Contur infinit

Istoria poate fi un domeniu foarte interesant din momentul în care realizezi că există anumite tipare și că unele evenimente tind să se repete ceea ce dă unei științe care se ocupă cu studiul trecutului, posibilități de a estima trenduri și de a face predicții.

Am să fac o mică paranteză.

• Acum vreo 15 ani descopeream un joc genial, numit Civilization. Pe vremea aceea aveam o profesoară anostă la istorie, iar subiectul nu mă interesa aproape deloc. În schimb, Civ era un joc foarte captivant în care preluai destinele unui imperiu și îl conduceai de la formare până prin mileniul trei, încercând să-i asiguri supremația mondială, din punct de vedere militar, comercial, diplomatic, cultural și economic. Jocul era foarte inteligent gândit și în mare respecta câteva din tiparele care apar în realitate, cea mai interesanta fază fiind momentul în care prin expansiune ajungi să te confrunți cu alte civilizații. Atunci puteai face alianțe, comerț, sau porni războaie care nu vor fi uitate prea curând în relațiile bilaterale.
  După mai multe jocuri am început să văd și eu niște tipare, dar pe atunci nu am făcut nici o legătură cu istoria, pentru că nu mă pasiona. Dar interesul începuse deja să mi se manifeste.

Anii au trecut și datorită unchiului meu l-am descoperit pe istoricul Neagu Djuvara, o personalitate despre care e de prisos să mai detaliez, și pentru care eu am toată stima. Este unul din puținii istorici care nu au complexe naționalist-triumfaliste în privința istoriei noastre, dar nici legat de alte nații și astfel nu se sfiește să facă niște analize mai nonconformiste, să le zic așa, într-un limbaj foarte accesibil. De fapt, mulți tineri au constatat că istoria este o materie interesantă datorită cărților acestui istoric.

Una din cărțile sale pe care o citesc acum este “Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane”, o lucrare mult mai succintă decât “Civilizații și tipare istorice”, dar mai ușor de citit pentru cei care stau prost cu timpul sau răbdarea. Djuvara face câteva paralele foarte interesante cu evoluția altor civilizații (folosește ca termen de comparații civilizații a căror istorie este bine documentată, precum romanii, grecii, chinezii, etc) și ne arată că civilizația americană și cea europeana trec, sau au trecut, prin aceleași etape:

• faza larvară – triburi/mici comunități, cum ar fi triburile dacilor
• faza de formare – când încă nu există niște granițe bine delimitate dar există o oarecare unitate în organizare, cultură, artă, etc. Eu numesc faza aceasta faza orașelor state, de exemplu Grecia antică (Atena, Sparta, Corint, etc), Mesopotamia (Babilon, Ur, șamd) sau mai recent, în Italia medievală: Florența, Milano, Pisa, Sienna, etc.
• faza regatelor combatante, sau faza de înflorire – în jurul unor poli de putere (cum ar fi orașele stat) se formează ducate sau regate bine organizate și care se remarcă pe lângă putere militară prin dezvoltare rapidă și creșterea influenței pe toate planurile. În această fază de maturitate încep conflictele cu puterile vecine și lupta pentru supremație. În China avem exemplul de manual al statelor combatante dintre care se impune în anul 221 î.e.n. regatul regelui Qin, care va da numele de azi al Chinei. În Europa, această fază este foarte evidentă, ea practic începând în Evul Mediu și încheindu-se după cel de-al doilea război mondial prin formarea Uniunii Europene

Urmează desigur o fază imperială, de hegemonie — astăzi avem “imperiul” Statelor Unite — continuată de o fază de fărâmițare (de exemplu împărțirea imperiului Roman) și decădere, prin care se reia ciclul amintit mai sus. Întodeauna decăderea unui imperiu lasă un vid imens de putere, care va duce la frământări mari pe teritoriul său și eventual la fărâmițarea totală prin întoarcerea la faza de orașe stat. Deasemenea, pe lângă vidul de putere, apare și o lipsă de direcție în domeniul artelor, a culturii și a organizării în general — după căderea imperiului roman, arta a decăzut și după multe căutări s-a ajuns la nivelul romanilor, târziu, prin Renaștere. Printre semnele prăbușirii “imperiului” european de azi este și turnura bruscă a artelor de la începutul sec. XX, prin tot felul de căutări cum ar fi cubismul, expresionismul, modernismul și așa mai departe, curente foarte diferite de cele anterioare.

Djuvara remarcă faptul că învingătorul fazei statelor combatante este mereu statul care intră în competiție din poziția de outsider: “cel mai excentric din punct de vedere geografic și cel mai târziu intrat în competiție“. Este evident cazul SUA, dar și a altor imperii, precum romanii, otomanii sau China (regatul Qin). Acest lucru pare să se apropie de o lege universală foarte subtilă, pentru că, de exemplu, avem o situație similară și în evoluție, anume speciile outsider ajung să se impună în fața celor care se întrec în lanțul trofic de multă vreme, dar acest fenomen se întâmplă pe timpul a milioane de ani (exemplu: Megalodonul vs. Basilosaurus si Dorudonul, megarechini vs. balene și delfini preistorici — megalodonul, prădătorul nr. 1 al oceanelor, va dispărea iar basiloraurus și dorudon vor evolua în balenele și delfinii de azi).

Ținând cont de toate aceste lucruri, este evident că hegemonia americană mai poate dura câteva sute de ani (maxim), dat fiind faptul că influența culturii americane este pe măsura puterii sale militare (Hollywood, hamburger, cultura fast-food, muzica, visul american, etc). Conform regulii, statul care se va impune în locul lăsat de SUA va fi cel mai probabil China, un outsider atat dpdv geografic dar și istoric, dar care are toate premisele (tehnologice, demografice, industriale, șamd) de a prelua supremația mondială.