zapada peste tot

Cred ca a fost un Craciun foarte reusit, cel putin din doua motive. Cu putin inainte de Craciun a fost cu prietenii blogheri la acelasi orfelinat ca anul trecut, cu cadouri si colinde, insotiti de asta data de Mos Craciun in blugi. Unii copii sunt orfani, altii abandonati, cred ca nu-mi dau seama ce e mai rau, dar e important ca din cand in cand copiii acestia vad ca cineva se intereseaza de ei si incearca sa ii ajute cumva. Anul acesta ajutorul a fost mai generos, datorita implicarii Porsche Romania in campania noastra.

copiii spun poezii mosului

copiii canta mosului

Apoi, chiar inainte sa-mi iau concediu, am fost la colindat cu colegii de servici la seful nostru, unde am fost primiti cu multa caldura si am mancat o placinta de mere ireal de buna plus alte bunatati. Demult nu m-am mai simtit asa de bine de “sarbatori”. De fapt pentru mine spiritul Craciunului inseamna tocmai lucruri de genul acesta, mai putin cadouri si impodobitul casei cu bling bling sau repetarea acelorasi colinde prin orice difuzor posibil.

Tot in concediul asta am continuat sa ma bucur de Cataclysm, noul expansion de la World of Warcraft, (am ajuns la level 85) si sa rad cu lacrimi de efectele potiunii Illusion (personajul meu principal e alchimist)

Mission impossible: Hogger

Sper ca zilele urmatoare sa recuperez absenta de pe blog cu cateva posturi si pana atunci urez tuturor cititorilor La Multi Ani si numai bine in 2011!

Se pare ca anii trec foarte repede si realizez asta mai ales cand ma uit la ceilalti, la cum fiecare si-a croit un drum prin viata si s-a realizat intr-un fel, pentru ca imaginea unora mi-a ramas inghetata in minte asa cum eram atunci, boemi si rebeli, nu responsabili si maturi ca astazi (nu ma refer la toti dintre voi totusi ).

Am devenit un pic melancolic cand am realizat ca e ultima data cand mai imi pot vizita scoala, deoarece in curand se va muta si cladirea va intra in administratia altcuiva, ceva retrocedare, ma rog, si de asta am petrecut mai mult timp pe coridoare si prin locurile de care ma leaga amintiri.

Apoi am fost incantat sa vad ca majoritatea a continuat mai departe drumul artelor si ca inca mai se ocupa de arta intr-un fel sau altul, creatie sau pedagogie, cu toate ca veniturile sunt mici sau foarte mici. Desi acum sunt inginer, m-am simtit ca acasa intre colegii mei artisti vorbind de preocuparile noastre (artistice) si ca de data asta nu a mai trebuit sa explic intr-o discutie, de exemplu, cine e Jackson Pollock

Cand am vorbit cu fostul meu profesor de grafica despre tentativele mele portretistice mi-a zambit si mi-a zis ca talentul e ca un vierme care te roade si nu-ti da pace niciodata, indiferent ce drum apuci in viata. Nu pot sa zic ca regret ca am apucat drumul tehnicii, pentru ca desi eu intr-un fel am abandonat arta, ea nu m-a abandonat pe mine.

M-a amuzat momentul cand am vazut catalogul din clasa a XII-a si am vazut ca am avut pe un trimestru media 3 la filozofie. Atunci nu prea stiam la filozofie mare lucru in afara de vorba aceea “daca taceai, filozof ramaneai”. Asa ca la raspuns mai mult taceam si iata ce filozof am ajuns.

Adio liceule

In primul rand, este foarte diferit sa stai aproape de pian si sa simti practic fiecare vibratie si tonalitate care vine de langa tine. Fiind doar cu cativa prieteni intr-o camera toata experienta devine mai personala decat poate fi la un spectacol unde esti inghesuit cu cateva sute de necunoscuti.

Recomandarea de azi (link youtube): Chopin Waltz No.19 in A minor

Viata fara muzica ar fi o greseala. Am auzit undeva vorba asta si este ceea ce simt si eu. Dar muzica nu inseamna numai sunete si armonii, pentru ca daca ar fi doar atat, am avea computere cantand perfect si matematic dupa partitura. Muzica este un triunghi intre artist, instrument si ascultator, cu alte cuvinte o experienta, pentru ca artistul personalizeaza muzica dupa cum simte si cel care asculta trebuie sa devina la randul sau un instrument, dar de ascultat si simtit, un fel de antena pentru artist.

Mi-a placut cum muzica se construia in fata ochilor mei, cum fiecare atingere de clapa devenea o picatura de frumos ce umplea un pahar al incantarii. Desi era tarziu si eram obosit ca un catar batran, notele lui Chopin ma revigorau si ma gandeam cat de simplu e uneori sa te bucuri de viata. Sau poate nu e asa de simplu, de vreme ce a trebuit sa se nasca un geniu cu cateva secole in urma si apoi altcineva sa munceasca ani de zile ca din “ding dong” sa faca muzica si astfel sa-l savurez eu pe Chopin.

Multumesc Christi!

Am avut imensa ocazie de a-l vizita acum doi ani și atunci n-am scris despre călătoriile mele pentru că o parte din obiectivul concediului meu era să mă detașez de tot ce înseamnă lumea calculatoarelor și bloguri pentru două săptămâni. Dar luna de miere a lui Maddy în Italia mi-a amintit de momentele petrecute la Panteon, și că atunci făcusem un mini film, fiindcă impresia mea era că nu pot cuprinde măreția construcției în câteva poze. Ieri m-am apucat să-l caut, l-am editat un pic, așa că iată-l: (porniți boxele pentru că melodia de fundal face toți banii)

Dedic filmul lui Maddy & Cipri, prietenilor mei Mihai și Boro (cu care am fost în grupul din Italia) și nu în ultimul rând mamei

P.S. Ăștia de la Youtube au luat-o razna pentru că nu te mai lasă să pui anumite melodii în filmele tale din cauza drepturilor de autor. În schimb îți oferă să pui alte piese, evident cele pe care le recomandă ei (sugestii pentru care probabil cer bani de la artiștii recomandați). Toate serviciile bune de pe internet care au început frumos și rebel au ajuns niște instrumente de stors bani din orice detaliu, de parcă nu se mai satură.

Pe aceeași temă: Roma, Impresii (I).

O altă chestie relativ iritantă e asta cu statusul. E musai să ai un status, să știe lumea ce faci, că ai sughițat sau că tocmai ai aflat că afara plouă. Wow! Hai să nu fiu înțeles aiurea și să spun că recunosc utilitatea unor tweet-uri, mai ales dacă ai ceva de promovat, și chiar rețelele de socializare își au utilitatea lor. Adevărul e că rețelele astea au devenit perverse cu introducerea unor jocuri idioate care creează dependență, numai ca să nu-și piardă membrii. Dar pe mine mă agasează faptul că twitter și facebook sunt copiate și băgate în alte servicii care de fapt nu au ca scop socializarea, cuplatul, gargara și kitsch-ul social.

Un exemplu e Trilulilu. “Trilu” a început ca un youtube românesc și cu timpul a băgat o mulțime de chestii copiate din facebook, mergând spre o rețea de socializare ieftină. Mai nou mă întreabă unde stau, ce îmi place, care îmi e statusul…. băi, mă leși??? Trilulilu e pentru muzică! Dacă erau deștepți, crocozaurii de la trilu făceau o rețea numai pentru socializare în paralel cu youtube-ul lor și poate ambele servicii erau de calitate. Așa… mi se pare o struțo-cămilă. Păcat că lumea interesată de muzică pleacă și vin în loc cocălarii.

Un alt exemplu recent, e Google Buzz. Chiar nu simțeam nevoia să spun nimănui ce mai fac și din interfața gmail sau să urmăresc ce mai fac alții. Soluțiile Gmail sunt minunate, eu sunt un mare fan: mail-ul e bun, Reader-ul e grozav, Google Docs e iarăși foarte bun și îl folosesc, dar de buzăreală puteam să mă lipsesc. Evident, trebuie să-mi fac din nou un profil, iarăși aceeași rutină: o poză pătrată cu mine, unde stau, unde am învățat, unde lucrez, unde am lucrat, pe ce parte dorm, în ce nară mă scobesc mai des, și așa mai departe.

Mie nu-mi place ideea de a face publice atâtea informații despre mine și eventual familia mea. De ce trebuie să știe cineva unde stau și alte informații care în mod normal, în viața de zi cu zi sunt confidențiale? Intimitatea mi se pare un lucru tot mai de preț azi când toată lumea își bagă nasul în treburile tale și te trezești cu tot felul de reclame și scrisori în poștă sau prin sms/mms.

Eu știu un mod foarte bun de socializare: telefonul — salut, ce mai faci? Mai există și clasicul (deja) messenger/gtalk/skype. Și să nu uităm că oamenii se mai pot întâlni și în persoană

Felicitări!

Link Cristian Boldișteanu pe flickr.
P.S. Expoziția este deschisă timp de o lună.

Refuz să consider că anumite preferințe de ale mele sunt ciudățenii. De exemplu, mie îmi place să beau ceai și contrar credinței populare conform căreia ceaiul e doar pentru bolnavi sau vorbei din bătrâni “rău ca ceaiu”, există o mulțime de ceaiuri care sunt pentru a fi savurate și băute pe îndelete.

De regulă oamenii foarte previzibili și rutinați, ancorați în chestii din gama “așa se obișnuiește” îi fac ciudați pe cei diferiți ca ei. Pentru mine ciudați sunt ei, eu sunt doar un tip diferit de medie. În ce fel, depinde de fiecare unde se situează.

P.S. Legat de posturile astea, realizez ce bizar e ca cineva care nu te cunoaște să afle despre ciudățeniile tale. Va și mai bizar când te vei întâlni cu persoana respectivă într-o zi, la un blogmeet sau pe stradă și îți va spune că te apreciază pentru că și tu împăturești tot de atâtea ori hârtia igienică când te ștergi la fund, sau că nu te așezi la masă decât dacă șervețelele sunt împăturite în triunghi echilateral. Bravo!

Azi am facut ceea ce ne-am propus si discutat in ultima luna: o actiune caritabila cu specific de sezon si impact in randul celor mai nevoiasi. La ora 12 in jur de 20 de persoane – blogeri timisoreni – au vizitat Centrul de Readaptare si Reabilitare Psihosociala de pe str Capitan Damsescu 53 si i-au colindat pe copiii abandonati si adapostiti acolo. Iar ei nu au ramas datori ci au facut acelasi lucru: ne-au colindat inapoi. Le-am facut cadouri personalizate (ideea cu numele lor pe plasa cadou a fost excelenta ne-a permis sa interectionam cu fiecare din ei) si i-am aprovizionat cu alimentele si restul lucrurilor cumparate zilele trecute plus hainele, rechizitele si cartile de citit pe care unii le-au adus. Am incredere ca or sa le fie utile si ca le-a adus un pic de bucurie in decembrie. Luna asta mai are insa o semnificatie pentru noi blogarii intrucat implinim 2 ani de activitate pe TM99Blog si de intalniri blogeristice.

Poze la Tomata pe blog.

În primul rând, cred că cei care au avut inițiativa și au organizat totul trebuie felicitați. Jos pălăria, căciula și scufia! Eu unul m-am simțit grozav participând la acțiunea asta, pentru că e prima oară în mulți ani când Crăciunul capătă în sfârșit pentru mine semnificația pe care toată lumea o invocă. De data asta am făcut cadouri unor copii, unii mai mici alții mai mari, care chiar au nevoie de ajutorul celorlalți. E vorba de copii orfani, sau abandonați, pentru care normalitatea de care ne bucurăm majoritatea este o necunoscută, și cărora le lipsește îndrumarea și sprijinul părinților. De data asta colindele au fost mai aproape de suflet și gestul cadoului nu a fost doar acea convenție pe care o facem cu cei dragi de Crăciun, ci a fost ceva sincer, real și frumos. La început atmosfera a fost un pic încordată, firește de vreme ce intră peste 20 de necunoscuți la tine în casă, dar sunetul colindelor a destins atmosfera și a adus zâmbete pe fețele tuturor, mai ales că unii dintre noi cântau de tot râsul. Din nou trebuie să remarc puterea pe care o are muzica asupra oamenilor.

Pe mine m-a impresionat cel mai mult un copil țigănuș care s-a bucurat foarte mult pentru că primise niște cărți. L-am întrebat destul de mirat: “ție îți place să citești?” Și el mi-a răspuns cu un “da” hotărât, întărit de mișcarea capului. Cunosc atâția copii de vârsta lui pentru care cărțile sunt doar un surplus care ocupă biblioteca, și care nu au citit nici o carte, niciodată, pentru că au fost vrăjiți ireversibil de magia calculatorului și a jocurilor video înainte ca părinții să le pună o carte interesantă în mână. Probabil că acest copil nu are un calculator pe care să se joace, pentru că altfel nici el nu ar mai citi, dar lucrurile astea se pot doza, dacă există părinți responsabili. Dar când i-ai băgat televizorul și calculatorul copilului în cameră, totul s-a sfârșit, poți arunca liniștit cărțile la gunoi.

Ziua se va încheia pe același ton festiv, pentru că urmează o mică petrecere cu tort aniversar, pentru 2 ani de întâlniri blogheristice și nu numai.
LA MULȚI ANI!

Later edit:
Am avut una dintre cele mai numeroase și zgomotoase întâlniri, în barul Beer and Bricks, unde ne-am simțit minunat: s-a cântat, s-au băut metri de tequilla și hectolitri de bere, s-a fumat de mi s-au facut ochii roșii ca cei de la bicicletă și nu în ultimul rând, s-a organizat o mică bătaie cu zăpadă pentru că afară era prea fain ca să ratăm momentul. Tortul a fost la superlativ.

Panda Phooey Bong

Panda-berarul ninja e un companion simpatic, ce îmi amintește de Hong Kong Phooey, și costă 10 euro în magazinul online Blizzard. Din păcate e doar virtual, altfel ar fi un prieten de nădejde la festivalul berii. Pandarenii sunt o rasă de urși umanoizi imaginată de Blizzard, un fel de “furbolg” panda, numai că nu au putut fi folosiți în joc din cauză statutului sacru pe care ursul panda îl are în China, unde Blizzard are milioane de jucători. Aparent guvernul chinez nu permite jocuri în care să apară panda morți. Bine că nu au nimic împotriva jocurilor în care sunt uciși oameni

Clubul de joc, ediția I și campionatul de SUS-JOS

Seara m-am alăturat blogherilor chemați în Funky la o rundă de jocuri, o idee minunată a Tomatei care a reînviat jocuri demult uitate decând eram copii. S-a jucat: yahtzee, remi, monopoly, domino, scrabble, șeptic, cruce, sudoku, table, sus-jos și treasure island versiunea 0.8 beta (creație proprie, anul 1992). Eu am jucat Sus-Jos, un joc de masă decând eram mic, șeptic, domino (cu piese de cca 100 de ani) și treasure island. Bătrânul “sus jos” a avut succes în echipa Sirg, Ily, Richie, George și Horia, cărora li s-au alăturat și alții în limita pionilor disponibili (înainte ca să vin a trebuit să răscolesc cutia veche cu jucării după o mână de pioni). Mai târziu am refăcut niște reguli pentru “treasure island” căruia îi uitasem regulile, și am făcut “beta testing” cu Richie și Horia. Am depistat următorul bug: situația în care jucătorul 1 (roșu) trebuie să stea o tură la pirat, în timp ce jucătorul 2 (albastru) s-a rătătcit în pădure fiind nevoit să stea 2 ture la nr. 15. Partea haioasă e când de la 15 dă cu zarul 2 și iese din joc la 17, după ce a petrecut 2 ture prin pădure

Jocurile de societate, astea cu zaruri, cărți, pioni și piese, au un farmec al lor și mi-am dat seama cât de mult ne-a schimbat calculatorul viața în ultimii 10-15 ani. Pentru că am trecut treptat de la “Nu te supăra frate” la Counterstrike, de la Șeptic la Solitaire și de la Monopoly la Farmville sau Mafia Wars (facebook). Jocurile online tip WoW sunt un alt capitol, ele înlocuiesc aproape toate jocurile astea “de tip vechi”. Dar nostalgia pentru vremurile acelea nu dispare cu una cu două și întotdeauna întâlnirile cu prietenii vor fi mai reușite decât cele virtuale. Pe data viitoare am promis să pregătesc o versiune 2.0 pentru “treasure island” și voi căuta prin cutia cu amintiri jocuri vechi de demult.

Deci e sirg de la Sir George, nu sîrg