Adrian Paunescu la Cenaclul Flacara

Oare de ce cultura romaneasca traieste din stafii, de ce rastignim valorile prin dispret sau uitare ca apoi sa le inviem pret de trei zile dupa ce mor? Este trist ca nu se gaseste loc pentru fiecare dintre putinii oamenii de valoare pe care ii mai avem, batrani si neadaptati la noile noastre metehne. Asteptam sa moara ca sa le acordam un sfarsit luminos de supernova, dar altfel ii lasam sa imbatraneasca in uitare. Valorile si modelele sunt relative cu vremea, vorba poetului: “biet artist, rolurile trec, viata e un teatru trist“.

Eu eram destul de mic cand s-a interzis Cenaclul Flacara, dar am copilarit ascultand in casa discuri de vinil de la Cenaclu, de care parintii mei erau aproape obsedati. Adevarul e ca nu-ti dai seama cat de frumoase sunt anumite poezii pana cand cineva cu talent le pune pe muzica, si te mai culturalizezi fredonandu-le. Zilele astea am revazut imagini de la Cenaclu cu mii de oameni veniti de buna voie la un Woodstock romanesc in plin ceausism. Mi se pareau total neverosimile in contrast cu prezentul din Romania, in care lumea nu prea mai are interes pentru manifestari culturale. Este greu de privit prin fereastra timpului daca nu intelegi vremurile: atunci nu era nimic altceva, iar Cenaclul lui Paunescu a fost o supapa spirituala prin care generatia anilor cenusii ai comunismului rabufnea si primea o gura de libertate. Atunci, si datorita Cenaclului Flacara s-au afirmat si sau consacrat o multime de artisti si trupe (Nicu Alifantis, Stefan Hrusca, Socaciu, Seicaru, trupa Holograf si foarte multi altii). Desigur ca azi multi dintre ei nu mai sunt la moda, dar fara ei artistii tineri de dupa revolutie nu s-ar fi putut inventa din neant, asa cum noi n-am exista fara parinti.

E greu de vorbit de sprit in anii 1980, dar este si mai greu de comparat versurile ce se recitau atunci de mii de oameni cu textele monosilabice si fara noima ale hiturilor momentului, cand avem atata libertate de exprimare. De multe ori cred ca in 1989 cand am deschis cutia democratiei, ca pe cea a Pandorei, spiritul a ramas la urma ca mitologica speranta, si i s-a inchis capacul prea repede, sau l-am pierdut pe undeva, probabil in portofel, intre bani si plastic.

Poate fara sa vreau ma incearca o nostalgie, nu atat fata de niste vremuri intunecate cu sclipiri de speranta, ci pentru anii trecuti in care toate aceste “stafii” cu care am ramas, inca traiau si ne puteau bucura cu geniul lor – Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Jean Constantin, iar mai nou Adrian Paunescu.

Pentru trei zile ne-am amintit de Paunescu si o multime de slagare de alta data au cantat peste tot in primetime. A fost ca un film al carei trilogie s-a terminat. Mi-a amintit ca toti acesti “dinozauri” pe care cei din generatia mea ii privesc oarecum peiorativ, sunt valorile ce reprezinta o generatie, cea a parintilor sau a bunicilor de azi. E firesc ca la schimbul de generatii sa vina altcineva din urma care sa preia stafeta. Doar ca nu sunt sigur cine sunt sau vor fi valorile generatiei mele, pentru ca o generatie nu poate trai din amintiri si stafii.

Piramida lui Maslow

Eu aș da vina pe trecutul nostru comunist, perioadă care nu s-a orientat spre indivizi ci spre mase și clase sociale. Desigur, piramida concepută de un american este destul de nepotrivită pentru a descrie o societate comunistă, dar astăzi ar trebui să ne identificăm destul de mult cu această ierarhie.

România este totuși un copăcel albastru cu steluțe aurii, dar cu rădăcini roșii, așa că nu trebuie să ne mirăm când mai iese câte un lăstar roșu, comunist, și ne trădează. Mă refer la faptul că aici identitatea individului este mai puțin importantă și primează apartenența la grup și acceptarea în grup (și din partea grupului), o chestie mai degraba comunistă decât occidentală (mă rog, după mine și corporatismul e o formă de comunism, dar asta e un subiect pentru un alt post).

În cultura occidentală este minunat să fi diferit și chiar excentric, în schimb la noi ideea de a fi diferit (vezi vârful piramidei) înseamnă a fi o anomalie de circ, mulțumită curentului tabloid din presa noastră care insistă numai pe grotesc.

Bineînțeles că într-o astfel de societate primează conformismul în tandem cu autoritatea. Societățile tip patul lui Procust au mereu un organism corector foarte activ, de regulă atât de activ încât execută și nu discută, de unde și minerescul “noi muncim, noi nu gândim”. Dacă pe timpul comunismului acest organism era Partidul, după revoluție rolul a fost preluat chiar de societate, prin reflecția sa, și anume modelele pe care le promovează și genul de televiziune pe care îl consumă.

În România vedem tot mai mult cum se propagă conformismul, mulajul pe trend, tinzând uneori către tribalism (noi vs ei, deci huo): avem conformism religios, conformism superstițios, conformism consumerist, social, tradiționalist, mediatic, etc. Ideea e că trebuie să aparții la ceva, în loc să fi ceva, cineva, TU, nu altul, o copie.

Când eram încă pionier, ni se dădeau compuneri sau teme de genul ”noi în anul 2000” și cum va fi viitorul nostru (socialist). Atunci credeam că România mileniului trei va fi Star Trek, dar ne-am amăgit, și poate de asta generația mea iubește SF-ul. Sincer, cred că pionierii de atunci ar râde de elevii de azi și turiștii de pe litoral cu siguranță că și-ar privi copiii cu milă, dacă stăm să ne uităm la acest senzațional clip, litoralul după 30 de ani, în care vedem că singura schimbare pe litoralul nostru sunt niște pomi.

Nu este un post nostalgic, zic doar că degeaba se face haz de cum era atunci, pentru că nu suntem mai breji, ba dimpotrivă.

Noul brand turistic al României, “dezvelit” ieri la Shanghai (China), de Elena Udrea, conţine ca element principal o frunză întâlnită într-o formă aproape identică şi în siglele altor firme (sursa: Adevărul)

Elemente grafice la liber pe Internet

România, logo 2010, valoare proiect cca 900.000 euro

Iată cum arată nişte sigle super-deştepte făcute pe bani mult mai puţini:
50 Fantastically Clever Logos from Design Shack.

Este trist că o ţară care l-a dat pe inegalabilul Brâncuşi, care a reinventat forme şi concepte în artă, nu poate găsi resursele interne pentru o banală siglă. În anul de criză 2010 aş fi făcut un concurs public şi alegeam sigla cu nişte specialişti.

N-am cu ce bă!

Cred că toată lumea din ţară s-a săturat de guvernul ăsta, monument al mediocrităţii. Problema cea mai gravă e că majoritatea nu întrevede o alternativă de schimbare (sondaj INSOMAR), deci e clar că n-avem pe alţii mai buni sau măcar la fel de proşti. Iar dacă ar fi la fel de proşti, atunci de ce să mai schimbi, în condiţiile în care dacă s-ar forma un alt guvern ar fi un haos general câteva luni, apoi alte legi proaste care le modifică pe cele proaste dinainte.

Din păcate, oamenii ăştia nu au simţul penibilului. Există demisie, dacă greşeşti pleci, e mai onorabil şi sănătos pentru toată lumea decât să te ascunzi după hârtii şi abureli. Adevărul e că eu nu-mi amintesc un guvern bun, doar perioade de relativ boom economic, care nu se datorează prea mult nouă, ci contextului internaţional şi investitorilor străini. Nu-mi amintesc de un ministru profesionist care să fi rămas suficient la guvernare ca să lase ceva bun în urmă. Toţi au fost la fel de mediocri, doar că unii miniştri au avut parte de un PR mai bun decât alţii.

Ca o paranteză, cred că mai nimeni nu ştie cine e ministru la agricultură sau cum arată la faţă, într-o ţară cu un uriaş potenţial agricol şi unde există sol fertil pe care alte ţări îl importă cu vaporul. Am devenit o ţară a supermarketurilor, cu produse din import, de parcă am fi Andora sau Monte Carlo. Dar acum lumea vorbeşte de foaia verde şi turism, capitol la care mereu am stat prost şi nu am avut niciodată mare lucru de oferit (ca servicii).

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Îmi amintesc că acum 20 de ani, lumea era foarte pasionată de politică. Peste tot se discuta numai politică (și fotbal, pentru că atunci pe vremea asta era campionatul mondial de fotbal din Italia, cu Argentina, Italia și Germania mari favorite). Oamenii se certau la servici din cauza politicii, familiile nu mai aveau liniște și până și la școală, eu fiind elev în clasa a V-a, elevii făceau politică, iar diriginta noastră ni-l ridica în slăvi pe Iliescu.
Este interesant că atunci politica ținea de foame, ca să nu mai zic de greviștii foamei din piața Universității, pentru că în 1990 situația economică era cât se poate de tulbure, iar banii se devalorizau destul de repede. Îmi amintesc ce ciudată mi se părea prima bancnotă post-revoluție de 200 de lei, apoi cele de 500 cu Brâncuși șamd. Sunt foarte greu de comparat vremurile de atunci cu cele de azi, fiind foarte diferite contextele, dar în nici un caz atunci nu era cu mult mai bine decât acum, poate doar pentru speculanți și bișnițari care au dus-o mereu bine în România.

Privind înapoi la piața Universității de acum 20 de ani, îmi dau seama prin contrast că în România nu mai există practic viață politică, pentru că de la populație până la politicieni, nu mai există tabere ideologice, schimburi sau conflicte de idei, fie ele pe doctrine sau soluții concrete. Probabil acest vid ideologic — vroiam să-l numesc terci uniformizat, dar mai degrabă are valoarea unui spațiu vid — este una din cauzele problemelor noastre de azi, pentru că politicienii nu mai apără nici o idee de ochii alegătorului, nu mai au nici un crez și singura lor preocupare e interesul lor personal.

Este uriașă diferența între cei care și-au asumat pumni și bâte grele pentru ideile lor și cei de astăzi, care nu sunt dispuși să își asume nici măcar o mimare a solidarității cu eternul om de sacrificiu, personajul colectiv al poporului român de câteva decenii. Pentru mine este inexplicabilă solidaritatea oamenilor post-decembriști în numele unor idei, anti-comunismul, proclamația de la Timișoara, sau chiar solidaritatea cu FSN, pentru că tot aceeași oameni sunt atât de dezbinați și debusolați 20 de ani mai târziu, iar asta nu de ieri sau azi.

Dacă acum 20 de ani oamenii vorbeau mai mult de politică și doctrine decât despre bani, astăzi singura valoare pe toate planurile este banul sau pomana, zic “sau” pentru că de regulă cele două noțiuni se confundă pentru românul obișnuit. Sigur că banii sunt sângele unei economii capitaliste și contează foarte mult, dar totuși banii sunt un mijloc și nu un scop în sine, cum înțelege cocălarul generic de pe hi5 care se pozează acoperit de covoare cu bancnote într-o cameră amărâtă de la țară.

Recunosc, mie îmi plac oamenii mai idealiști și românii au potențial de idealiști, ca mai toate popoarele latine. Mai mult, cred că un lider politic trebuie să fie idealist, nu numai pragmatic, pentru că pragmaticii nu au viziune și nu aspiră la lucruri mari, sunt ca niște contabili. Noi avem nevoie de niște idealiști ca în 1990, deși atunci eram cu toții niște idealiști naivi care speram la multe pomeni, cerute prin pretinsul drept moral al austerităților “epocii de aur”. Se pare că indiferent ce am ales, partide istorice sau FSN, am ales prost masa, adică țara. Asta zic acum, pentru că după mult timp în care am răbdat, vreau să plec undeva unde se oferă și se așteaptă mai mult respect. Totuși mă gândesc că în 1989 ne simțeam cei mai bogați oameni din lume pentru că atunci câștigasem nu salarii anticipate, bonuri sau prime, ci o țară întreagă, o țară frumoasă și bogată doar că trebuia să mai și muncim în ea, și așa câștigul nostru s-a transformat din euforie într-un sacrificiu pe care nu a vrut nimeni să și-l asume.

Azi privind la imaginile mineriadei, deși le-am văzut atunci în direct, cred că văd doar un film artistic, pentru că mă întreb, tributar automatismelor de azi, ce căutau ăia în piață? Cum, nu cer bani? Ce libertate, (că am uitat cum era în dictatură), cine i-a plătit pe toți să se bată? Erau mai bogați atunci? Și acum revenind la real… oare noi mai avem idealuri, mai credem în idei, ne mai punem probleme, sau doar viața noastră se rezumă numai la bani?

Synthia

Piatra legată de picior

Există un mic mare război între oamenii progresişti şi creaţioniştii-religioşii contestatari a oricărei descoperiri sau teorie ştiinţifică ce contrazice fantasy-ul popoarelor din epoca bronzului. Din fericire, ştiinţa vine tot mai des să arate cât de ridicol şi inutil este acest conflict de idei, între dovezi şi poveşti. Numai că lumea se învârte la fel şi nestingherită în jurul Soarelui, indiferent cât timp pierdem certându-ne, problema e că acest timp e preţios şi nu se poate recupera.

Noi în România ne-am întors la nişte mentalităţi medievale şi avem o şcoală care a degenerat pe măsură. Orice dezbatere pe tema asta e de prisos pentru că rezultatele se văd la ştirile de la ora 5 sau pe hi5, unde tinerii noştri “strălucesc” la propriu. Ca o comparaţie, România ridică o catedrală gigant a “mântuirii neamului” şi un milion de credincioşi se îngrămădesc la oasele sf. Paraschieva, în timp ce ţările civilizate alocă bani foarte mulţi pentru lucruri care chiar îi ajută pe cei vi, nu pe cei morţi. Sigur că şi în America există habotnici, dar acolo se mai întâmplă şi altceva — mai trimit nişte oameni în spaţiu din când în când, etc — în schimb, la noi este numai regres, sau cu alte cuvinte, “reîntoarcerea la originile noastre strămoşeşti”. Tot respectul pentru strămoşi, dar de ce trebuie să te întorci la trecut, când până şi cei mai îndepărtaţi strămoşi au căutat să meargă înainte? Revin la vorba lui Randi: nu vreau să mă întorc în peşteră! Tradiţiile sunt bune atât timp cât sunt utile, iar când sunt depăşite şi stupide, locul lor e în cărţi, nu la jurnalul de seară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţe. Din punctul meu de vedere, n-am nimic cu credinţele nimănui, doar cu cei care prin credinţa lor încearcă să-i ţină pe alţii pe loc, să nu-i lase să progreseze şi să afle mai mult. Cred că orice societate se confruntă cu problema asta, doar că pentru unele popoare, cum e al nostru, nevoia de progres e mai acută ca oricând.

La parada asta am vazut exact genul de oameni care paraziteaza sistemul bugetar — cei care o freaca la servici, care pleaca dupa 12 acasa sau la piata si care au timp sa caute imagini funny pe net pentru pancarte elaborate, colorate, facute tot pe banul si timpul contribuabilului. In loc sa vad niste oameni nefericiti, am vazut o euforie generala de genul “uite la noi astia, ce destepti si frumosi suntem”, manifestata de arhetipul functionarului cu tupeu si ifose de dupa geamul ghiseului, in fata caruia stai mai tot timpul umilit si cu capul plecat, de te intrebi daca nu au pus intentionat gaura ghiseului in asa fel. “Pinguinii” erau in mediul lor, isi faceau cu mana, se bagau in seama la camera sa se vada diseara la stiri, dansuri si figuratie la maxim.

Este clar ca in Romania, epoca mitingurilor spontane si “grele” din anii ’90 a trecut in favoarea mitingurilor regizate (adesea platite) si bine organizate cu bani, autocare, sonorizare, pancarte profesionale, veste personalizate, dansuri si vedete (l-am vazut si pe CRBL, ma intreb de ce s-a bagat in regia asta).

E pacat ca acesti oameni nu inteleg ca s-a terminat malaiul si ca au frecat menta destul pe banii contribuabilului. Si ma refer mai ales la functionarii publici care sunt marea majoritate a bugetarilor si o categorie supradimensionata, nu la medicul rezident sau la invatatoarea de la scoala primara. Totusi, in raport cu cei de la patron, nu exista comparatie. Eu n-am vazut un miting cat de mic al disponibilizatilor de la patron, sau al celor carora, ca mine, li s-a diminuat drastic salarul (pana la 50%), si asta decand a inceput criza. Eu nu stiu functionar public care sa lucreze ore suplimentare zi de zi, sau care sa-si sacrifice concediul pentru interesul firmei. Cu toate astea, salarul lor minim e mai mare decat la privati.

De asta mi se face sila cand ii vad cum se distreaza la miting, protejati de sindicate si de tot felul de legi, cand pe cei care duc greul in tara asta, sau pe pensionari, nu-i protejeaza si nu-i reprezinta nimeni.

Românii au fost mereu un popor de haiduci, motiv pentru care printre eroii noștri naționali se numără Pintea, Andri Popa, Baba Novac sau Toma Alimoș. De aici și mentalitatea că românul trebuie să fie un haiduc care să ia (fure) de la stat, sau acum, că statul e lefter, de la bogați. Mă enervează oamenii pe care îi încălzește că parlamentarul cutare nu-și mai ia nu știu ce indemnizație sau că de mâine circulă numai cu mașina personală. Oamenii ar trebui să se preocupe mai mult de ce pot face pentru ei, nu de câte case are Năstase. Pentru asta avem presă, instituții, bla bla, știți voi.

Este regretabil că s-a ajuns aici, și parțial vina este a noastră, pe de altă parte sunt factori internaționali pe care nimeni nu i-a putut evita. Dar esența e că noi am votat niște păduchi și acum așteptăm ca ei să ridice ocaua. Vorba aia, culegi ce ai semănat. Și aici mă refer la parlament, pentru că ce nu pricepe lumea, e că parlamentul face și ciuntește legile, iar apoi un guvern sau președinte trebuie să își asume legile scrise cu picioarele de oameni care dorm pentru bunăstarea noastră. Americanii au o vorbă pentru asta: shit in, shit out.

Revenind, cei care nu înțeleg ce se întâmplă și de ce trebuie tăiate cheltuielile bugetare sunt proști sau total în afară (mai sunt și cei care se fac că nu înțeleg, dar aceia iau bani pentru a nu înțelege). Pensionarii care au muncit sunt victimele colaterale, pentru că ei, spre deosebire de bugetari, nu se pot angaja în altă parte (cu toate că și la bugetari, alternativa asta e cam teoretică). Dar realitatea e că o mare parte din din pensionarii cu pensii mici (cei mai mulți) sunt impostorii, anume acei handicapați care lucrează în Spania, sau sate întregi de orbi și ciungi.

Ca în orice moment de criză, sunt afectați și oameni nevinovați (mulți de data asta). Totuși adevărul e că nu vrem să acceptăm că trebuie să plătim acum pentru modul nostru de viață haiducesc care a dus la faliment, alimentat mereu de populisme ieftine și de diversiuni, prin care atenția ni se muta în curtea vecinului și nu la focul din propria ogradă.

Raționamentul miniștrilor are logica sa, nu contest, pentru că un copil de bani gata cheltuie alocația aia într-o zi, iar altul sărac o dă părinților care au venituri și așa mici, pentru a ajuta la cheltuielile familiei. Și aici ajungem de fapt la problemă, la faptul că într-o familie săracă, pe care ministrul Șeitan vrea să o ajute, alocația nu ajunge aproape niciodată la copil. Câți părinți săraci nu au făcut, în mod iresponsabil, o mulțime de copii pe care nu-i pot întreține și cărora le limitează astfel orice șansă de viitor? România e plină de familii sărace, adesea de țigani, care fac copii mulți și trăiesc numai din alocație și ajutoare sociale, dar copiii lor rămân analfabeți și neinstruiți, o viitoare povară socială pe care noi sau copiii noștri o vor suporta. De multe ori în situații din astea alocația se duce pe băutură și țigări, prea rar pe rechizite, cărți sau hăinuțe pentru copii.

Așa că mă întreb, pe cine ajută de fapt măsura asta? În nici un caz pe părintele cu un salar decent, care dorește ce-i mai bun pentru copilul său. Lui i se va mai tăia un pic din venituri. Și cum ziceam, e discutabil dacă va ajuta familiile sărace. Impresia mea e că guvernele noastre nu fac decât să încurajeze lumea la sărăcie și ajutoare sociale ineficiente dar facile, în timp ce descurajează dezvoltarea clasei de mijloc, a oamenilor cu inițiativă, cu studii și cu dorință de bunăstare.