Mi se pare mie sau țara arde, pardon, e luată de ape, și baba se piaptănă? Că tot veni vorba de babe și pieptănat, o altă preocupare de mare actualitate e catedrala faraonica de “mântuire a neamului”, o chestie pe care eu o asociez tot cu morbidul, cu preocuparea pentru moarte sau oricum, viața de apoi, cu accentul pe apoi. Mai trăiește cineva în prezent? Hello?!

Eu chiar nu înțeleg de unde atâta interes mediatic față de soarta trupurilor Ceaușeștilor. Sigur, e important pentru familie și poate pentru istorici, dar altfel fac pariu ca pe omul de pe stradă nu-l interesează deloc. Sau mă înșel, de vreme ce spiritele se încing la tv și oamenii (tinerii!!??) vin cu comentarii stupido-nostalgice la adresa unui regim în care nici n-au trăit, sau dacă l-au apucat, au trăit și ei ca oaia în turmă, fără să știe mare lucru.

Cred că e cel mai prost moment în care oamenii ar trebui să discute despre fantome și trecut, mai ales în termeni de genul, “atunci era mai bine”. Acum s-au găsit deștepții care să spună ca Ceaușescu trebuia judecat civilizat ca naziștii la Nuremberg. Teoretic așa e frumos, dar în general popoarele latine nu au procedat așa, francezii i-au tăiat capul lui Louis XVI, italienii l-au împușcat sec pe Musolini, iar noi în spiritul moștenirii romane, l-am ucis pe Ceaușescu, frumos prin trădare, a la Cezar și Brutus. Ar fi fost surprinzător pentru un popor care și-a ucis figuri precum Mihai Viteazu sau Tudor Vladimirescu, să împrumute manierele britanicilor pentru a judeca un dictator care a dat ordin să se tragă în propriul popor.

După 20 de ani e ușor de invocat spiritul creștin, valorile democrației, drepturile omului ș.a.m.d., dar cei care spun asta și au cel puțin 30 de ani sunt niște lași care au uitat că în decembrie 1989, ca niște lupi flămânzi, vroiau să vadă sângele dictatorilor. Așa a fost atunci, l-am detestat și l-am împușcat. Ar fi greu de explicat o altă sentință părintelui care și-a pierdut copilul de 3 ani, împușcat la revoluție. Și nu e vorba numai de atât, ci de toate crimele ce s-au comis în comunism, după perdeaua egalității și echității sociale. (vezi experimentul Pitești, canal, persecuții, decretul, etc)

Ajutați și de presa internațională, la noi se produce o “înviere” a lui Ceaușescu, ceea ce n-ar fi deloc rău, dacă lucrurile ar fi puse în contextul potrivit și nu s-ar promova atitudinile nostagice, pentru că da, e la îndemână să plângi după socialism, fiind criză și mizerie în România. Problema e că astfel ne îndreptăm și mai mult de atitudinile proactive de care avem atât de mare nevoie, de dezvoltarea spiritului întreprinzător și a speranței. Nu mai ai timp de speranțe și inițiative când te cerți pentru niște oase.

Synthia

Piatra legată de picior

Există un mic mare război între oamenii progresişti şi creaţioniştii-religioşii contestatari a oricărei descoperiri sau teorie ştiinţifică ce contrazice fantasy-ul popoarelor din epoca bronzului. Din fericire, ştiinţa vine tot mai des să arate cât de ridicol şi inutil este acest conflict de idei, între dovezi şi poveşti. Numai că lumea se învârte la fel şi nestingherită în jurul Soarelui, indiferent cât timp pierdem certându-ne, problema e că acest timp e preţios şi nu se poate recupera.

Noi în România ne-am întors la nişte mentalităţi medievale şi avem o şcoală care a degenerat pe măsură. Orice dezbatere pe tema asta e de prisos pentru că rezultatele se văd la ştirile de la ora 5 sau pe hi5, unde tinerii noştri “strălucesc” la propriu. Ca o comparaţie, România ridică o catedrală gigant a “mântuirii neamului” şi un milion de credincioşi se îngrămădesc la oasele sf. Paraschieva, în timp ce ţările civilizate alocă bani foarte mulţi pentru lucruri care chiar îi ajută pe cei vi, nu pe cei morţi. Sigur că şi în America există habotnici, dar acolo se mai întâmplă şi altceva — mai trimit nişte oameni în spaţiu din când în când, etc — în schimb, la noi este numai regres, sau cu alte cuvinte, “reîntoarcerea la originile noastre strămoşeşti”. Tot respectul pentru strămoşi, dar de ce trebuie să te întorci la trecut, când până şi cei mai îndepărtaţi strămoşi au căutat să meargă înainte? Revin la vorba lui Randi: nu vreau să mă întorc în peşteră! Tradiţiile sunt bune atât timp cât sunt utile, iar când sunt depăşite şi stupide, locul lor e în cărţi, nu la jurnalul de seară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţe. Din punctul meu de vedere, n-am nimic cu credinţele nimănui, doar cu cei care prin credinţa lor încearcă să-i ţină pe alţii pe loc, să nu-i lase să progreseze şi să afle mai mult. Cred că orice societate se confruntă cu problema asta, doar că pentru unele popoare, cum e al nostru, nevoia de progres e mai acută ca oricând.

Eu sustin faptul ca omul a fost contemporan cu dinozaurii.De fapt ei nu erau carnivori,la fel ca si celelate animale carnivore de azi,pana nu pacatuise Eva,pt k moarte nu exista.Desigur, dinozaurii au murit in potop.
[..]
Cu Paradoxul tau dai dovada k tu nu intelegi ce inseamana infinitate.Iar dak d-zeu ar face o piatra atat de mare si grea incat nici el sa nu o poataridica,ar chema vreun inger sa-l ajute ,numai k tie nu-ti fuge mintea.

De ce scriu acest post?

Am fost întrebat de ce mă iau la harță pe blog cu cei care nu-mi împărtășesc ideile. Răspunsul e simplu. Pentru că țin foarte mult la adevăr și pentru că mă interesează adevărul, mai ales atunci când scriu posturi cu conținut științific și nu numai. De fapt voi încerca mereu să corectez orice nonsens științific sau o răstălmăcire personală a unor lucruri fără tăgadă din categoria 1+1=2, chiar dacă asta înseamnă șiruri lungi de comentarii și posturi. Din toți vizitatorii, frecvenți sau întâmplători, dacă voi lămuri măcar unul, e o bătălie câștigată pentru mine.

Despre religie

Din punctul meu de vedere, religia are două componente importante: o componentă personală — relația personală a unei persoane cu divinitatea, indiferent cum e aceasta definită — și o componentă socială, anume aderarea și integrarea într-o anume comunitate aparținând unei anumite religii, sărbătorirea unor date importante, practicarea ritualurilor specifice precum posturi, mersul la biserică, închinăciuni, rugăciuni, etc.

Eu respect foarte mult prima componentă enumerată de mine și anume latura personală a religiei, cu alte cuvinte, crezul omului. Fiecare e liber să creadă cum vrea și în ce vrea. De fapt fiecare crede în ce e mai bine pentru el, în ce simte că-l ajută, fie acela Iahve, Isus, Allah, Budha, Tao sau orice altceva, iar asta e firesc. Majoritatea are nevoie să creadă în ceva. Pe de altă parte, unii nu cred în nici o entitate supranaturală sau au propria lor viziune asupra lumii. Și asta e firesc. Tocmai din aceste motive un anumit crez nu se poate aplica oricui și un astfel de crez nu este valabil pentru toată lumea, indiferent ce convingeri pot avea unii.

Acceptă-mă pe mine ca să te accept pe tine

Cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii religioși (cu precădere ei) e să încerce convertirea altora la credința lor, uitând faptul că nu toată lumea crede la fel și că nu fiecăruia credința respectivă îi rezonează precum lor.

Nu degeaba popoare întregi au rezistat convertirilor religioase încercate de alte civilizații cuceritoare și nu degeaba au murit oameni pentru o anumită credință devenind martiri — crezul altora nu le folosea lor, iar renunțarea la credința lor era ca și cum noi am renunța mâine la un picior sau la ochi.

Știința nu e o credință

Acum trecând la știință, știința e cu totul o altă chestie. Știința înseamnă dovezi. Teoria științifică nu este o părere, ci o ipoteză confirmată de dovezi. Dovezile se pot arăta, palpa, observa, nu trebuie credință pentru a vedea dovezi. Știința înseamnă 1+1=2, sau cu alte cuvinte, în contrast cu credințele, lucruri care sunt unanim valabile pentru toată lumea și care există indiferent dacă le cunoaștem, acceptăm, înțelegem sau suntem conștienți de prezența și influența lor. Un telefon mobil funcționează pe aceleași principii, indiferent de ce crezi sau dacă înțelegi cum funcționează.

De mai bine de câteva secole, știința înseamnă ceva despre care nu se mai poate vorbi cu dacă și parcă, iar toate domeniile sunt atât de avansate încât doar experții pot discuta cu lejeritate despre anumite subiecte, iar cele accesibile nouă, celor nespecializați sau neimplicați în cercetare, fiind noțiunile “elementare” din manualele școlare sau lucrurile ce țin de cultura generală: un pic de astronomie, fizică, geografie, chimie, biologie sau chiar elemente de genetică, matematică, etc. Pe unii ne preocupă cultura generală, iar pe alții, mai pragmatici (și mai numeroși astăzi), nu prea, pentru că la urma urmei, omul are nevoie doar de informațiile care îl vor ajuta în profesia sa, deși ideal ar fi să mai ia cu el și câteva lucruri pentru suflet: un pic de artă, ceva literatură, o poezie, și mai ales un pic de sensibilitate pentru muzică.

Datorită științei avem confortul, siguranța și tehnologia de care ne bucurăm astăzi și cu toate că acestea nu sunt totul, sunt o parte esențială a vieții noastre. Consider că avem toate aceste lucruri datorită triumfului adevărului asupra minciunii și a fricii, o luptă începută, cel puțin în Europa, prin evul mediu și câștigată cu prea multe sacrificii prin secolul 19, când cele mai multe teorii științifice au început să se lege între ele și să poată fi dovedite prin experiment, înlăturând concepțiile de tip dogmatic impuse de religie.

De fapt, eu sunt impotriva amestecului între știință și religie, între echer și spirit. Religia nu are de ce să se amestece în treburile științei, pentru că în timp ce știința perfecționează adevăruri incomplete, religia deține adevărul absolut. Odată ce l-ai descoperit pe D-zeu, nu mai ai nimic de descoperit, spunea un popă undeva la televizor. Problema cu religiile e că fiecare deține adevărul absolut, dar acestea sunt diferite, și astfel acceptarea unei variante ca unic adevăr absolut devine o problemă de credință.

Ignoranța se află undeva între religie și știință, un no man’s land al rațiunii, deoarece folosește noțiuni incomplete și deformate din ambele părți. Îi știm prea bine: inculții, superstițioșii, semidocții, pseudo-savanții, sau pur și simplu proștii.

Care e problema mea?

Până la urmă, dacă ați citit până aici, veți întreba care e problema mea, de ce îmi pasă. De ce nu scriu despre fluturi sau mâncare verde. Îmi pasă pentru că toți acești ignoranți au sau vor avea o slujbă la un moment dat, iar eu voi pune mereu la îndoială competența profesională a unui om ignorant, sau din altă categorie, a unuia care amestecă religia cu profesia lui. Ce doctor e acela care în loc de medicamente îți prescrie o rugăciune sau ce fel de profesor e cel care spune că soarele se învârte în jurul pământului? Cum ar fi un judecător care judecă după convingerile religioase ale acuzatului, sau pur și simplu un polițai care discriminează pe criterii religioase? Dar medicii sau profesorii care pe criterii religioase combat un anumit vaccin sau un tratament preventiv, ignorând recomandările specialiștilor…

Ignoranța duce la o relativizare a tuturor valorilor și adevărurilor. Fiecare interpretează orice cum vrea și în mod firesc are dreptul la o opinie, dar e grav atunci când astfel de opinii pot pune viața sau sănătatea altora în pericol. In acelaști timp promovarea semidocților îi pune în umbră pe adevărații specialiști și profesioniști, ceea ce în România se întâmplă tot mai des.

Dacă vrei să discuți despre știință, trebuie să te informezi, trebuie să cunoști și mai ales să înțelegi despre ce vorbești, ceea ce nu e tot timpul ușor. Iar dacă vrei să combați, trebuie să știi mai mult sau măcar la fel de mult decât cel pe care îl contrazici. Mai mult îți trebuie argumente, dovezi. Când contești o teorie științifică, nu îl contrazici doar pe cel care o susține, ci și pe savanții care au fundamentat-o, ceea ce te pune într-o situație de inferioritate. Dar ignorantul nu cunoaște modestie. Niciodată.

Multă lume vede viața, ca fenomen, ca pe ceva miraculos, probabil datorată unei creații divine. Totuși, dacă stăm să ne gândim un pic că această bilă albastră numită planeta Pământ, este un punct infinitezimal într-un univers de o complexitate și dimensiuni pe care nu le putem imagina, viața poate părea un miracol.

Dar la scară cosmică, pentru că planeta noastră este în cosmos, lucrurile se petrec deosebit de încet. O stea trăiește milioane sau miliarde de ani, o planetă se formează în sute de milioane de ani, galaxiile în miliarde de ani, și tot așa. Ce înseamnă câteva zeci de ani cât trăiește un animal sau un om raportat la toate aceste evenimente?

Dacă viața este un miracol divin, atunci de ce existența noastră în acest univers este atât de scurtă? Sau mai degrabă viața nu are nimic divin și este doar o altă formă de organizare a materiei, cea mai superioară, prin faptul că acumulează și transmite informație? Nu este oare datorită unui “accident” prin care a apărut viața, faptul că nici un organism viu nu este perfect și că toate vietățile sunt pline de hibe sau anomalii de tot felul, consecință a modului prin care ele au evoluat prin milioane de generații succesive?

Probabil viața în sine nici nu a apărut pe Pământ inițial… în curând sonde spațiale vor găsi microorganisme pe Marte sau pe cine știe ce comete hoinare și atunci ideologiile noastre construite pe wishful thinking și legende se vor zdruncina, provocându-ne la o nouă căutare a identității dar și a definiției vieții.

Cred că nimic nu poate fi mai adevărat legat de religie. Ori crezi, ori gândești. Uneori nu ajunge doar să gândești, pentru că nu ai destule repere și atunci trebuie să faci un pic de școală ca să afli mai multe răspunsuri. Dar dacă vrei să crezi, cu cât citești mai puțin cu atât mai bine.

Din păcate, religia însemnă vinovăție indusă. Nimeni nu e perfect, deci automat ești vinovat de ceva, iar religia îți spune cum te poți “vindeca” de vina ta. Dar e un cerc vicios, pentru că nu poți scăpa niciodată. E normal să ai îndoieli și să te simți singur sau vulnerabil în viață. De asta religia a inventat “ceva” care să te apere dar care necesită obediență — adică un zeu, de regulă bun și iubitor dar în mod inexplicabil, indiferent la suferințele multora.

Cine a fost Sfantul Gheorghe, unde a trait si cum a ajuns “sfant”?

Gheorghe din Lida (orasul Lod din Israelul de azi, langa Tel Aviv) a trait in secolul trei era noastra si a fost un soldat in garda imparatului roman Diocletian. Din pacate nu se cunosc foarte multe lucruri despre viata lui, in schimb se stie ca s-a nascut intr-o familie relativ instarita din Lida. Tatal sau Geronzio era un oficial roman din Lida, iar mama, Policronia, era din Palestina. Amandoi fiind crestini, Gheorghe a fost crescut in religia crestina. Numele Gheorghe inseamna “cel ce munceste pamantul” sau mai simplu, “agricultor”.

La varsta de 14 ani, Gheorghe isi pierde tatal, iar mai tarziu ramane si fara mama. Gheorghe se hotaraste sa urmeze calea tatalui sau si merge la Nicomedia (azi orasul Izmit din Turcia), oras imperial, resedinta a imparatului Diocletian care il primeste cu bucurie in garda sa, amintindu-si de serviciul lui Geronzio. (In acea perioada imperiul roman este divizat si condus prin tetrarhie, o forma de monarhie in care patru monarhi impart puterea. O statuie reprezentand tetrarhi se poate vedea la intrarea in Palatul Dogilor din Venetia, grup statuar capturat de cruciatii venetieni dupa jefuirea Constantinopolului ortodox in 1204). Se pare ca Gheorghe a fost apreciat de imparatul Diocletian deoarece inainte sa implineasca 30 de ani a fost promovat la rangul de tribun, un rang militaro-administrativ care se poate compara grosso-modo cu cel de colonel.

In anul 302 era noastra, Diocletian continua persecutarea crestinilor practicata de ceilalti imparati, si emite un decret prin care orice soldat de religie crestina trebuia arestat, obligand deasemenea ca toti soldatii sa faca sacrificii zeilor romani. Bineinteles ca acest lucru l-a deranjat pe Gheorghe, care s-a impotrivit fara rezerve decretului lui Diocletian. Mai mult, el a protestat si si-a intarit cu fermitatea credinta in fata lui Diocletian. Se pare ca Diocletian il simpatiza pe Gheorghe pentru ca i-a oferit clementa, cu conditia de a renunta la crestinism si de a aduce ofrande zeilor romani. Mai mult, se spune ca Diocletian i-ar fi oferit lui Gheorghe pamanturi si sclavi pentru a-l indupleca, dar el a refuzat, determinandu-l pe imparat, ca in final, sa aplice decretul si in cazul sau.

Astfel Diocletian decide executia publica a lui Gheorghe si aceasta are loc in anul 303 pe 23 aprilie. Inainte de a fi tras pe roata si decapitat, Gheorghe si-ar fi donat averea saracilor, impresionand si convertind la crestinism prin martiriul său alti necredinciosi. Dupa aceste tragice evenimente, corpul sau a fost readus inapoi in Lida (Lod), unde a fost ingropat si onorat de crestini ca un martir.

Legenda lui Gheorghe si a dragonului

Probabil ca majoritatea sunt mai degraba familiarizati cu Sfantul Gheorghe omorand dragonul decat cu tribunul Gheorghe din Lida. Cu toate acestea, legenda dragonului este mult mai recenta, sau cel putin cele mai vechi dovezi scrise ale legendei dateaza din secolul al XI-lea din Cappadocia (vestul Turciei de azi). Legenda dragonului este o reiterare a povestii lui Perseu si Andromeda din mitologia greaca, in care Sfantul Gheorghe este Perseu, iar hidra flamanda dupa fecioare trimisa de Poseidon este dragonul.

La scurt timp dupa moartea lui Gheorghe, la carma imperiului roman vine Constantin I, care proclama religia crestina religie de stat. Astfel, Constantin da o mare importanta tuturor personajelor importante din istoria crestinismului, inclusiv lui Gheorghe, a carui amintire era inca vie. Cu toate ca imparatul Constantin nu a fost crestin (dupa toate marturiile istorice), el hotaraste construirea de biserici crestine, punand la treaba iscusinta romanilor in arhitectura. Lui Gheorghe i se construieste o biserica in Lida. Aceasta biserica a fost distrusa de mai multe ori, odata in 1010, reconstruita de cruciati, distrusa de Saladin in a treia cruciada, si apoi reconstruita mult mai tarziu, in 1872.

Nu se stie exact data nasterii lui Isus si nici data la care a fost crucificat, si de asta data Craciunului cat si a Pastelui s-au stabilit prin conventie, modul de calcul a datei Pastelui fiind stabilit cu ocazia consiliului de la Nicea din anul 325.

Ca sa nu o lungesc, ortodocsii se ghideaza dupa un calendar mostenit de la romani, calendarul iulian, introdus de Iulius Cezar in anul 46 î.e.n. Romanii aveau o problema cu calendarul lor, care era inexact, avand o deviere de 1 zi pe an la fiecare solstitiu sau echinox. In timpul lui Cezar problema se complicase foarte mult, incat doar oficialii stiau exact data, asa ca Iulius Cezar a hotarat reformrea calendarului (de unde calendarul iulian).

In anul 1582 papa Grigore al XIII-lea propune la randul sau o reforma a calendarului iulian, din cauza erorii acumulate din timpul lui Cezar – aproximativ 1 zi la fiecare 128 de ani, deci cam 10 zile pe timpul papei Grigore. Pe langa aceasta, data pastelui era calculata dupa un calendar lunar (al fazelor Lunii), bazat pe calendarul iulian, calcul ce acumulase o eroare de cateva zile din timpul lui Cezar. Papa Grigore al XIII-lea dorea sa respecte canonul initial din 325 privind data Pastelui si sa determine toate bisericile crestine sa sarbatoreasca pastele in aceeasi zi – o alta hotarare a primului consiliu din Nicea, care nu s-a respectat niciodata

Papa Grigore al XIII-lea propune ca toti anii divizibili prin 100 sa fie bisecti, numai daca sunt divizibili si prin 400 (astfel anul 2000 a fost bisect, dar 1900 nu a fost). Deasemenea el a “sters” 10 zile din calendar, 5 octombrie 1582 devenind 15 octombrie 1582 in calendarul gregorian. Abaterea noului calendar era de 1 zi la 3300 de ani fata de 1 zi la 128 de ani in calendarul iulian. Schimbarea a fost proclamata printr-o bula papala si toate statele catolice s-au conformat repede. Din motive politice dar mai ales datorita divergentelor religioase, tarile protestante si ortodoxe nu au adoptat calendarul gregorian, ramanand la cel iulian pana la inceputul secolului 20 cand majoritatea statelor ortodoxe au adoptat calendarul gregorian (Romania in 1919). In 1923 reprezentantii ortodoxiei se intalnesc la sinodul din Constantinopol unde adopta o forma revizuita a calendarului iulian. Defapt ei au sincronizat calendarul vechi cu cel gregorian, “stergand” 13 zile, la fel cum papa Grigore al XIII-lea a taiat 10 zile din anul 1582 (intre timp s-au mai adunat 3 zile). Totusi, ortodocsii nu s-au putut intelege asupra unui mod modern de calcul al Pastelui – nedorind sa adopte metoda catolica – si astfel au ramas la calendarul iulian pentru data Pastelui.

Roma este capitala crestinismului si pentru ca istoria acestui oras a fost marcata in ultimii 2000 de ani de religie, acest fapt se vede la tot pasul… In fiecare piata e cate o biserica sau doua, un monument sau un obelisc pus de vreun pontifex maximus (papa) si vizitand aceste minunate locuri este imposibil sa nu dai peste opera unor mari maestri ai Renasterii si nu numai.

Venind dinspre Piata Spaniei, pe Via del Babuino, o straduta cam ingusta dar marginita de cladiri istorice tacute, strecurandu-te printre micile masini ale italienilor, ajungi in Piazza del Popolo, sau piata poporului, un loc plin de viata si istorie. Primul lucru care m-a mirat a fost sa vad doua biserici aproape identice, construite una langa alta, Santa Maria dei Miracoli si Santa Maria in Montesanto, construite la sfarsitul secolului al XVII-lea, doua din cele trei biserici din aceasta piata.

Centrul pietei, folosit pe timpuri pentru executii publice, este marcat de obeliscul lui Ramses al II-lea de la Heliopolis, adus la Roma de catre imparatul roman Octavian. Roma este plina de astfel de obeliscuri, aduse initial de romani si apoi reasezate de papi, pentru a-si confirma maretia si puterea imperiala in stilul romanilor. Pana la urma imperiile se cladesc pe ruinele altor imperii, recicland simboluri si valori.

Cu toate ca soarele este neiertator, piata asta era cat se poate de vie, copii si tineri alergand de colo colo, stropindu-se cu apa din fantanile neoclasice, ce imita frumusetea clasicismului antic, dand parca si apei o personalitate mitologica. Ca turist, niciodata nu ai destul timp, dar multumita aparatului foto ai un al treilea ochi si o memorie externa din care iti poti “aminti” ce ai vazut in autocar sau acasa.

Trecand de obelisc se vede tot mai bine Poarta Flaminia, sau Porta del Popolo, o poarta din zidurile lui Aurelian ce imprejmuiau Roma in secolul al III-lea, reconstruita in secolul al XVII-lea de Bernini, la comanda papei. Fiind cu ochii pe impresionanta poarta, nu am remarcat simpla biserica din partea dreapta, coplesita parca de toata maretia neoclasica din jur. Cu toate ca marile domuri si catedrale sunt impresionante ca marime, se intampla adesea ca bisericile mai mici sa te impresioneze mai mult decat cele mari si fastuase.

De regula bisericile mici din Italia sunt cele mai vechi si sunt construite pe altare din timpul crestinismului timpuriu, iar un ochi initiat sau informat poate vedea lucrurile astea precum un geolog citeste in straturile de roca. Santa Maria del Popolo este o biserica a augustinilor, si este construita pe o capela din secolul al XI-lea, timpul imbogatind-o cu elemente de arhitectura din renastere, baroc si neoclasic, si opere ale unor mari nume percum Caravaggio, Rafael, Bernini sau Caracci.

Pierdusem numarul bisericilor pe care le vizitasem pana atunci in concediu, iar Santa Maria del Popolo nu era cu mult diferita de alte biserici baroce in care intrasem. Aceeasi preocupare pentru ornamente excesive, dantela din piatra si inflorituri, cu care eram obisnuit, dovada unei perioade de criza si cautari la sfarsitul curentului artistic al Renasterii. Nu prea am fost vreodata un admirator al barocului, preferand mai degraba liniile simple ale bizantinilor sau ale arhitecturii gotice, dupa parerea mea, mai aproape de valorile crestinismului decat decoratiunile opulente din aur si bronz ale acestui stil.

Totusi, momentul in care am vazut picturile capelei Cerasi mi-a amintit de lungile ore de istoria artei facute in liceu, si de profesoara mea care parca avea o obsesie pentru Caravaggio. In fata mea nu mai erau diapozitivele sterse ale profesoarei, ci chiar originalul picturii Rastignirea Sfantului Petru cu a carei analiza ne “chinuia” profesoara de istoria artei. Subiect la teza, si subiect pentru raspuns oral, mai greu decat teza, pentru ca trebuia sa stii sa te exprimi cursiv in termeni de specialitate si sa vorbesti alambicat si intelectual. Profesorul Razvan Theodorescu era sursa noastra de inspiratie, pe care il urmaream relativ usor pe atunci fiind bossul TVR

Adevarul e ca intotdeauna am avut un fel de “relatie” cu acest pictor, pentru ca picturile sale sunt foarte tumultoase, pline de trairi si ai sentimentul ca ceva foarte grav se petrece in sufletul personajelor. Meritul lui Caravaggio este ca te implica in picturile sale, chiar si intr-un autoportret. Te nelinisteste si te face sa te intrebi, ce are acest om de ma priveste astfel?Am facut ceva? Ai parca impresia ca esti in penumbra si ca privesti fara sa-ti fi dat voie, ca de exemplu, esti un martor las la rastignirea Sfantului Petru. Culoarea este pusa pe plan secund de traire si expresivitate. Ajungi sa uiti de culoare, precum in filmele alb negru. Unul din motivele pentru care imi place si El Greco. Meritul lui Caravaggio este ca in ciuda vietii sale scurte, cam nesabuite si destul de violente pe care a avut-o, a stiut sa isi transpuna personalitatea in arta intr-un stil inconfundabil.

In dreapta Adormirii Maicii Domnului de Caracci, pe peretele opus, e alt Caravaggio, Convertirea Sfantului Paul in drum spre Damasc [link]. Pentru ca am avut ragaz sa privesc aceste doua panze, pot spune ca cea din urma m-a impresionat mai mult, desi pe moment n-am vazut decat un calaret prabusit de pe cal. Arta nu este doar ceva narativ si plat ca o poza, pentru ca fiecare tablou poate avea straturi si semnificatii multiple. Daca in prima lucrare il vedem pe Sfantul Petru rastignit, Convertirea Sfantului Paul ne trimite la Biblie, la faptele apostolilor. Saul, viitorul Sfant Paul, este prabusit de pe cal prin vointa divina, iar lumea lui este rasturnata. Din persecutor devine predicator al crestinismului si unul dintre cei mai importanti sfinti pentru crestinatate. Felul in care personajele sunt redate este caracteristic lui Caravaggio: neputinta lui Saul in contrast cu scutierul si calul care nu sunt constienti de dimensiunea divina a evenimentului – Saul are o revelatie si aude cuvantul Domnului, convertindu-se la crestinism. Este interesant totusi ca scena nu are un context, nu este plasata intr-un peisaj, ci totul este concentrat la cele 3 personaje, pana si sursa de lumina fiind defapt culoarea deschisa a calului.

Este ideal ca sa mergi intr-un loc si sa vezi anumite lucruri la “ele acasa”, nu doar prin reviste sau internet. Numai asa se pot crea conexiuni intre tine si acele lucruri, impresii pe care in fata calculatorului nu le poti avea. Artistii au venit si au trecut, lasand capodopere in urma lor, dar aceste capodopere sunt legate de o istorie, de un monument sau de o cladire, pentru ca aproape intotdeauna picturile sau sculpturile lor au fost comandate pentru ceva anume, parte din ceva mai mare si mai amplu. De asta e minunat cand ajungi intr-un loc si constati cum acolo s-au succedat generatii de artisti si arhitecti care au contribuit la acel edificiu, inspirandu-se unul de la altul si incercand sa se depaseasca. Si toate astea le poti intalni intr-o biserica aparent obscura, pe langa care poti trece fara sa banuiesti ce este inauntru.

nota: fotografiile prezentate imi apartin si este interzisa folosirea lor fara acordul meu.

2009 01 01 – Anul nou
2009 01 02 – Anul nou
2009 04 19 – Prima zi de Pasti
2009 04 20 – A doua zi de Pasti
2009 05 01 – Ziua Muncii
2009 06 07 – Prima zi de Rusalii
2009 06 08 – A doua zi de Rusalii
2009 08 15 – Adormirea Maicii Domnului
2009 12 01 – Ziua Nationala a Romaniei
2009 12 25 – Prima zi de Craciun
2009 12 26 – A doua zi de Craciun

Din 11 zile libere, 7 sunt religioase, conform calendarului Ortodox. Ma intreb de ce avem atatea sarbatori legale (zile libere) acordate unor evenimente religioase, si aproape nici una care sa aduca aminte de evenimente importante pentru Romania, de exemplu revolutia din 1989, proclamarea independentei sau unirea Principatelor.

A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere, şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere, şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă [..]
Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere. Exodul 19:16,18

Gasita la intamplare. Sursa.

Comentariul meu: acum mai bine de zece ani citeam controversata carte a lui Daniken, “Amintiri despre viitor”. Atunci cartea m-a influetat mult si cautam enigme si extraterestri peste tot, eram fascinat de orice text care putea contine o marturie despre alti “zei” decat cei pe care ii accepta lumea in general. Cu timpul mi-am dat seama de exagerarile cartii mele favorite, dar am ramas cu convingerea ca oamenii antichitatii au folosit supranaturalul sau chiar divinul pentru a descrie si explica fenomene pe care nu le intelegeau, uneori si de o amploare foarte mare, precum potopul sau alte cataclisme. Dar pe masura ce spiritualitatea acestor popoare antice a evoluat, credintele lor s-au abstractizat tot mai mult – de la animism, samanism si politeism, la monoteism si deism. Este foarte probabil ca unele din religiile de azi sa se datoreze unor mari fenomene naturale (cataclisme) din antichitatea straveche, pentru ca aceste fenomene confirmau puterea nemarginita si necrutatoare a zeilor.

(vulcanul din imagine este din Chile, iar fenomenul se numeste “fulger murdar” si apare datorita metalelor din aer, aruncate de vulcan, care formeaza un fel de conductor intre nori si pamant)