele sunt cât se poate de interesante. Din 1710 voturi (azi dimineaţă), 791 au spus DA, 884 NU, 23 au zis că nu le pasă (corect frate) şi 12 au recunoscut sincer că nu ştiu ce e aia teoria evoluţiei. E îmbucurător că mai avem şi oameni sinceri, 12 la număr, care au recunoscut că nu cunosc ce spune teoria evoluţiei (care totuşi e mai mult decât un simplu enunţ). Dar, este minunat, zic eu, că există atâţia oameni care cunosc această teorie, pentru că avem aproape 1700 de oameni care fie au votat da, fie nu, deci ei ştiu la ce se referă.

Lăsând ironia la o parte, rezultatele astea sunt triste, dar nu surprinzătoare. Şi în alte ţări e la fel, cu mici variaţii. Asta din două motive, 1) pentru că lumea e preocupată de lucrurile şi problemele imediate şi 2) pentru că religia susţine creaţia, iar foarte multă lume crede în divinitate şi puterea ei creatoare de viaţă şi lumi. Unii încă mai cred că Soarele se învârte în jurul Pământului şi că Noe a trăit cu dinozaurii. Majoritatea nu ştiu ce spune teoria evoluţiei (care s-a îmbunătăţit considerabil de la Darwin încoace şi se numeşte mai nou modern evolutionary synthesis), aşa cum nu ştiu nici ce e teoria relativităţii, efectul fotoelectric sau genetica. Totuşi, unii “cred” în teoria relativităţii, dar mulţi alţii o resping, cu toate că nu o înţeleg şi nu o cunosc. La fel şi cu evoluţia, una dintre cele mai puternic acceptate şi susţinute teorii ştiinţifice în comunitatea ştiinţifică internaţională (anul trecut a fost anul Darwin).

După părerea mea, ca să conteşti un lucru, trebuie să-l cunoşti. E un lucru elementar pe care îl aplicăm în relaţiile cu oamenii. Nu criticăm oameni pe care nu îi cunoaştem numai pentru că numele lor nu ne place. Totuşi, oamenii au avut mereu tendinţa de a respinge ceea ce nu înţeleg, şi poate de asta, de a fi invidioşi pe cei mai deştepţi ca ei, pentru că omenii deştepţi şi foarte deştepţi formează un club al lor, ei înţeleg lucruri pe care alţii nu le înţeleg, sau o fac mai repede. Din şcoală, elevul bun este catalogat tocilar şi marginalizat de cei populari şi şmecheri. Tocilarul va ajunge într-o zi să aprofundeze o teorie ştiinţifică, iar cei populari din clasă vor vota pe net că ei nu cred în teoria lui.

Eu sustin faptul ca omul a fost contemporan cu dinozaurii.De fapt ei nu erau carnivori,la fel ca si celelate animale carnivore de azi,pana nu pacatuise Eva,pt k moarte nu exista.Desigur, dinozaurii au murit in potop.
[..]
Cu Paradoxul tau dai dovada k tu nu intelegi ce inseamana infinitate.Iar dak d-zeu ar face o piatra atat de mare si grea incat nici el sa nu o poataridica,ar chema vreun inger sa-l ajute ,numai k tie nu-ti fuge mintea.

De ce scriu acest post?

Am fost întrebat de ce mă iau la harță pe blog cu cei care nu-mi împărtășesc ideile. Răspunsul e simplu. Pentru că țin foarte mult la adevăr și pentru că mă interesează adevărul, mai ales atunci când scriu posturi cu conținut științific și nu numai. De fapt voi încerca mereu să corectez orice nonsens științific sau o răstălmăcire personală a unor lucruri fără tăgadă din categoria 1+1=2, chiar dacă asta înseamnă șiruri lungi de comentarii și posturi. Din toți vizitatorii, frecvenți sau întâmplători, dacă voi lămuri măcar unul, e o bătălie câștigată pentru mine.

Despre religie

Din punctul meu de vedere, religia are două componente importante: o componentă personală — relația personală a unei persoane cu divinitatea, indiferent cum e aceasta definită — și o componentă socială, anume aderarea și integrarea într-o anume comunitate aparținând unei anumite religii, sărbătorirea unor date importante, practicarea ritualurilor specifice precum posturi, mersul la biserică, închinăciuni, rugăciuni, etc.

Eu respect foarte mult prima componentă enumerată de mine și anume latura personală a religiei, cu alte cuvinte, crezul omului. Fiecare e liber să creadă cum vrea și în ce vrea. De fapt fiecare crede în ce e mai bine pentru el, în ce simte că-l ajută, fie acela Iahve, Isus, Allah, Budha, Tao sau orice altceva, iar asta e firesc. Majoritatea are nevoie să creadă în ceva. Pe de altă parte, unii nu cred în nici o entitate supranaturală sau au propria lor viziune asupra lumii. Și asta e firesc. Tocmai din aceste motive un anumit crez nu se poate aplica oricui și un astfel de crez nu este valabil pentru toată lumea, indiferent ce convingeri pot avea unii.

Acceptă-mă pe mine ca să te accept pe tine

Cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii religioși (cu precădere ei) e să încerce convertirea altora la credința lor, uitând faptul că nu toată lumea crede la fel și că nu fiecăruia credința respectivă îi rezonează precum lor.

Nu degeaba popoare întregi au rezistat convertirilor religioase încercate de alte civilizații cuceritoare și nu degeaba au murit oameni pentru o anumită credință devenind martiri — crezul altora nu le folosea lor, iar renunțarea la credința lor era ca și cum noi am renunța mâine la un picior sau la ochi.

Știința nu e o credință

Acum trecând la știință, știința e cu totul o altă chestie. Știința înseamnă dovezi. Teoria științifică nu este o părere, ci o ipoteză confirmată de dovezi. Dovezile se pot arăta, palpa, observa, nu trebuie credință pentru a vedea dovezi. Știința înseamnă 1+1=2, sau cu alte cuvinte, în contrast cu credințele, lucruri care sunt unanim valabile pentru toată lumea și care există indiferent dacă le cunoaștem, acceptăm, înțelegem sau suntem conștienți de prezența și influența lor. Un telefon mobil funcționează pe aceleași principii, indiferent de ce crezi sau dacă înțelegi cum funcționează.

De mai bine de câteva secole, știința înseamnă ceva despre care nu se mai poate vorbi cu dacă și parcă, iar toate domeniile sunt atât de avansate încât doar experții pot discuta cu lejeritate despre anumite subiecte, iar cele accesibile nouă, celor nespecializați sau neimplicați în cercetare, fiind noțiunile “elementare” din manualele școlare sau lucrurile ce țin de cultura generală: un pic de astronomie, fizică, geografie, chimie, biologie sau chiar elemente de genetică, matematică, etc. Pe unii ne preocupă cultura generală, iar pe alții, mai pragmatici (și mai numeroși astăzi), nu prea, pentru că la urma urmei, omul are nevoie doar de informațiile care îl vor ajuta în profesia sa, deși ideal ar fi să mai ia cu el și câteva lucruri pentru suflet: un pic de artă, ceva literatură, o poezie, și mai ales un pic de sensibilitate pentru muzică.

Datorită științei avem confortul, siguranța și tehnologia de care ne bucurăm astăzi și cu toate că acestea nu sunt totul, sunt o parte esențială a vieții noastre. Consider că avem toate aceste lucruri datorită triumfului adevărului asupra minciunii și a fricii, o luptă începută, cel puțin în Europa, prin evul mediu și câștigată cu prea multe sacrificii prin secolul 19, când cele mai multe teorii științifice au început să se lege între ele și să poată fi dovedite prin experiment, înlăturând concepțiile de tip dogmatic impuse de religie.

De fapt, eu sunt impotriva amestecului între știință și religie, între echer și spirit. Religia nu are de ce să se amestece în treburile științei, pentru că în timp ce știința perfecționează adevăruri incomplete, religia deține adevărul absolut. Odată ce l-ai descoperit pe D-zeu, nu mai ai nimic de descoperit, spunea un popă undeva la televizor. Problema cu religiile e că fiecare deține adevărul absolut, dar acestea sunt diferite, și astfel acceptarea unei variante ca unic adevăr absolut devine o problemă de credință.

Ignoranța se află undeva între religie și știință, un no man’s land al rațiunii, deoarece folosește noțiuni incomplete și deformate din ambele părți. Îi știm prea bine: inculții, superstițioșii, semidocții, pseudo-savanții, sau pur și simplu proștii.

Care e problema mea?

Până la urmă, dacă ați citit până aici, veți întreba care e problema mea, de ce îmi pasă. De ce nu scriu despre fluturi sau mâncare verde. Îmi pasă pentru că toți acești ignoranți au sau vor avea o slujbă la un moment dat, iar eu voi pune mereu la îndoială competența profesională a unui om ignorant, sau din altă categorie, a unuia care amestecă religia cu profesia lui. Ce doctor e acela care în loc de medicamente îți prescrie o rugăciune sau ce fel de profesor e cel care spune că soarele se învârte în jurul pământului? Cum ar fi un judecător care judecă după convingerile religioase ale acuzatului, sau pur și simplu un polițai care discriminează pe criterii religioase? Dar medicii sau profesorii care pe criterii religioase combat un anumit vaccin sau un tratament preventiv, ignorând recomandările specialiștilor…

Ignoranța duce la o relativizare a tuturor valorilor și adevărurilor. Fiecare interpretează orice cum vrea și în mod firesc are dreptul la o opinie, dar e grav atunci când astfel de opinii pot pune viața sau sănătatea altora în pericol. In acelaști timp promovarea semidocților îi pune în umbră pe adevărații specialiști și profesioniști, ceea ce în România se întâmplă tot mai des.

Dacă vrei să discuți despre știință, trebuie să te informezi, trebuie să cunoști și mai ales să înțelegi despre ce vorbești, ceea ce nu e tot timpul ușor. Iar dacă vrei să combați, trebuie să știi mai mult sau măcar la fel de mult decât cel pe care îl contrazici. Mai mult îți trebuie argumente, dovezi. Când contești o teorie științifică, nu îl contrazici doar pe cel care o susține, ci și pe savanții care au fundamentat-o, ceea ce te pune într-o situație de inferioritate. Dar ignorantul nu cunoaște modestie. Niciodată.

O doamnă de vârsta a treia explica indignată, gesticulând frenetic cu mâinile: eu am venit să-l huidui pe trădătorul de Ciuhandu, nu mă interesează ceilalți doi păcălici. Un alt revoluționar arăta spre locul unde stătea la revoluție și unde a semnat Proclamația. Eram aici la revoluție și din acest balcon s-a strigat jos comunismul… Nu le e rușine comuniștilor lui Iliescu să vină aici? Iar acest primar s-a descalificat total în fața mea, spunea profund dezamăgit veteranul. Pe mulți i-a prins nostalgia amintirilor de la revoluție și am surprins multe grupuri povestindu-și unde erau în piață în acele zile și eventual, pe cine pierduseră sau alte întâmplări tragice peste care se așterne uitarea.

Se strigă “jos comunismul“, “rușine, rușine, rușine să vă fie“. Sunt mulți care fac poze și filmează cu ce apucă. Un bătrân scandează “păcat, păcat, de sângele vărsat“. Am un flash-back. Parcă sunt la revoluție, când aveam 10 ani și mă plimbam cu părinții prin piața răvășită de evenimentele de atunci, îmbrățișându-ne euforici cu necunoscuți care strigau victorie și libertate. Unii sunt tot aceeași oameni și asta mă emoționează. Fiecare cameră de filmat a unei televiziuni este un fel de paratrăznet al nemulțumirii și scandările se intensifică de fiecare dată. Echipele Realitatea TV și Antena 3 sunt huiduite îndelung, dar lumea nu se oprește din a scanda:”Geoană nu uita, Timișoara nu te vrea” și în final se scandează la unison “azi în Timișoara, mâine în toată țara“. Oamenii nu mai pot fi prostiți. Un domn îi explică altuia la ce se uită: “la B1 dom’ne, și la OTv, atât mai avem, restul e o mizerie“.

Eu nu știu în ce oraș din România mai este o astfel de solidaritate și atitudine față de simbolurile orașului. Din ce am văzut la tv, sunt oameni care nu pot înțelege că există orașe cu simboluri și oameni care țin la orașul lor. Timișoara este un astfel de oraș. Timișorenii au făcut o legătură de sânge cu orașul lor după ce le-au murit prieteni, familie sau copii pentru libertate, și după ce au cucerit libertatea într-o perioadă în care în România încă nu mișca nimeni. De asta nu e nevoie nici de bani, nici de invitații speciale pentru ca oamenii să iasă din casă și să-și apere simbolurile orașului lor. Piața Operei nu e orice simbol, e un loc sfințit cu sânge la revoluție, asta nu înțeleg cei care încearcă să denigreze Timișoara la televizor pentru campania lor electorală mizerabilă.

Ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost momentul în care s-a scandat “azi în Timișoara, mâine în toată țara“. Atunci am știut că din acel moment lucrurile nu se vor opri în Piața Operei. Sunt convins că înainte de a mă duce în piață mulți m-ar fi catalogat drept idealist, naiv, manipulat sau mai știu eu ce, dar defapt tocmai manipularea conform căreia timișorenii sunt niște huligani m-a scos din casă. M-a revoltat pur și simplu. Dovada că nu m-am dus degeaba, și că românii nu s-au blazat de tot, e că manifestarea spontană de la Timișoara a creat un val de manifestări similare și în restul țării. De asta sunt mândru că sunt timișorean. Că Timișoara are calitatea de a fi un reper atunci când trebuie și că cetățenii ei încă mai au ceva sfânt, spre deosebire de alții care s-au vândut demult.

Cred că nimic nu poate fi mai adevărat legat de religie. Ori crezi, ori gândești. Uneori nu ajunge doar să gândești, pentru că nu ai destule repere și atunci trebuie să faci un pic de școală ca să afli mai multe răspunsuri. Dar dacă vrei să crezi, cu cât citești mai puțin cu atât mai bine.

Din păcate, religia însemnă vinovăție indusă. Nimeni nu e perfect, deci automat ești vinovat de ceva, iar religia îți spune cum te poți “vindeca” de vina ta. Dar e un cerc vicios, pentru că nu poți scăpa niciodată. E normal să ai îndoieli și să te simți singur sau vulnerabil în viață. De asta religia a inventat “ceva” care să te apere dar care necesită obediență — adică un zeu, de regulă bun și iubitor dar în mod inexplicabil, indiferent la suferințele multora.

Am sa va fac o marturisire. Nu-mi place miscarea asta “eco”, verde sau cum i se mai spune. Sigur ca si mie imi place natura, verdeata, aerul curat, floricele si fluturasii, dar din punctul meu de vedere sunt foarte putine lucruri prin care pot sa contribui real la ecologizarea spatiului in care traiesc.

Pe de alta parte, sunt foarte multi blogheri si oameni din diverse domenii care scriu despre a fi “verde”, despre filozofia “eco” si asa mai departe.  Intr-un fel fac bine, numai ca motivul pentru care nu-mi place aceasta miscare este nesinceritatea celor “implicati”. Vreau sa spun doar ca subiectul se vinde bine, fiind pozitiv si modern, iar pe de alta parte, le permite celor care poarta tricouri verzi sa se simta mai bine in pielea lor, fara a avea o contributie reala. A discuta si filozofa despre ecologie este “trendy” dar nu este o contributie palpabila.

Daca e sa fim realisti, traim in Romania, iar in aceasta tara, ecologia este un concept SF caruia ii trebuie ani multi ca sa prinda teren in mod organizat. In Romania nu ai conditii ca sa fi ecologist si progresist, doar daca vrei sa iti complici neaparat viata. Si asta pentru ca primaria nu-ti ofera solutii reale pentru colectare de deseuri si reciclare, nu te incurajeaza si nu-ti creaza un cadru adecvat ca, de exemplu, sa circuli cu bicicleta sau cu scuterul si asa mai departe. Cand strazile si terenurile dintre blocuri sunt pline de gunoaie, e prematur sa vorbesti despre reciclare si sortarea gunoiului. Pentru ca sa fi “eco”, trebuie sa fi un Don Quijote temerar, de rasul vecinilor si a cunoscutilor care se mira de zelul cu care mergi 2 kilometri pana la un cos dedicat bateriilor, sau de grija ta pentru timpul de descompunere a plasticului.

Dupa parerea mea, a fi “verde” inseamna sa iti asumi un anumit stil de viata sanatos si o anumita conduita. Altfel esti doar o persoana in criza de idei si identitate.

Intr-o tara in care valoarea este pusa la colt de smecherie si tupeu, smecherii si semidoctii s-au abonat la toate emisiunile, asta pentru ca un specialist se pricepe la un singur lucru, dar un prost semidoct se pricepe la orice. Important nu e ce zice, ci cum o zice, si mai ales daca “i-o zice” cuiva.”Ba, ai vazut-o cum i-a zis-o?!” exclama romanul nostru consumator de tv ieftin. Asta conteaza, sa i-o zica, cine vorbeste mai tare si peste celalalt, acela are dreptate; defapt talkshowurile si emisiunile romanesti nu cauta concluzii si solutii, ci rating, pentru ca inainte de a fi profesionisti trebuie sa luam bani, cat mai multi bani, sa moara dujmanii concurenta.

Mediocrul se simte complexat de omul cult sau profesionist, care vorbeste intr-un limbaj specific si exact. Specialistul este opusul astrologului, care foloseste 4 sinonime pentru a spune acelasi lucru (vag), dar din care fiecare intelege ce vrea. Cu toate astea, cand se discuta o problema la televizor, nu se aduc 3 specialisti in domeniul respectiv, ci 3 guralivi si o vedeta, fiecare de alta meserie sau total in afara subiectului. Fiecare isi da cu parerea, iar omul de acasa e multumit ca se simte astfel mai destept decat astrologul, popa si politicianul care vorbesc despre acceleratorul de particule LHC. In schimb, fizicianului i se taie piuitul, pentru ca pe nimeni nu intereseaza povestile alea stiintifice. In fond si la urma urmei toti “stim” ca e o conspiratie si nimic nu e adevarat! Nostradamus stia el mai bine. There is no spoon, anyway!