Am avut imensa ocazie de a-l vizita acum doi ani și atunci n-am scris despre călătoriile mele pentru că o parte din obiectivul concediului meu era să mă detașez de tot ce înseamnă lumea calculatoarelor și bloguri pentru două săptămâni. Dar luna de miere a lui Maddy în Italia mi-a amintit de momentele petrecute la Panteon, și că atunci făcusem un mini film, fiindcă impresia mea era că nu pot cuprinde măreția construcției în câteva poze. Ieri m-am apucat să-l caut, l-am editat un pic, așa că iată-l: (porniți boxele pentru că melodia de fundal face toți banii)

Dedic filmul lui Maddy & Cipri, prietenilor mei Mihai și Boro (cu care am fost în grupul din Italia) și nu în ultimul rând mamei

P.S. Ăștia de la Youtube au luat-o razna pentru că nu te mai lasă să pui anumite melodii în filmele tale din cauza drepturilor de autor. În schimb îți oferă să pui alte piese, evident cele pe care le recomandă ei (sugestii pentru care probabil cer bani de la artiștii recomandați). Toate serviciile bune de pe internet care au început frumos și rebel au ajuns niște instrumente de stors bani din orice detaliu, de parcă nu se mai satură.

Pe aceeași temă: Roma, Impresii (I).

Pot spune că Roma este capitala destinaţiilor mele turistice, pentru că are câteceva măreţ din fiecare epocă, de la antichitate până în prezent — ruinele măreţului imperiu Roman, urmele decăderii în epoca medievală, fascinantele opere ale Renaşterii şi Vaticanul, un adevărat magnet pentru tot ce a fost mai bun în artă. Roma este un oraş universal cu valori universale şi asta se vede prin mulţimea de turişti care vin din toată lumea. Pe de altă parte, mândria italienilor de a locui în Roma se vede la fel de uşor ca bucuria unei femei frumoase care se ştie admirată şi în centrul atenţiei.

Primul lucru pe care l-am vizitat a fost Coloseumul iar prima impresie a fost că este mult mai mare decât îţi imaginezi la televizor. Dacă acum, în mileniul trei am fost impresionat de giganticele arcade din blocuri imense de piatra, mă întreb ce efect ar fi avut Coloseumul în secolul I asupra unui om obişnuit al epocii. Tot ce au construit romanii mi-a dat impresia de “construit ca să dureze”, iar Coloseumul nu făcea excepţie, fiind una din construcţiile la care s-au folosit multe inovaţii, precum betonul şi arcada rotundă.
Din păcate interiorul este foarte degradat, dar asta şi datorită distrugerilor intenţionate la care a fost supus Coloseumul după decăderea imperiului. Coloseumul a fost primul stadion cu acoperiş rabatabil făcut din vele uriaşe acţionate de marinari aduşi din porturile importante ale peninsulei.

La mică distanţă de Coloseum şi Arcul lui Constantin se află Capitoliul, punctul zero al imperiului. Către Capitoliu am trecut pe o alee cu statuile unor iluştri conducători romani, precum Cezar, Octavian şi Traian. M-am simţit mic trecând pe lângă picioarele acestor împăraţi ce au schimbat istoria şi au civilizat popoare. Un pic mai încolo — columna lui Traian, poate singurul lucru pe care îl avem în comun (cu adevărat) cu acest popor de cuceritori şi civilizatori. Văzînd coloana mi-am amintit de tatăl meu, un mare admirator al civilizaţiei romane, care precis s-ar fi bucurat nespus pentru norocul meu.
Coloana este o parte din istoria noastră şi văzând-o pe viu m-am simţit un moment ca un pribeag ce s-a întors pentru o zi acasă. Dar gloria ce încă mai dăinuie din ruinele Romei antice este prea bogată pentru a fi povestită în felul acesta, sunt multe lucruri din perioade diferite care se întrepătrund şi dau substanţă locurilor, dar pentru care îţi trebuie un ochi avizat sau un ghid foarte bun, pentru că altfel vezi dar nu ştii la ce te uiţi.

Dintre clădirile antice, cel mai mult m-a impresionat Domul, sau Panteonul, un templu dedicat tuturor zeilor olimpieni construit în anul 25 de Agrippa şi terminat mai târziu de împăratul Adrian.
Este impresionant nu numai ca mărime, dar mai ales prin faptul că este aproape intact, după aproape două milenii de istorie zbuciumată. Sunt multe de povestit despre Panteon — unul din lucrurile remarcabile este bolta, deoarece este construită din beton şi este o jumătate de sferă (înălţimea este egală cu raza bazei). În Renaştere, arhitecţi celebri precum Michelangelo sau Bruneleschi au încercat să copieze fără succes proporţiile domului roman când au ridicat domul catedralei San Pietro respectiv Domul din Florenţa. Panteonul a fost transformat în biserică catolică în secolul 7 şi astfel a fost conservat foarte bine. Pe mine m-a fascinat simplitatea şi eleganţa clădirii, felul în care au ales romanii să lumineze interiorul printr-o “gaură” în bolta domului, numită oculus, care pe lângă iluminator este şi un element de rezistenţă al boltei.

Pentru mine, intrarea în Dom a fost ca o scurtă călătorie în timp, în Roma antică a templelor şi edificiilor grandioase. În timp ce pe Capitoliu au mai rămas doar câteva coloane răzleţe din impunătorul centru al Romei, Panteonul era întreg, autentic, antic, sublim. Aş fi vrut să rămân mai mult de 10 minute cât aveam la dispoziţie, dar în acele 10 minute am încercat să deschid 10 ochi şi urechi ca să prind cât mai mult din farmecul acelui loc.

* * *

În următorul post voi reveni cu poze şi impresii despre “Roma Renaşterii” — Fântâna Trevi, Piaţa Spaniei, San Pietro, Vaticanul, etc.

Multă lume crede, de exemplu, că betonul este o invenție a societății moderne și într-o oarecare măsură au dreptate. Dar adevărul e că betonul a fost inițial descoperit și perfecționat de romani, cu puțin înaintea erei noastre, descoperire ce declanșat o adevărată revoluție în arhitectura romană. Poate lucrul pe care îl admir cel mai mult la civilizația romană este ambiția de a construi lucruri cât mai impunătoare și totodată practice, care să dureze sute sau chiar mii de ani. Cu ajutorul betonului (Opus caementicium) romanii au construit minunile arhitectonice pe care le putem vedea și azi – Coloseumul, Pont du Gard, Panteonul, blocuri de locuințe, băi publice, canalizare, poduri, și multe altele. Una dintre cele mai impresionante construcții din beton nearmat, Panteonul din Roma, este și azi cel mai mare dom de beton din lume. Romanii obișnuiau să construiască blocuri din beton și cărămidă pentru plebe, cu 4-6 sau chiar 8 etaje, numite insulae, similare cu blocurile noastre de azi în unele privințe. De exemplu, la parter erau magazine, iar etajele erau închiriate, prețurile fiind funcție de etaj (etajul de sus era cel mai ieftin). Când am vizitat Roma am văzut niște blocuri antice, fapt ce mi-a trezit admirația pentru constructorii lor, gândindu-mă la blocurile noastre ceaușiste și problemele lor.
O altă chestie dezvoltată de romani este încălzirea prin podea, de care beneficiau cei bogați dar și toată lumea, în interiorul băilor publice. Romanii au inventat un sistem foarte ingenios, numit hypocaust, prin care podeaua era ridicată pe piloni, iar sub ea circula aer fierbinte de la un cazan întreținut de sclavi.

După căderea imperiului Roman, secretul betonului a fost pierdut până în 1756 când a fost redescoperit de britanicul John Smeaton într-o formulă asemănătoare cu cea folosită de romani cu 13 secole în urmă…

Roma este capitala crestinismului si pentru ca istoria acestui oras a fost marcata in ultimii 2000 de ani de religie, acest fapt se vede la tot pasul… In fiecare piata e cate o biserica sau doua, un monument sau un obelisc pus de vreun pontifex maximus (papa) si vizitand aceste minunate locuri este imposibil sa nu dai peste opera unor mari maestri ai Renasterii si nu numai.

Venind dinspre Piata Spaniei, pe Via del Babuino, o straduta cam ingusta dar marginita de cladiri istorice tacute, strecurandu-te printre micile masini ale italienilor, ajungi in Piazza del Popolo, sau piata poporului, un loc plin de viata si istorie. Primul lucru care m-a mirat a fost sa vad doua biserici aproape identice, construite una langa alta, Santa Maria dei Miracoli si Santa Maria in Montesanto, construite la sfarsitul secolului al XVII-lea, doua din cele trei biserici din aceasta piata.

Centrul pietei, folosit pe timpuri pentru executii publice, este marcat de obeliscul lui Ramses al II-lea de la Heliopolis, adus la Roma de catre imparatul roman Octavian. Roma este plina de astfel de obeliscuri, aduse initial de romani si apoi reasezate de papi, pentru a-si confirma maretia si puterea imperiala in stilul romanilor. Pana la urma imperiile se cladesc pe ruinele altor imperii, recicland simboluri si valori.

Cu toate ca soarele este neiertator, piata asta era cat se poate de vie, copii si tineri alergand de colo colo, stropindu-se cu apa din fantanile neoclasice, ce imita frumusetea clasicismului antic, dand parca si apei o personalitate mitologica. Ca turist, niciodata nu ai destul timp, dar multumita aparatului foto ai un al treilea ochi si o memorie externa din care iti poti “aminti” ce ai vazut in autocar sau acasa.

Trecand de obelisc se vede tot mai bine Poarta Flaminia, sau Porta del Popolo, o poarta din zidurile lui Aurelian ce imprejmuiau Roma in secolul al III-lea, reconstruita in secolul al XVII-lea de Bernini, la comanda papei. Fiind cu ochii pe impresionanta poarta, nu am remarcat simpla biserica din partea dreapta, coplesita parca de toata maretia neoclasica din jur. Cu toate ca marile domuri si catedrale sunt impresionante ca marime, se intampla adesea ca bisericile mai mici sa te impresioneze mai mult decat cele mari si fastuase.

De regula bisericile mici din Italia sunt cele mai vechi si sunt construite pe altare din timpul crestinismului timpuriu, iar un ochi initiat sau informat poate vedea lucrurile astea precum un geolog citeste in straturile de roca. Santa Maria del Popolo este o biserica a augustinilor, si este construita pe o capela din secolul al XI-lea, timpul imbogatind-o cu elemente de arhitectura din renastere, baroc si neoclasic, si opere ale unor mari nume percum Caravaggio, Rafael, Bernini sau Caracci.

Pierdusem numarul bisericilor pe care le vizitasem pana atunci in concediu, iar Santa Maria del Popolo nu era cu mult diferita de alte biserici baroce in care intrasem. Aceeasi preocupare pentru ornamente excesive, dantela din piatra si inflorituri, cu care eram obisnuit, dovada unei perioade de criza si cautari la sfarsitul curentului artistic al Renasterii. Nu prea am fost vreodata un admirator al barocului, preferand mai degraba liniile simple ale bizantinilor sau ale arhitecturii gotice, dupa parerea mea, mai aproape de valorile crestinismului decat decoratiunile opulente din aur si bronz ale acestui stil.

Totusi, momentul in care am vazut picturile capelei Cerasi mi-a amintit de lungile ore de istoria artei facute in liceu, si de profesoara mea care parca avea o obsesie pentru Caravaggio. In fata mea nu mai erau diapozitivele sterse ale profesoarei, ci chiar originalul picturii Rastignirea Sfantului Petru cu a carei analiza ne “chinuia” profesoara de istoria artei. Subiect la teza, si subiect pentru raspuns oral, mai greu decat teza, pentru ca trebuia sa stii sa te exprimi cursiv in termeni de specialitate si sa vorbesti alambicat si intelectual. Profesorul Razvan Theodorescu era sursa noastra de inspiratie, pe care il urmaream relativ usor pe atunci fiind bossul TVR

Adevarul e ca intotdeauna am avut un fel de “relatie” cu acest pictor, pentru ca picturile sale sunt foarte tumultoase, pline de trairi si ai sentimentul ca ceva foarte grav se petrece in sufletul personajelor. Meritul lui Caravaggio este ca te implica in picturile sale, chiar si intr-un autoportret. Te nelinisteste si te face sa te intrebi, ce are acest om de ma priveste astfel?Am facut ceva? Ai parca impresia ca esti in penumbra si ca privesti fara sa-ti fi dat voie, ca de exemplu, esti un martor las la rastignirea Sfantului Petru. Culoarea este pusa pe plan secund de traire si expresivitate. Ajungi sa uiti de culoare, precum in filmele alb negru. Unul din motivele pentru care imi place si El Greco. Meritul lui Caravaggio este ca in ciuda vietii sale scurte, cam nesabuite si destul de violente pe care a avut-o, a stiut sa isi transpuna personalitatea in arta intr-un stil inconfundabil.

In dreapta Adormirii Maicii Domnului de Caracci, pe peretele opus, e alt Caravaggio, Convertirea Sfantului Paul in drum spre Damasc [link]. Pentru ca am avut ragaz sa privesc aceste doua panze, pot spune ca cea din urma m-a impresionat mai mult, desi pe moment n-am vazut decat un calaret prabusit de pe cal. Arta nu este doar ceva narativ si plat ca o poza, pentru ca fiecare tablou poate avea straturi si semnificatii multiple. Daca in prima lucrare il vedem pe Sfantul Petru rastignit, Convertirea Sfantului Paul ne trimite la Biblie, la faptele apostolilor. Saul, viitorul Sfant Paul, este prabusit de pe cal prin vointa divina, iar lumea lui este rasturnata. Din persecutor devine predicator al crestinismului si unul dintre cei mai importanti sfinti pentru crestinatate. Felul in care personajele sunt redate este caracteristic lui Caravaggio: neputinta lui Saul in contrast cu scutierul si calul care nu sunt constienti de dimensiunea divina a evenimentului – Saul are o revelatie si aude cuvantul Domnului, convertindu-se la crestinism. Este interesant totusi ca scena nu are un context, nu este plasata intr-un peisaj, ci totul este concentrat la cele 3 personaje, pana si sursa de lumina fiind defapt culoarea deschisa a calului.

Este ideal ca sa mergi intr-un loc si sa vezi anumite lucruri la “ele acasa”, nu doar prin reviste sau internet. Numai asa se pot crea conexiuni intre tine si acele lucruri, impresii pe care in fata calculatorului nu le poti avea. Artistii au venit si au trecut, lasand capodopere in urma lor, dar aceste capodopere sunt legate de o istorie, de un monument sau de o cladire, pentru ca aproape intotdeauna picturile sau sculpturile lor au fost comandate pentru ceva anume, parte din ceva mai mare si mai amplu. De asta e minunat cand ajungi intr-un loc si constati cum acolo s-au succedat generatii de artisti si arhitecti care au contribuit la acel edificiu, inspirandu-se unul de la altul si incercand sa se depaseasca. Si toate astea le poti intalni intr-o biserica aparent obscura, pe langa care poti trece fara sa banuiesti ce este inauntru.

nota: fotografiile prezentate imi apartin si este interzisa folosirea lor fara acordul meu.