Noul brand turistic al României, “dezvelit” ieri la Shanghai (China), de Elena Udrea, conţine ca element principal o frunză întâlnită într-o formă aproape identică şi în siglele altor firme (sursa: Adevărul)

Elemente grafice la liber pe Internet

România, logo 2010, valoare proiect cca 900.000 euro

Iată cum arată nişte sigle super-deştepte făcute pe bani mult mai puţini:
50 Fantastically Clever Logos from Design Shack.

Este trist că o ţară care l-a dat pe inegalabilul Brâncuşi, care a reinventat forme şi concepte în artă, nu poate găsi resursele interne pentru o banală siglă. În anul de criză 2010 aş fi făcut un concurs public şi alegeam sigla cu nişte specialişti.

N-am cu ce bă!

Cred că toată lumea din ţară s-a săturat de guvernul ăsta, monument al mediocrităţii. Problema cea mai gravă e că majoritatea nu întrevede o alternativă de schimbare (sondaj INSOMAR), deci e clar că n-avem pe alţii mai buni sau măcar la fel de proşti. Iar dacă ar fi la fel de proşti, atunci de ce să mai schimbi, în condiţiile în care dacă s-ar forma un alt guvern ar fi un haos general câteva luni, apoi alte legi proaste care le modifică pe cele proaste dinainte.

Din păcate, oamenii ăştia nu au simţul penibilului. Există demisie, dacă greşeşti pleci, e mai onorabil şi sănătos pentru toată lumea decât să te ascunzi după hârtii şi abureli. Adevărul e că eu nu-mi amintesc un guvern bun, doar perioade de relativ boom economic, care nu se datorează prea mult nouă, ci contextului internaţional şi investitorilor străini. Nu-mi amintesc de un ministru profesionist care să fi rămas suficient la guvernare ca să lase ceva bun în urmă. Toţi au fost la fel de mediocri, doar că unii miniştri au avut parte de un PR mai bun decât alţii.

Ca o paranteză, cred că mai nimeni nu ştie cine e ministru la agricultură sau cum arată la faţă, într-o ţară cu un uriaş potenţial agricol şi unde există sol fertil pe care alte ţări îl importă cu vaporul. Am devenit o ţară a supermarketurilor, cu produse din import, de parcă am fi Andora sau Monte Carlo. Dar acum lumea vorbeşte de foaia verde şi turism, capitol la care mereu am stat prost şi nu am avut niciodată mare lucru de oferit (ca servicii).

Îmi amintesc că acum 20 de ani, lumea era foarte pasionată de politică. Peste tot se discuta numai politică (și fotbal, pentru că atunci pe vremea asta era campionatul mondial de fotbal din Italia, cu Argentina, Italia și Germania mari favorite). Oamenii se certau la servici din cauza politicii, familiile nu mai aveau liniște și până și la școală, eu fiind elev în clasa a V-a, elevii făceau politică, iar diriginta noastră ni-l ridica în slăvi pe Iliescu.
Este interesant că atunci politica ținea de foame, ca să nu mai zic de greviștii foamei din piața Universității, pentru că în 1990 situația economică era cât se poate de tulbure, iar banii se devalorizau destul de repede. Îmi amintesc ce ciudată mi se părea prima bancnotă post-revoluție de 200 de lei, apoi cele de 500 cu Brâncuși șamd. Sunt foarte greu de comparat vremurile de atunci cu cele de azi, fiind foarte diferite contextele, dar în nici un caz atunci nu era cu mult mai bine decât acum, poate doar pentru speculanți și bișnițari care au dus-o mereu bine în România.

Privind înapoi la piața Universității de acum 20 de ani, îmi dau seama prin contrast că în România nu mai există practic viață politică, pentru că de la populație până la politicieni, nu mai există tabere ideologice, schimburi sau conflicte de idei, fie ele pe doctrine sau soluții concrete. Probabil acest vid ideologic — vroiam să-l numesc terci uniformizat, dar mai degrabă are valoarea unui spațiu vid — este una din cauzele problemelor noastre de azi, pentru că politicienii nu mai apără nici o idee de ochii alegătorului, nu mai au nici un crez și singura lor preocupare e interesul lor personal.

Este uriașă diferența între cei care și-au asumat pumni și bâte grele pentru ideile lor și cei de astăzi, care nu sunt dispuși să își asume nici măcar o mimare a solidarității cu eternul om de sacrificiu, personajul colectiv al poporului român de câteva decenii. Pentru mine este inexplicabilă solidaritatea oamenilor post-decembriști în numele unor idei, anti-comunismul, proclamația de la Timișoara, sau chiar solidaritatea cu FSN, pentru că tot aceeași oameni sunt atât de dezbinați și debusolați 20 de ani mai târziu, iar asta nu de ieri sau azi.

Dacă acum 20 de ani oamenii vorbeau mai mult de politică și doctrine decât despre bani, astăzi singura valoare pe toate planurile este banul sau pomana, zic “sau” pentru că de regulă cele două noțiuni se confundă pentru românul obișnuit. Sigur că banii sunt sângele unei economii capitaliste și contează foarte mult, dar totuși banii sunt un mijloc și nu un scop în sine, cum înțelege cocălarul generic de pe hi5 care se pozează acoperit de covoare cu bancnote într-o cameră amărâtă de la țară.

Recunosc, mie îmi plac oamenii mai idealiști și românii au potențial de idealiști, ca mai toate popoarele latine. Mai mult, cred că un lider politic trebuie să fie idealist, nu numai pragmatic, pentru că pragmaticii nu au viziune și nu aspiră la lucruri mari, sunt ca niște contabili. Noi avem nevoie de niște idealiști ca în 1990, deși atunci eram cu toții niște idealiști naivi care speram la multe pomeni, cerute prin pretinsul drept moral al austerităților “epocii de aur”. Se pare că indiferent ce am ales, partide istorice sau FSN, am ales prost masa, adică țara. Asta zic acum, pentru că după mult timp în care am răbdat, vreau să plec undeva unde se oferă și se așteaptă mai mult respect. Totuși mă gândesc că în 1989 ne simțeam cei mai bogați oameni din lume pentru că atunci câștigasem nu salarii anticipate, bonuri sau prime, ci o țară întreagă, o țară frumoasă și bogată doar că trebuia să mai și muncim în ea, și așa câștigul nostru s-a transformat din euforie într-un sacrificiu pe care nu a vrut nimeni să și-l asume.

Azi privind la imaginile mineriadei, deși le-am văzut atunci în direct, cred că văd doar un film artistic, pentru că mă întreb, tributar automatismelor de azi, ce căutau ăia în piață? Cum, nu cer bani? Ce libertate, (că am uitat cum era în dictatură), cine i-a plătit pe toți să se bată? Erau mai bogați atunci? Și acum revenind la real… oare noi mai avem idealuri, mai credem în idei, ne mai punem probleme, sau doar viața noastră se rezumă numai la bani?

Eu niciodată n-am avut bani mulți, dar n-am avut ura asta față de cei cu bani. Poate uneori m-a dezamăgit felul în care unii bogați înțeleg să își risipească averile, dar până la urmă e treaba lor, nu a mea. Totuși, fără oameni bogați nu ar exista locuri de muncă, nu ar exista economie și afaceri, nu am avea modele de succes și am fi cu toții uniform de nefericiți sau mai rău, la fel de săraci cu duhul. Sigur că mulți dintre bogați nu și-au făcut cinstit averile, dar hoțul neprins e negustor cinstit, iar noi nu suntem o nație de polițiști, ci de haiduci (tot un fel de hoți), cum scriam mai demult. Așa că televiziunile astea ar trebui să nu mai facă pe sindicatele, pentru că cei care le conduc sunt multimiliardari fără pretenții de filantropi, iar mulți dintre moderatori/analiști sunt niște ipocriți care nu știu ce e aia sărăcie.

La parada asta am vazut exact genul de oameni care paraziteaza sistemul bugetar — cei care o freaca la servici, care pleaca dupa 12 acasa sau la piata si care au timp sa caute imagini funny pe net pentru pancarte elaborate, colorate, facute tot pe banul si timpul contribuabilului. In loc sa vad niste oameni nefericiti, am vazut o euforie generala de genul “uite la noi astia, ce destepti si frumosi suntem”, manifestata de arhetipul functionarului cu tupeu si ifose de dupa geamul ghiseului, in fata caruia stai mai tot timpul umilit si cu capul plecat, de te intrebi daca nu au pus intentionat gaura ghiseului in asa fel. “Pinguinii” erau in mediul lor, isi faceau cu mana, se bagau in seama la camera sa se vada diseara la stiri, dansuri si figuratie la maxim.

Este clar ca in Romania, epoca mitingurilor spontane si “grele” din anii ‘90 a trecut in favoarea mitingurilor regizate (adesea platite) si bine organizate cu bani, autocare, sonorizare, pancarte profesionale, veste personalizate, dansuri si vedete (l-am vazut si pe CRBL, ma intreb de ce s-a bagat in regia asta).

E pacat ca acesti oameni nu inteleg ca s-a terminat malaiul si ca au frecat menta destul pe banii contribuabilului. Si ma refer mai ales la functionarii publici care sunt marea majoritate a bugetarilor si o categorie supradimensionata, nu la medicul rezident sau la invatatoarea de la scoala primara. Totusi, in raport cu cei de la patron, nu exista comparatie. Eu n-am vazut un miting cat de mic al disponibilizatilor de la patron, sau al celor carora, ca mine, li s-a diminuat drastic salarul (pana la 50%), si asta decand a inceput criza. Eu nu stiu functionar public care sa lucreze ore suplimentare zi de zi, sau care sa-si sacrifice concediul pentru interesul firmei. Cu toate astea, salarul lor minim e mai mare decat la privati.

De asta mi se face sila cand ii vad cum se distreaza la miting, protejati de sindicate si de tot felul de legi, cand pe cei care duc greul in tara asta, sau pe pensionari, nu-i protejeaza si nu-i reprezinta nimeni.

Românii au fost mereu un popor de haiduci, motiv pentru care printre eroii noștri naționali se numără Pintea, Andri Popa, Baba Novac sau Toma Alimoș. De aici și mentalitatea că românul trebuie să fie un haiduc care să ia (fure) de la stat, sau acum, că statul e lefter, de la bogați. Mă enervează oamenii pe care îi încălzește că parlamentarul cutare nu-și mai ia nu știu ce indemnizație sau că de mâine circulă numai cu mașina personală. Oamenii ar trebui să se preocupe mai mult de ce pot face pentru ei, nu de câte case are Năstase. Pentru asta avem presă, instituții, bla bla, știți voi.

Este regretabil că s-a ajuns aici, și parțial vina este a noastră, pe de altă parte sunt factori internaționali pe care nimeni nu i-a putut evita. Dar esența e că noi am votat niște păduchi și acum așteptăm ca ei să ridice ocaua. Vorba aia, culegi ce ai semănat. Și aici mă refer la parlament, pentru că ce nu pricepe lumea, e că parlamentul face și ciuntește legile, iar apoi un guvern sau președinte trebuie să își asume legile scrise cu picioarele de oameni care dorm pentru bunăstarea noastră. Americanii au o vorbă pentru asta: shit in, shit out.

Revenind, cei care nu înțeleg ce se întâmplă și de ce trebuie tăiate cheltuielile bugetare sunt proști sau total în afară (mai sunt și cei care se fac că nu înțeleg, dar aceia iau bani pentru a nu înțelege). Pensionarii care au muncit sunt victimele colaterale, pentru că ei, spre deosebire de bugetari, nu se pot angaja în altă parte (cu toate că și la bugetari, alternativa asta e cam teoretică). Dar realitatea e că o mare parte din din pensionarii cu pensii mici (cei mai mulți) sunt impostorii, anume acei handicapați care lucrează în Spania, sau sate întregi de orbi și ciungi.

Ca în orice moment de criză, sunt afectați și oameni nevinovați (mulți de data asta). Totuși adevărul e că nu vrem să acceptăm că trebuie să plătim acum pentru modul nostru de viață haiducesc care a dus la faliment, alimentat mereu de populisme ieftine și de diversiuni, prin care atenția ni se muta în curtea vecinului și nu la focul din propria ogradă.

Băsescu e a avut un discurs de președinte care știe despre ce vorbește și cu niște idei bune, sănătoase, dar din păcate, în afară de niște realizări punctuale, el n-a făcut mai nimic în cinci ani decât să dea cu bâta în cuibul de viespi. Totuși, cauza tuturor relelor la noi este clasa politică oportunistă și iresponsabilă prezentă în parlament, refractară la reforme și dorințele populației, și cu o astfel de clasă politică nici cel mai competent candidat nu poate face mare lucru. Ideile lui Băsescu sunt pentru România din 2015-2020, deși ele trebuiau puse în practică acum 10 ani. Dar realitatea e alta. El nu înțelege că lumea nu vrea cu adevărat reforme și că treaba cu reformarea parlamentului a fost doar un mare “să moară capra vecinului”. Românii s-au bucurat să “le-o facă” parlamentarilor pentru că votau și reducerea parlamentarilor la câte un om pe partid dacă puteau. Realitatea e că lumea încă mai vrea locuri de muncă prost platite dar sigure și ușor de obținut, ca în comunism, într-o țară în care ideea că “las’ că merge și așa” a devenit un dat. Ideal e să dai la toată lumea câte o frunză de tăiat la câini, un pic de Elodia, să-i lași pe oameni să fure puțin și așa ai un popor mulțumit.

De asta pronosticul meu este Geoana 51%. Românii vor să vadă altceva pe scena politică pentru că s-au săturat să tot audă că o să le meargă prost. Așa că mai degrabă aleg niște minciuni frumos împachetate de discursul abil al lui Geoană&Co decât adevărul incomod din gura lui Băsescu.

Și așa, într-o seară, chemați de Roș Împărat la palatul lui Motan Încâlțat, s-au întâlnit trei voinici fără pereche: Marionică Gură de Aur, Prâslea cu săgeata otrăvită și Santa Klaus cel făgăduit. Se sfătuiră ei trei zile și trei nopți, și Roș Împărat hotărî ca unul să o ia la soare răsare, unul la soare apune, iar cel mic să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în liberal. Întretimp, la voia lui Roș Împărat, Faurul Pământului făcu o vrajă, și ca prin minune, începu să se așterne o liniște peste țară de numai antenele muștelor se mai auzeau. Degeaba scuipa foc și pară zmeul de aramă că nimeni nu-l mai auzea și vedea, în afară de nașu-su și oglinda fermecată.

Dar zmeul cel rău îi aștepta sub un pod și îi prinse pe doi dintre voinicii împăratului la drum de seară. Se luptară ei ce se luptară, mai întâi cu săgeți, apoi cu sulițe, cu șuturi și blesteme, dar până la urmă zmeul îi birui și-i băgă în pământ până la brâu. Degeaba se dădu din nou peste cap Prâslea cu săgeata otrăvită, că zmeul îl băgă în pământ până la gât, de se dădu bătut și fugi cu săgeata între picioare la Roș Împărat. Noroc că de la soare apune venea cătrănit Santa Klaus cel făgăduit, cu o mână în buzunar și cu cealaltă scărpinându-se în barbă. Roș Împărat nu se lăsă și ceru din nou ajutor de la Faurul Pământului, care plin de trucuri, le făcu o caleașcă din fier roșu cu trei locuri și trei trandafiri, trasă de cai verzi de pe pereți. Slăbit de vraja împăratului Roș, zmeul le pierdu urma celor trei, care plecară spre soare apune, către mândra cetate cu bastion a lui Barbă Sură, zmeul cel mic, care când roșu vedea, spume făcea de se umplea țara de viituri și lacuri. Dar nici nu se văzu bine mândra cetate de la soare apune, că Prâslea ochi și îl nimeri pe zmeul Barbă Sură cu săgeata otrăvită a Faurului Pământului. Otrava își făcu repede efectul. Realitatea deveni irealitate și degeaba se încruntă zmeul cel mic cu barbă sură, că se prăbuși imediat la stânga și cum de se ridica, se înclina cum bătea vântu’. Și vântul bătea, când din dreapta când din stânga, dar mai ales din stânga, de vedea cum veneau medicamentele cu poșta și se-ntorceau oamenii de peste țări și mări cu pungi mari de galbeni de nu le mai puteau duce. Vocile oamenilor nu se mai auzeau și se făcu așa o liniște încât de dragul ei oamenii se temeau să mai deschidă gura, gurile rele deveniseră bune și închiseră gura până și gurile de canal. Adormiții dormeau liniștiți pentru că bătea vântul pentru ei, iar voincii puteau în sfârșit să împartă țara zmeului în liniște…

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa, am încălecat pe-o roată dar nu v-am spus povestea toată. Pentru că am călcat pe un bici, povestea nu se-ncheie aici — se încheie pe 6 decembrie. Voi hotărâți cum.

La Mulți Ani România.

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

M. Eminescu — Scrisoarea a III-a

Azi am văzut pe saitul realitatea o nouă versiune a celebrului clip, chipurile din alt unghi, în care se vede clar cum Băsescu “îl lovește” pe copil. Am fost foarte mirat de rapiditatea cu care Realitatea a făcut rost de o altă filmare, dar mirarea mea s-a transformat în șoc când am realizat că ce priveam eu era defapt același film, redat cu încetinitorul, dar în oglindă, pentru că de data asta Băsescu lovește cu mâna stângă, nu cu dreapta. Chiar ne cred idioți? Măcar pe varianta asta se vede și mai bine reacția copilului, un zâmbet ștrengăresc, al unui puști care scăpat de pedeapsă și scoate limba. Este ireal că s-a ajuns la prelucrarea prelucrării și la perpetuarea acestei diversiuni de domeniul anilor 1990.

Ajung la concluzia că România e demult o țară confiscată, în care singura libertate garantată e aceea de a fi sărac, cu capul plecat și cu mâna întinsă. Românul a plecat capul și s-a resemnat cu viața lui săracă și fără perspective, acceptând că România e a “băieților deștepți”, cu bani făcuți din speculații dubioase, și nu a celor mulți. Românul după ce a plecat capul, a închis și gura, acceptând că aici există un singur punct de vedere, așa ca pe vremuri, “că tot era mai bine”. “Pentru o sticlă de ulei și o pătură, votez șefule pe cine vrei”. Dacă lucrurile astea se pot petrece în 2009, atunci democrația noastră este o caricatură cu instituții de carton, scena pentru viața regizată pe care unii vor să o trăim. Eu am așteptat destul 20 de ani și simt că nu aș mai putea accepta încă 5 ani de stagnare sau regres, în care se vor da uitării toate lucrurile potențial bune începute acum pe final de mandat.

Dacă această campanie se va câștiga cu un montaj cu pumni a la Jackie Chang, atunci mă tem că pe viitor orice mi se poate întâmpla dacă supăr pe cine nu trebuie. Voi muri cu dreptatea în mână, cum defapt se întâmplă demult pe la noi. Mă tem că de dragul unei palme date unui copil voi trăi într-o țară condusă de marionete prezentabile dirijate de oameni fără scrupule, interesați doar de cash și putere, țară în care nu mă va asculta nimeni și în care îmi va fi frică să mai scriu pe blog ceva incomod.

De ce mă duc la vot
Dacă sunt alegeri, ne amintim de Caragiale
Votăm preşedinte nu premier
De ce zic că s-a împlinit profeţia lui Brucan