Nu mai au haz parodiile cu 23 august si pionieri

23/08/2010, în Cotidian, de Sirg

În fiecare an oamenii din redacțiile de știri sau cei care fac emisiuni de divertisment își amintesc de 23 august și prezintă peiorativ manifestațiile megalomanice din vremurile de tristă amintire. Mie nu mi se pare ca mai are haz chestia asta, pentru că în multe privințe nu ne-am dezvoltat aproape deloc, iar în altele domenii, din păcate critice, cum ar fi sănătatea sau sistemul de învățământ, este mai rău.

Când eram încă pionier, ni se dădeau compuneri sau teme de genul ”noi în anul 2000” și cum va fi viitorul nostru (socialist). Atunci credeam că România mileniului trei va fi Star Trek, dar ne-am amăgit, și poate de asta generația mea iubește SF-ul. Sincer, cred că pionierii de atunci ar râde de elevii de azi și turiștii de pe litoral cu siguranță că și-ar privi copiii cu milă, dacă stăm să ne uităm la acest senzațional clip, litoralul după 30 de ani, în care vedem că singura schimbare pe litoralul nostru sunt niște pomi.

Nu este un post nostalgic, zic doar că degeaba se face haz de cum era atunci, pentru că nu suntem mai breji, ba dimpotrivă.

Etichete: • • • •
 
0 Comentarii
Lasă un comentariu

Foaia verde, simbolul nostru naţional

30/07/2010, în Cotidian, de Sirg

Noul brand turistic al României, “dezvelit” ieri la Shanghai (China), de Elena Udrea, conţine ca element principal o frunză întâlnită într-o formă aproape identică şi în siglele altor firme (sursa: Adevărul)

Elemente grafice la liber pe Internet

Elemente grafice la liber pe Internet

Frunza verde este omniprezentă în folclorul românesc dar şi în viaţa de zi cu zi a românului. Tăiatul frunzei la câini şi frecatul mentei sunt câteva activităţi populare în România. Din punctul ăsta de vedere e bun acel logo şi brand de ţară pe 2010. Faptul că frunza e “furată” de pe net aminteşte de spiritul haiducesc al românului şi de cântecele din frunză. Zic furată pentru că atunci când iei aproape un milion de euro pentru un proiect atât de mare, îţi desenezi propria frunză, dă-o încolo de treabă.

România logo 2010

România, logo 2010, valoare proiect cca 900.000 euro

Nu odată am fost în ipostaza de a ajuta pe cineva cu un logo (în România e destul de greu să lămureşti pe cineva că un astfel de serviciu costă bani) iar cei 4 ani de grafică-design din liceu m-au făcut să păstrez un interes crescut pentru acest domeniu. Îmi place să văd sigle deştepte care te fac să zâmbeşti după ce le-ai privit, ca după un banc subtil. Un logo prost e ca un banc sec, iar sigla asta e slabă şi pentru că numai un amator împrumută sigle şi elemente grafice de pe net. Bănuiesc că firma care a făcut sigla a prezentat măcar câteva zeci de variante, şi mă întreb cât de proaste erau celelalte de s-a ales asta.

Iată cum arată nişte sigle super-deştepte făcute pe bani mult mai puţini:
50 Fantastically Clever Logos from Design Shack.

Este trist că o ţară care l-a dat pe inegalabilul Brâncuşi, care a reinventat forme şi concepte în artă, nu poate găsi resursele interne pentru o banală siglă. În anul de criză 2010 aş fi făcut un concurs public şi alegeam sigla cu nişte specialişti.

N-am cu ce bă!

Cred că toată lumea din ţară s-a săturat de guvernul ăsta, monument al mediocrităţii. Problema cea mai gravă e că majoritatea nu întrevede o alternativă de schimbare (sondaj INSOMAR), deci e clar că n-avem pe alţii mai buni sau măcar la fel de proşti. Iar dacă ar fi la fel de proşti, atunci de ce să mai schimbi, în condiţiile în care dacă s-ar forma un alt guvern ar fi un haos general câteva luni, apoi alte legi proaste care le modifică pe cele proaste dinainte.

Din păcate, oamenii ăştia nu au simţul penibilului. Există demisie, dacă greşeşti pleci, e mai onorabil şi sănătos pentru toată lumea decât să te ascunzi după hârtii şi abureli. Adevărul e că eu nu-mi amintesc un guvern bun, doar perioade de relativ boom economic, care nu se datorează prea mult nouă, ci contextului internaţional şi investitorilor străini. Nu-mi amintesc de un ministru profesionist care să fi rămas suficient la guvernare ca să lase ceva bun în urmă. Toţi au fost la fel de mediocri, doar că unii miniştri au avut parte de un PR mai bun decât alţii.

Ca o paranteză, cred că mai nimeni nu ştie cine e ministru la agricultură sau cum arată la faţă, într-o ţară cu un uriaş potenţial agricol şi unde există sol fertil pe care alte ţări îl importă cu vaporul. Am devenit o ţară a supermarketurilor, cu produse din import, de parcă am fi Andora sau Monte Carlo. Dar acum lumea vorbeşte de foaia verde şi turism, capitol la care mereu am stat prost şi nu am avut niciodată mare lucru de oferit (ca servicii).

Etichete: • • •
 
3 Comentarii
Lasă un comentariu

Depresia și valorile la români

14/07/2010, în Cotidian, de Sirg

Există multe cazuri de artiști care s-au sinucis cu pilule sau aducându-se într-o stare de sănătate atât de precară încât organismul lor a cedat. Din păcate e și cazul Mădălinei Manole, care îmi amintește cumva de Marilyn Monroe, pentru că toată lumea o adora și o vedea frumoasă dar realitatea e că omul (artistul) nu e tot una cu poza de pe coperțile revistelor.

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Edvard Munch - Strigătul

În România depresia este neînțeleasă sau mai rău, asociată cu nebunia. Aici oamenii nu se duc la psiholog pentru că “nu sunt nebuni”. De regulă calea aleasă este alcoolul, dar și violența în familie sau infidelitatea. Dacă viața ta e în impas și simți că nu mai ai nici o direcție, primul lucru pe care vrei să îl faci într-o astfel de societate, e să ascunzi problema de prieteni, cunoscuți și de colegii de la servici sau șef, pentru că riști să fi considerat “nebun”, iar lumea fie să te compătimească într-un mod total nepotrivit, fie să te evite, lucru cât se poate de dureros. Important e să păstrezi aparențele omului de succes, puternic, de preferință plin de bani. În condițiile astea, pentru o persoană publică consecințele sunt greu de imaginat, deoarece bucuria cea mai mare a românului amator de senzațional ieftin e când moare capra cuiva.

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Etichete: • • • • •
 
10 Comentarii
Lasă un comentariu

Mineriada dupa 20 de ani

15/06/2010, în Cotidian, de Sirg

Am revăzut din nou filmul lui Stere Gulea despre mineriadă și câteva gânduri nu mi-au dat pace pentru o vreme, pentru că vrând nevrând am facut niște comparații cu 2010. Sigur, azi lumea fiind confruntată cu criza economică, este firesc ca lucrurile astea din trecut să fie uitate. Dar sunt anumite lucruri care nu se datorează crizei mondiale și pe care le-am observat fără să vreau.

Îmi amintesc că acum 20 de ani, lumea era foarte pasionată de politică. Peste tot se discuta numai politică (și fotbal, pentru că atunci pe vremea asta era campionatul mondial de fotbal din Italia, cu Argentina, Italia și Germania mari favorite). Oamenii se certau la servici din cauza politicii, familiile nu mai aveau liniște și până și la școală, eu fiind elev în clasa a V-a, elevii făceau politică, iar diriginta noastră ni-l ridica în slăvi pe Iliescu.
Este interesant că atunci politica ținea de foame, ca să nu mai zic de greviștii foamei din piața Universității, pentru că în 1990 situația economică era cât se poate de tulbure, iar banii se devalorizau destul de repede. Îmi amintesc ce ciudată mi se părea prima bancnotă post-revoluție de 200 de lei, apoi cele de 500 cu Brâncuși șamd. Sunt foarte greu de comparat vremurile de atunci cu cele de azi, fiind foarte diferite contextele, dar în nici un caz atunci nu era cu mult mai bine decât acum, poate doar pentru speculanți și bișnițari care au dus-o mereu bine în România.

Privind înapoi la piața Universității de acum 20 de ani, îmi dau seama prin contrast că în România nu mai există practic viață politică, pentru că de la populație până la politicieni, nu mai există tabere ideologice, schimburi sau conflicte de idei, fie ele pe doctrine sau soluții concrete. Probabil acest vid ideologic — vroiam să-l numesc terci uniformizat, dar mai degrabă are valoarea unui spațiu vid — este una din cauzele problemelor noastre de azi, pentru că politicienii nu mai apără nici o idee de ochii alegătorului, nu mai au nici un crez și singura lor preocupare e interesul lor personal.

Este uriașă diferența între cei care și-au asumat pumni și bâte grele pentru ideile lor și cei de astăzi, care nu sunt dispuși să își asume nici măcar o mimare a solidarității cu eternul om de sacrificiu, personajul colectiv al poporului român de câteva decenii. Pentru mine este inexplicabilă solidaritatea oamenilor post-decembriști în numele unor idei, anti-comunismul, proclamația de la Timișoara, sau chiar solidaritatea cu FSN, pentru că tot aceeași oameni sunt atât de dezbinați și debusolați 20 de ani mai târziu, iar asta nu de ieri sau azi.

Dacă acum 20 de ani oamenii vorbeau mai mult de politică și doctrine decât despre bani, astăzi singura valoare pe toate planurile este banul sau pomana, zic “sau” pentru că de regulă cele două noțiuni se confundă pentru românul obișnuit. Sigur că banii sunt sângele unei economii capitaliste și contează foarte mult, dar totuși banii sunt un mijloc și nu un scop în sine, cum înțelege cocălarul generic de pe hi5 care se pozează acoperit de covoare cu bancnote într-o cameră amărâtă de la țară.

Recunosc, mie îmi plac oamenii mai idealiști și românii au potențial de idealiști, ca mai toate popoarele latine. Mai mult, cred că un lider politic trebuie să fie idealist, nu numai pragmatic, pentru că pragmaticii nu au viziune și nu aspiră la lucruri mari, sunt ca niște contabili. Noi avem nevoie de niște idealiști ca în 1990, deși atunci eram cu toții niște idealiști naivi care speram la multe pomeni, cerute prin pretinsul drept moral al austerităților “epocii de aur”. Se pare că indiferent ce am ales, partide istorice sau FSN, am ales prost masa, adică țara. Asta zic acum, pentru că după mult timp în care am răbdat, vreau să plec undeva unde se oferă și se așteaptă mai mult respect. Totuși mă gândesc că în 1989 ne simțeam cei mai bogați oameni din lume pentru că atunci câștigasem nu salarii anticipate, bonuri sau prime, ci o țară întreagă, o țară frumoasă și bogată doar că trebuia să mai și muncim în ea, și așa câștigul nostru s-a transformat din euforie într-un sacrificiu pe care nu a vrut nimeni să și-l asume.

Azi privind la imaginile mineriadei, deși le-am văzut atunci în direct, cred că văd doar un film artistic, pentru că mă întreb, tributar automatismelor de azi, ce căutau ăia în piață? Cum, nu cer bani? Ce libertate, (că am uitat cum era în dictatură), cine i-a plătit pe toți să se bată? Erau mai bogați atunci? Și acum revenind la real… oare noi mai avem idealuri, mai credem în idei, ne mai punem probleme, sau doar viața noastră se rezumă numai la bani?

Etichete: • • •
 
0 Comentarii
Lasă un comentariu

Celula artificiala si piatra legata de picior

08/06/2010, în Curiozităţi, de Sirg

Recent, cercetatorii de la institutul Craig Venter au reusit să creeze prima celulă artificială, care conţine în propriul ADN numele a peste 40 de cercetători cât şi propria adresă web. Este o imensă realizare, pentru că această celulă se comportă ca orice altă celulă, dar ştirea a fost prezentată prea puţin în presă şi mass media (cel puţin la noi), probabil şi pentru că subiectul e unul sensibil, fiind legat de creaţie. Prezentarea evenimentului se poate vedea aici, pe ted.com.

Synthia

Synthia

Fireşte că datorită prejudecăţilor religioase (ilogice) multă lume condamnă astfel de cercetări sau încearcă a le minimaliza importanţa. Indiferent de ce crede fiecare, celulele sintetice vor putea fi create cu scopuri precise, cum ar fi vindecarea unei anumite boli, accelerarea descompunerii unor reziduri petro-chimice pentru un mediu mai curat, regenerarea anumitor ţesuturi umane şi multe alte aplicaţii pe care azi nu le putem imagina. Cum zicea James Randi, eu nu vreau să ma întorc în peşteră, ci vreau să merg înainte şi cu puţin noroc să ajung ca să beneficiez de toate aceste mari descoperiri pe care le face genetica, ştiinţa secolului — dacă informatica a fost ştiinţa secolului 20, genetica este ştiinţa care va marca, probabil la fel de mult, secolul 21, cu consecinţe greu de imaginat astăzi. Eu cred că aşa cum descoperirea tranzistorului prin anii 1930 a dus la dezvoltarea computerelor, apariţia internetului şi a mass-media, această celulă sintetică este tranzistorul geneticii, iar in viitor poate vom vedea fiinţe sintentice multicelulare, organisme concepute pentru viaţa în imponderabilitate, noi soiuri de plante şi multe altele, de care o planetă deja sufocată de peste 6 miliarde de oameni are nevoie.

Piatra legată de picior



Există un mic mare război între oamenii progresişti şi creaţioniştii-religioşii contestatari a oricărei descoperiri sau teorie ştiinţifică ce contrazice fantasy-ul popoarelor din epoca bronzului. Din fericire, ştiinţa vine tot mai des să arate cât de ridicol şi inutil este acest conflict de idei, între dovezi şi poveşti. Numai că lumea se învârte la fel şi nestingherită în jurul Soarelui, indiferent cât timp pierdem certându-ne, problema e că acest timp e preţios şi nu se poate recupera.

Noi în România ne-am întors la nişte mentalităţi medievale şi avem o şcoală care a degenerat pe măsură. Orice dezbatere pe tema asta e de prisos pentru că rezultatele se văd la ştirile de la ora 5 sau pe hi5, unde tinerii noştri “strălucesc” la propriu. Ca o comparaţie, România ridică o catedrală gigant a “mântuirii neamului” şi un milion de credincioşi se îngrămădesc la oasele sf. Paraschieva, în timp ce ţările civilizate alocă bani foarte mulţi pentru lucruri care chiar îi ajută pe cei vi, nu pe cei morţi. Sigur că şi în America există habotnici, dar acolo se mai întâmplă şi altceva — mai trimit nişte oameni în spaţiu din când în când, etc — în schimb, la noi este numai regres, sau cu alte cuvinte, “reîntoarcerea la originile noastre strămoşeşti”. Tot respectul pentru strămoşi, dar de ce trebuie să te întorci la trecut, când până şi cei mai îndepărtaţi strămoşi au căutat să meargă înainte? Revin la vorba lui Randi: nu vreau să mă întorc în peşteră! Tradiţiile sunt bune atât timp cât sunt utile, iar când sunt depăşite şi stupide, locul lor e în cărţi, nu la jurnalul de seară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţe. Din punctul meu de vedere, n-am nimic cu credinţele nimănui, doar cu cei care prin credinţa lor încearcă să-i ţină pe alţii pe loc, să nu-i lase să progreseze şi să afle mai mult. Cred că orice societate se confruntă cu problema asta, doar că pentru unele popoare, cum e al nostru, nevoia de progres e mai acută ca oricând.

Etichete: • • • • •
 
12 Comentarii
Lasă un comentariu
« Articolele anterioare
Go To Top »