Noi în anul 2000 .. zece

În primul rând, La Mulți Ani tuturor! Mă bucur că s-a dus cenușiul an 2009 cu problemele lui economice, politice și ce am mai avut noi pe aici. Am văzut că multă lume și-a făcut liste cu ce a făcut, ce n-a făcut, ce își propune și așa mai departe. E bine să-ți faci liste, dar nu cred că e bine să faci public ce îți propui pentru viitor. Doar nu candidezi la primărie. Și eu mi-am propus o mulțime de lucruri și sper ca în decembrie 2010 să pot bifa tot de pe lista asta. Defapt așa le doresc tuturor.

Eu mi-am imaginat cu totul altfel anul 2010. Pe scurt, eu mi l-am imaginat ca un an fără griji. Pentru mine, cu mulți ani în urmă, era ceva dincolo de necunoscut, pentru că anul 2000 părea ceva SF. Era o vreme când oamenii credeau că în 2000 vom zbura pe Marte și că ne vom teleporta de la serviciu acasă și invers. Dar după revoluție am crezut că 2000 nu va fi neapărat SF ci mai prosper. Când aveam 10 ani, în primăvara lui 1990, am fost într-o excursie cu școala în fosta RDG (Germania de Est) pentru 2 săptămâni. Diferența era de la cer la pământ și am crezut, cu mintea mea de atunci, că România va fi la fel ca RDG, cel puțin la orașe, peste 10 ani, adică în anul 2000. (RDG a fost tot timpul mai săracă decât Germania de Vest (RFG), susținută puternic de Aliați și NATO după război). În 1993, am avut norocul să vizitez și RFG, tot pentru două săptămâni, timp în care am văzut că era o diferență uriașă între RFG și RDG. Pentru mine Germania însemna Milka, LEGO, ursuleții gumați Haribo și toată această abundență de lucruri de calitate pe care ți le puteai permite. Atunci mi-am dat seama că diferența dintre România și Germania era atât de mare încât, poate cine știe, peste 20 de ani, îi vom vedea din urmă, dar nu-i vom ajunge niciodată.

Din păcate, după 20 de ani, n-am ajuns din urmă nici RDG-ul din 1990, mulți nu mai speră la nimic bun, unii pleacă din țară, iar câțiva mai continuă să spere la o minune care să-i afecteze măcar pe ei, dacă nu și pe restul. La ProTV a fost o serie retrospective excelente în cadrul emisiunii “România te iubesc!” (1990-1991, 1992-1996, 1996-2000, 2004-2007) în care am putut să ne uităm într-o oglindă a timpului și să ne vedem așa cum am fost în acești 20 de ani. Recomand să vă uitați la toate. A fost un bilanț absolut necesar, pentru că nu întâmplător oamenii își fac liste la cumpăna dintre ani. Ca să îți faci planuri de viitor trebuie să privești un pic în trecut. Ce ai făcut, unde ai greșit, ce ai învățat și ce îți dorești. Sper că ne-am trezit totuși.


P.S. Încep anul cu o temă nouă de blog, care nu este încă 100% gata, dar așa mai am ceva în plus de “meșterit” la blog. (e o modificare făcută de mine după tema Whitehouse de Pagelines). Sper că e mai bună și sper că o să vă placă secțiunea de comentarii cu noile facilități.

Multă sănătate și succes în 2010!

Etichete:
 

Neagu Djuvara despre popoare

Acest om este pentru mine un reper în restrânsul grup de valori autentice pe care le mai are România. Este probabil cel mai mare istoric român în viață și unul din marile sale merite este faptul că încearcă prin lucrările sale să facă istoria interesantă și pe limba tinerilor, care aproape mereu sunt scârbiți de materia numită istorie. Pe lângă asta, Neagu Djuvara prezintă o altă istorie, mult mai realistă și mai aproape de adevăr decât cea pe care unii dintre noi, care am prins și școala lui Ceaușescu, am învățat-o.
Djuvara are foarte multe idei și teorii interesante (evident nu-mi propun să le prezint aici), și una am aflat-o ieri, dintr-un interviu dat la tv.

Neagu Djuvara spune că “popoarele băștinașe nu formează niciodată state“. E o afirmație aparent simplă, dar foarte interesantă, pentru că poate fi ușor verificată prin o mulțime de exemple din cartea de istorie. Să-i luam pe indienii americani, de exemplu. Dar mai interesant e să luăm populația Imperiului Roman în secolul 5, după prăbușirea imperiului. Romanii sunt populația băștinașă, iar cei care fac statele în zona “cizmei” sunt lombarzii, sau longobarzii (longobardi, adică bărbi lungi) sau altfel spus barbarii germanici veniți din nord. Și asta ne aduce la spațiul românesc, unde noi “existăm ca popor din moși strămoși”. Latinitatea noastră se datorează împăratului Traian, care ne-a cucerit și a populat Dacia cu cetățeni romani aduși din tot spațiul imperiului, vorbitori de latină. Traian “a creat” un stat, lipindu-ne de imperiu, aducând civilizația și organizarea romană. Trei secole mai târziu, Aurelian pleacă din “Dacia”, lăsând “băștinașii”. Teoria lui Djuvara e interesantă pentru că explică lipsa unor state românești după plecarea conducătorilor romani. Deci, nu întâmplător, cei care crează primele state în spațiul romano-dac sunt slavii, acele cnezate și voivodate, termeni slavi, nu latini. Incipienta boierime românească a cnezatelor și voivodatelor era de origine slavă de unde și moștenirea de ordin slav în scrierile românești până după 1800, când se încearcă exploatarea filonului latin pentru alăturarea Țărilor Românești la puterile occidentale, în special Franța.

Statele sunt create de popoarele cuceritoare, de imperii, iar decăderea lor duce la formarea altor state, pe criterii etnice, naționaliste sau economice.

Etichete:
 

30

E greu să scrii despre ceva ce nu crezi.. sau nu-ți vine să crezi. Azi împlinesc 30 de ani :) și sincer am impresia că s-a comis o eroare, pentru că încă mai am multe momente când mă simt ca la 10 sau 20 de ani, alte cifre rotunde la care se zice că trebuie să te simți special. Recunosc că nu-mi amintesc ce am făcut la 10 ani, probabil o serbare pitorească dar austeră, a la 1989 toamna. Dulciurile și sucurile erau mai puțin toxice pe atunci, iar ambalajul de la caramele era comestibil! Oricum, Crăciunul era baza, atunci primeam portocale. La 20 de ani eram bucuros că luasem o restanță la facultate și prea obosit ca să mai îmi pese de altceva. De, primii doi ani de facultate sunt la fel de grei ca primii tăi 20!
Timpul a trecut și nu-mi mai petrec ziua de naștere nici cu Brifcor și Eugenia, nici cu restanțierii. În schimb o petrec cu auditorul, pentru că azi am un audit important la servici, tot un fel de restanță, dar mai puțin anostă și partea bună e că de data asta eu iau ce e mai bun de la protocol. Se zice că ai îmbătrânit când începi să vorbești cu “pe vremea mea” sau “cutare nu mai e ca pe vremuri”. Nu știu cât de natural e Prigatul ăsta nectar, dar tot nu are gust de Brifcor fermentat de “portocale”.

30 e un prag, dar unul teoretic și nu neapărat unul psihologic. Românului îi place să se bage în viața altuia și să îi spună că la vârsta X trebuie să fi om serios și să faci asta și asta, ca și cum există niște legi nescrise ale vieții cu care ești obligat să te conformezi. Dacă ești femeie, musai să te măriți și să ai copii, iar dacă ești bărbat trebuie să te însori și să ai copii. Ah, un laitmotiv. Cu cât ai mai mulți copii cu atât ești mai serios. Cred. Deasemenea, ești și mai serios dacă ai o nevastă grasă, scorpie sau o soacră sinistră. Mi se pare evident — orice om într-o astfel de situație devine cât se poate de serios!

Piazza del Popolo - copii la fantanaÎntr-un fel îmi e dor de cum era “la 20 de ani, fără griji și fără bani”, mă rog, să sărim peste partea de fără bani, pentru că e doar de rimă, dar nu regret nici că am 30. E greșit ca să-ți dorești să oprești timpul pe loc. Viața noastră e o continuă căutare și creștere, până când îmbătrânim și vin alții la noi să caute răspunsuri. Prezentul e cel mai prețios moment, pentru că poți face ce dorești din el… iar eu asta îmi doresc. Să trăiesc mai puțin în trecut — brifcorule adio dar rămân cu tine — și mai mult în prezent, până nu fuge “covorul” de sub mine.

Etichete:
 

Iei totul prea in serios

Cica iau totul prea in serios, asa imi zic prietenii. Adica ma implic, sa nu credeti ca sunt prea serios – dimpotriva, sunt cam zburliu sau imi place sa glumesc mai des ca sa ma eliberez de stress. Defapt pt asta e rasul, o supapa pentru tensiunile noastre si un mod de a-ti pune in miscare toti muschii fara a alerga.

Dar n-am inteles ce e rau in a lua lucrurile in serios. Sau de ce lucrurile ar trebui luate usor, ca si cum ar fi o joaca sau o mima. Nu stiu cum sunteti voi, dar pe mie imi displace superficialitatea. E acceptabil sa nu te pricepi la ceva, dar chiar si atunci, e frumos daca incerci sa faci atat cat poti sau stii, mult mai bine decat a-ti bate joc de acea activitate. Si nu ma refer numai la activitati, ci si la oameni si relatii amicale sau profesionale.

Poate gresesc, dar am impresia ca oamenii superficiali sunt egoisti, pentru ca nu se gandesc decat la ei. Superficialii au adesea standarde duble de care am mai scris. Ei au voie sa greseasca, ma rog, ei nu gresesc, doar se evalueaza indulgent si convenabil in propria lor oglinda, iar pentru ceilalti folosesc alte unitati de masura. In schimb daca iei lucrurile in serios si te implici in ceea ce faci, trebuie sa daruiesti ceva in plus, si nu numai pentru tine, ci pentru ceilalti, pentru “impresia artistica” ca sa zic asa, la figurat. Nu faci ceva numai pentru a bifa, de dragul de a fi facut, ci pentru ca iti pasa ce iese. E ceva rau? Nu, pentru ca ne plac lucrurile bine facute, dar uneori preferam sa le faca altii, nu noi. Am si eu momente din astea, asa cum am momente in care sunt superficial pentru ca fac in sila chestia aia (egoismul din nou). Totusi, imi dau seama ca nu poti realiza nimic daca esti superficial… in final chestia asta costa, te costa bani, cariera, prieteni, partener… ce mai, nu-i de bine. Asa ca indemn pe toata lumea sa puna suflet in ceea ce face, iar daca nu ii vine, sa nu se apuce.

Etichete:
 

Existențiale

Vremea asta plicticoasă mă face să analizez tot felul de lucruri. De exemplu – oare oamenii, oamenii pe care îi vedem pe stradă, noi, ceilalți, ăia, .. ei, ei mai cred în ceva sau pur și simplu nu cred în nimic? Marea majoritate sunt declarați ortodocși sau catolici și suntem un popor religios, cel puțin așa spun statisticile. Dar eu mă îndoiesc că lumea crede în D-zeu, cel puțin majoritatea, și zic asta pentru că dacă ar fi așa, lumea ar fi altfel.

Cunosc tot felul de oameni, români și străini. Cei din vest sunt mai deschiși în a recunoaște că nu sunt “religioși”, o formă de atei până la urmă, în timp ce cunoscuții mei din România spun că sunt ortodocși, dar e doar un fel de a spune, pentru că nici ei nu sunt religioși. Îmi amintesc că după revoluție, după o perioadă anti-religie, era de bun simț să fi creștin sau budist sau mai știu eu ce, chiar dacă cei în cauză fuseseră atei convinși înainte, și dacă erai ateu, erai comunist. Cred că și acum sunt niște prejudecăți legat de asta, dar în general nu-i mai pasă nimănui. Poți fi orice, și asta e bine, dar nimănui nu-i pasă ce ești, iar asta e un lucru rău. De ce? (more…)

Etichete: