Tag Archives: Reflecţii

Etapele civilizațiilor după Neagu Djuvara

Posted on by

Neagu Djuvara - Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane

Neagu Djuvara - Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane

Istoria poate fi un domeniu foarte interesant din momentul în care realizezi că există anumite tipare și că unele evenimente tind să se repete ceea ce dă unei științe care se ocupă cu studiul trecutului, posibilități de a estima trenduri și de a face predicții.

Am să fac o mică paranteză.

  • Acum vreo 15 ani descopeream un joc genial, numit Civilization. Pe vremea aceea aveam o profesoară anostă la istorie, iar subiectul nu mă interesa aproape deloc. În schimb, Civ era un joc foarte captivant în care preluai destinele unui imperiu și îl conduceai de la formare până prin mileniul trei, încercând să-i asiguri supremația mondială, din punct de vedere militar, comercial, diplomatic, cultural și economic. Jocul era foarte inteligent gândit și în mare respecta câteva din tiparele care apar în realitate, cea mai interesanta fază fiind momentul în care prin expansiune ajungi să te confrunți cu alte civilizații. Atunci puteai face alianțe, comerț, sau porni războaie care nu vor fi uitate prea curând în relațiile bilaterale.
    După mai multe jocuri am început să văd și eu niște tipare, dar pe atunci nu am făcut nici o legătură cu istoria, pentru că nu mă pasiona. Dar interesul începuse deja să mi se manifeste.

Anii au trecut și datorită unchiului meu l-am descoperit pe istoricul Neagu Djuvara, o personalitate despre care e de prisos să mai detaliez, și pentru care eu am toată stima. Este unul din puținii istorici care nu au complexe naționalist-triumfaliste în privința istoriei noastre, dar nici legat de alte nații și astfel nu se sfiește să facă niște analize mai nonconformiste, să le zic așa, într-un limbaj foarte accesibil. De fapt, mulți tineri au constatat că istoria este o materie interesantă datorită cărților acestui istoric.

Una din cărțile sale pe care o citesc acum este “Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane”, o lucrare mult mai succintă decât “Civilizații și tipare istorice”, dar mai ușor de citit pentru cei care stau prost cu timpul sau răbdarea. Djuvara face câteva paralele foarte interesante cu evoluția altor civilizații (folosește ca termen de comparații civilizații a căror istorie este bine documentată, precum romanii, grecii, chinezii, etc) și ne arată că civilizația americană și cea europeana trec, sau au trecut, prin aceleași etape:

  • faza larvară – triburi/mici comunități, cum ar fi triburile dacilor
  • faza de formare – când încă nu există niște granițe bine delimitate dar există o oarecare unitate în organizare, cultură, artă, etc. Eu numesc faza aceasta faza orașelor state, de exemplu Grecia antică (Atena, Sparta, Corint, etc), Mesopotamia (Babilon, Ur, șamd) sau mai recent, în Italia medievală: Florența, Milano, Pisa, Sienna, etc.
  • faza regatelor combatante, sau faza de înflorire – în jurul unor poli de putere (cum ar fi orașele stat) se formează ducate sau regate bine organizate și care se remarcă pe lângă putere militară prin dezvoltare rapidă și creșterea influenței pe toate planurile. În această fază de maturitate încep conflictele cu puterile vecine și lupta pentru supremație. În China avem exemplul de manual al statelor combatante dintre care se impune în anul 221 î.e.n. regatul regelui Qin, care va da numele de azi al Chinei. În Europa, această fază este foarte evidentă, ea practic începând în Evul Mediu și încheindu-se după cel de-al doilea război mondial prin formarea Uniunii Europene

Urmează desigur o fază imperială, de hegemonie — astăzi avem “imperiul” Statelor Unite — continuată de o fază de fărâmițare (de exemplu împărțirea imperiului Roman) și decădere, prin care se reia ciclul amintit mai sus. Întodeauna decăderea unui imperiu lasă un vid imens de putere, care va duce la frământări mari pe teritoriul său și eventual la fărâmițarea totală prin întoarcerea la faza de orașe stat. Deasemenea, pe lângă vidul de putere, apare și o lipsă de direcție în domeniul artelor, a culturii și a organizării în general — după căderea imperiului roman, arta a decăzut și după multe căutări s-a ajuns la nivelul romanilor, târziu, prin Renaștere. Printre semnele prăbușirii “imperiului” european de azi este și turnura bruscă a artelor de la începutul sec. XX, prin tot felul de căutări cum ar fi cubismul, expresionismul, modernismul și așa mai departe, curente foarte diferite de cele anterioare.

Djuvara remarcă faptul că învingătorul fazei statelor combatante este mereu statul care intră în competiție din poziția de outsider: “cel mai excentric din punct de vedere geografic și cel mai târziu intrat în competiție“. Este evident cazul SUA, dar și a altor imperii, precum romanii, otomanii sau China (regatul Qin). Acest lucru pare să se apropie de o lege universală foarte subtilă, pentru că, de exemplu, avem o situație similară și în evoluție, anume speciile outsider ajung să se impună în fața celor care se întrec în lanțul trofic de multă vreme, dar acest fenomen se întâmplă pe timpul a milioane de ani (exemplu: Megalodonul vs. Basilosaurus si Dorudonul, megarechini vs. balene și delfini preistorici — megalodonul, prădătorul nr. 1 al oceanelor, va dispărea iar basiloraurus și dorudon vor evolua în balenele și delfinii de azi).

Ținând cont de toate aceste lucruri, este evident că hegemonia americană mai poate dura câteva sute de ani (maxim), dat fiind faptul că influența culturii americane este pe măsura puterii sale militare (Hollywood, hamburger, cultura fast-food, muzica, visul american, etc). Conform regulii, statul care se va impune în locul lăsat de SUA va fi cel mai probabil China, un outsider atat dpdv geografic dar și istoric, dar care are toate premisele (tehnologice, demografice, industriale, șamd) de a prelua supremația mondială.

Noi în anul 2000 .. zece

Posted on by

În primul rând, La Mulți Ani tuturor! Mă bucur că s-a dus cenușiul an 2009 cu problemele lui economice, politice și ce am mai avut noi pe aici. Am văzut că multă lume și-a făcut liste cu ce a făcut, ce n-a făcut, ce își propune și așa mai departe. E bine să-ți faci liste, dar nu cred că e bine să faci public ce îți propui pentru viitor. Doar nu candidezi la primărie. Și eu mi-am propus o mulțime de lucruri și sper ca în decembrie 2010 să pot bifa tot de pe lista asta. Defapt așa le doresc tuturor.

Eu mi-am imaginat cu totul altfel anul 2010. Pe scurt, eu mi l-am imaginat ca un an fără griji. Pentru mine, cu mulți ani în urmă, era ceva dincolo de necunoscut, pentru că anul 2000 părea ceva SF. Era o vreme când oamenii credeau că în 2000 vom zbura pe Marte și că ne vom teleporta de la serviciu acasă și invers. Dar după revoluție am crezut că 2000 nu va fi neapărat SF ci mai prosper. Când aveam 10 ani, în primăvara lui 1990, am fost într-o excursie cu școala în fosta RDG (Germania de Est) pentru 2 săptămâni. Diferența era de la cer la pământ și am crezut, cu mintea mea de atunci, că România va fi la fel ca RDG, cel puțin la orașe, peste 10 ani, adică în anul 2000. (RDG a fost tot timpul mai săracă decât Germania de Vest (RFG), susținută puternic de Aliați și NATO după război). În 1993, am avut norocul să vizitez și RFG, tot pentru două săptămâni, timp în care am văzut că era o diferență uriașă între RFG și RDG. Pentru mine Germania însemna Milka, LEGO, ursuleții gumați Haribo și toată această abundență de lucruri de calitate pe care ți le puteai permite. Atunci mi-am dat seama că diferența dintre România și Germania era atât de mare încât, poate cine știe, peste 20 de ani, îi vom vedea din urmă, dar nu-i vom ajunge niciodată.

Din păcate, după 20 de ani, n-am ajuns din urmă nici RDG-ul din 1990, mulți nu mai speră la nimic bun, unii pleacă din țară, iar câțiva mai continuă să spere la o minune care să-i afecteze măcar pe ei, dacă nu și pe restul. La ProTV a fost o serie retrospective excelente în cadrul emisiunii “România te iubesc!” (1990-1991, 1992-1996, 1996-2000, 2004-2007) în care am putut să ne uităm într-o oglindă a timpului și să ne vedem așa cum am fost în acești 20 de ani. Recomand să vă uitați la toate. A fost un bilanț absolut necesar, pentru că nu întâmplător oamenii își fac liste la cumpăna dintre ani. Ca să îți faci planuri de viitor trebuie să privești un pic în trecut. Ce ai făcut, unde ai greșit, ce ai învățat și ce îți dorești. Sper că ne-am trezit totuși.

P.S. Încep anul cu o temă nouă de blog, care nu este încă 100% gata, dar așa mai am ceva în plus de “meșterit” la blog. (e o modificare făcută de mine după tema Whitehouse de Pagelines). Sper că e mai bună și sper că o să vă placă secțiunea de comentarii cu noile facilități.

Multă sănătate și succes în 2010!

Neagu Djuvara despre popoare

Posted on by

Acest om este pentru mine un reper în restrânsul grup de valori autentice pe care le mai are România. Este probabil cel mai mare istoric român în viață și unul din marile sale merite este faptul că încearcă prin lucrările sale să facă istoria interesantă și pe limba tinerilor, care aproape mereu sunt scârbiți de materia numită istorie. Pe lângă asta, Neagu Djuvara prezintă o altă istorie, mult mai realistă și mai aproape de adevăr decât cea pe care unii dintre noi, care am prins și școala lui Ceaușescu, am învățat-o.
Djuvara are foarte multe idei și teorii interesante (evident nu-mi propun să le prezint aici), și una am aflat-o ieri, dintr-un interviu dat la tv.

Neagu Djuvara spune că “popoarele băștinașe nu formează niciodată state“. E o afirmație aparent simplă, dar foarte interesantă, pentru că poate fi ușor verificată prin o mulțime de exemple din cartea de istorie. Să-i luam pe indienii americani, de exemplu. Dar mai interesant e să luăm populația Imperiului Roman în secolul 5, după prăbușirea imperiului. Romanii sunt populația băștinașă, iar cei care fac statele în zona “cizmei” sunt lombarzii, sau longobarzii (longobardi, adică bărbi lungi) sau altfel spus barbarii germanici veniți din nord. Și asta ne aduce la spațiul românesc, unde noi “existăm ca popor din moși strămoși”. Latinitatea noastră se datorează împăratului Traian, care ne-a cucerit și a populat Dacia cu cetățeni romani aduși din tot spațiul imperiului, vorbitori de latină. Traian “a creat” un stat, lipindu-ne de imperiu, aducând civilizația și organizarea romană. Trei secole mai târziu, Aurelian pleacă din “Dacia”, lăsând “băștinașii”. Teoria lui Djuvara e interesantă pentru că explică lipsa unor state românești după plecarea conducătorilor romani. Deci, nu întâmplător, cei care crează primele state în spațiul romano-dac sunt slavii, acele cnezate și voivodate, termeni slavi, nu latini. Incipienta boierime românească a cnezatelor și voivodatelor era de origine slavă de unde și moștenirea de ordin slav în scrierile românești până după 1800, când se încearcă exploatarea filonului latin pentru alăturarea Țărilor Românești la puterile occidentale, în special Franța.

Statele sunt create de popoarele cuceritoare, de imperii, iar decăderea lor duce la formarea altor state, pe criterii etnice, naționaliste sau economice.

30

Posted on by

E greu să scrii despre ceva ce nu crezi.. sau nu-ți vine să crezi. Azi împlinesc 30 de ani 🙂 și sincer am impresia că s-a comis o eroare, pentru că încă mai am multe momente când mă simt ca la 10 sau 20 de ani, alte cifre rotunde la care se zice că trebuie să te simți special. Recunosc că nu-mi amintesc ce am făcut la 10 ani, probabil o serbare pitorească dar austeră, a la 1989 toamna. Dulciurile și sucurile erau mai puțin toxice pe atunci, iar ambalajul de la caramele era comestibil! Oricum, Crăciunul era baza, atunci primeam portocale. La 20 de ani eram bucuros că luasem o restanță la facultate și prea obosit ca să mai îmi pese de altceva. De, primii doi ani de facultate sunt la fel de grei ca primii tăi 20!
Timpul a trecut și nu-mi mai petrec ziua de naștere nici cu Brifcor și Eugenia, nici cu restanțierii. În schimb o petrec cu auditorul, pentru că azi am un audit important la servici, tot un fel de restanță, dar mai puțin anostă și partea bună e că de data asta eu iau ce e mai bun de la protocol. Se zice că ai îmbătrânit când începi să vorbești cu “pe vremea mea” sau “cutare nu mai e ca pe vremuri”. Nu știu cât de natural e Prigatul ăsta nectar, dar tot nu are gust de Brifcor fermentat de “portocale”.

30 e un prag, dar unul teoretic și nu neapărat unul psihologic. Românului îi place să se bage în viața altuia și să îi spună că la vârsta X trebuie să fi om serios și să faci asta și asta, ca și cum există niște legi nescrise ale vieții cu care ești obligat să te conformezi. Dacă ești femeie, musai să te măriți și să ai copii, iar dacă ești bărbat trebuie să te însori și să ai copii. Ah, un laitmotiv. Cu cât ai mai mulți copii cu atât ești mai serios. Cred. Deasemenea, ești și mai serios dacă ai o nevastă grasă, scorpie sau o soacră sinistră. Mi se pare evident — orice om într-o astfel de situație devine cât se poate de serios!

Piazza del Popolo - copii la fantanaÎntr-un fel îmi e dor de cum era “la 20 de ani, fără griji și fără bani”, mă rog, să sărim peste partea de fără bani, pentru că e doar de rimă, dar nu regret nici că am 30. E greșit ca să-ți dorești să oprești timpul pe loc. Viața noastră e o continuă căutare și creștere, până când îmbătrânim și vin alții la noi să caute răspunsuri. Prezentul e cel mai prețios moment, pentru că poți face ce dorești din el… iar eu asta îmi doresc. Să trăiesc mai puțin în trecut — brifcorule adio dar rămân cu tine — și mai mult în prezent, până nu fuge “covorul” de sub mine.

Iei totul prea in serios

Posted on by

Cica iau totul prea in serios, asa imi zic prietenii. Adica ma implic, sa nu credeti ca sunt prea serios – dimpotriva, sunt cam zburliu sau imi place sa glumesc mai des ca sa ma eliberez de stress. Defapt pt asta e rasul, o supapa pentru tensiunile noastre si un mod de a-ti pune in miscare toti muschii fara a alerga.

Dar n-am inteles ce e rau in a lua lucrurile in serios. Sau de ce lucrurile ar trebui luate usor, ca si cum ar fi o joaca sau o mima. Nu stiu cum sunteti voi, dar pe mie imi displace superficialitatea. E acceptabil sa nu te pricepi la ceva, dar chiar si atunci, e frumos daca incerci sa faci atat cat poti sau stii, mult mai bine decat a-ti bate joc de acea activitate. Si nu ma refer numai la activitati, ci si la oameni si relatii amicale sau profesionale.

Poate gresesc, dar am impresia ca oamenii superficiali sunt egoisti, pentru ca nu se gandesc decat la ei. Superficialii au adesea standarde duble de care am mai scris. Ei au voie sa greseasca, ma rog, ei nu gresesc, doar se evalueaza indulgent si convenabil in propria lor oglinda, iar pentru ceilalti folosesc alte unitati de masura. In schimb daca iei lucrurile in serios si te implici in ceea ce faci, trebuie sa daruiesti ceva in plus, si nu numai pentru tine, ci pentru ceilalti, pentru “impresia artistica” ca sa zic asa, la figurat. Nu faci ceva numai pentru a bifa, de dragul de a fi facut, ci pentru ca iti pasa ce iese. E ceva rau? Nu, pentru ca ne plac lucrurile bine facute, dar uneori preferam sa le faca altii, nu noi. Am si eu momente din astea, asa cum am momente in care sunt superficial pentru ca fac in sila chestia aia (egoismul din nou). Totusi, imi dau seama ca nu poti realiza nimic daca esti superficial… in final chestia asta costa, te costa bani, cariera, prieteni, partener… ce mai, nu-i de bine. Asa ca indemn pe toata lumea sa puna suflet in ceea ce face, iar daca nu ii vine, sa nu se apuce.