Tag Archives: Romania

Mineriada dupa 20 de ani

Posted on by

Am revăzut din nou filmul lui Stere Gulea despre mineriadă și câteva gânduri nu mi-au dat pace pentru o vreme, pentru că vrând nevrând am facut niște comparații cu 2010. Sigur, azi lumea fiind confruntată cu criza economică, este firesc ca lucrurile astea din trecut să fie uitate. Dar sunt anumite lucruri care nu se datorează crizei mondiale și pe care le-am observat fără să vreau.

Îmi amintesc că acum 20 de ani, lumea era foarte pasionată de politică. Peste tot se discuta numai politică (și fotbal, pentru că atunci pe vremea asta era campionatul mondial de fotbal din Italia, cu Argentina, Italia și Germania mari favorite). Oamenii se certau la servici din cauza politicii, familiile nu mai aveau liniște și până și la școală, eu fiind elev în clasa a V-a, elevii făceau politică, iar diriginta noastră ni-l ridica în slăvi pe Iliescu.
Este interesant că atunci politica ținea de foame, ca să nu mai zic de greviștii foamei din piața Universității, pentru că în 1990 situația economică era cât se poate de tulbure, iar banii se devalorizau destul de repede. Îmi amintesc ce ciudată mi se părea prima bancnotă post-revoluție de 200 de lei, apoi cele de 500 cu Brâncuși șamd. Sunt foarte greu de comparat vremurile de atunci cu cele de azi, fiind foarte diferite contextele, dar în nici un caz atunci nu era cu mult mai bine decât acum, poate doar pentru speculanți și bișnițari care au dus-o mereu bine în România.

Privind înapoi la piața Universității de acum 20 de ani, îmi dau seama prin contrast că în România nu mai există practic viață politică, pentru că de la populație până la politicieni, nu mai există tabere ideologice, schimburi sau conflicte de idei, fie ele pe doctrine sau soluții concrete. Probabil acest vid ideologic — vroiam să-l numesc terci uniformizat, dar mai degrabă are valoarea unui spațiu vid — este una din cauzele problemelor noastre de azi, pentru că politicienii nu mai apără nici o idee de ochii alegătorului, nu mai au nici un crez și singura lor preocupare e interesul lor personal.

Este uriașă diferența între cei care și-au asumat pumni și bâte grele pentru ideile lor și cei de astăzi, care nu sunt dispuși să își asume nici măcar o mimare a solidarității cu eternul om de sacrificiu, personajul colectiv al poporului român de câteva decenii. Pentru mine este inexplicabilă solidaritatea oamenilor post-decembriști în numele unor idei, anti-comunismul, proclamația de la Timișoara, sau chiar solidaritatea cu FSN, pentru că tot aceeași oameni sunt atât de dezbinați și debusolați 20 de ani mai târziu, iar asta nu de ieri sau azi.

Dacă acum 20 de ani oamenii vorbeau mai mult de politică și doctrine decât despre bani, astăzi singura valoare pe toate planurile este banul sau pomana, zic “sau” pentru că de regulă cele două noțiuni se confundă pentru românul obișnuit. Sigur că banii sunt sângele unei economii capitaliste și contează foarte mult, dar totuși banii sunt un mijloc și nu un scop în sine, cum înțelege cocălarul generic de pe hi5 care se pozează acoperit de covoare cu bancnote într-o cameră amărâtă de la țară.

Recunosc, mie îmi plac oamenii mai idealiști și românii au potențial de idealiști, ca mai toate popoarele latine. Mai mult, cred că un lider politic trebuie să fie idealist, nu numai pragmatic, pentru că pragmaticii nu au viziune și nu aspiră la lucruri mari, sunt ca niște contabili. Noi avem nevoie de niște idealiști ca în 1990, deși atunci eram cu toții niște idealiști naivi care speram la multe pomeni, cerute prin pretinsul drept moral al austerităților “epocii de aur”. Se pare că indiferent ce am ales, partide istorice sau FSN, am ales prost masa, adică țara. Asta zic acum, pentru că după mult timp în care am răbdat, vreau să plec undeva unde se oferă și se așteaptă mai mult respect. Totuși mă gândesc că în 1989 ne simțeam cei mai bogați oameni din lume pentru că atunci câștigasem nu salarii anticipate, bonuri sau prime, ci o țară întreagă, o țară frumoasă și bogată doar că trebuia să mai și muncim în ea, și așa câștigul nostru s-a transformat din euforie într-un sacrificiu pe care nu a vrut nimeni să și-l asume.

Azi privind la imaginile mineriadei, deși le-am văzut atunci în direct, cred că văd doar un film artistic, pentru că mă întreb, tributar automatismelor de azi, ce căutau ăia în piață? Cum, nu cer bani? Ce libertate, (că am uitat cum era în dictatură), cine i-a plătit pe toți să se bată? Erau mai bogați atunci? Și acum revenind la real… oare noi mai avem idealuri, mai credem în idei, ne mai punem probleme, sau doar viața noastră se rezumă numai la bani?

Celula artificiala si piatra legata de picior

Posted on by

Recent, cercetatorii de la institutul Craig Venter au reusit să creeze prima celulă artificială, care conţine în propriul ADN numele a peste 40 de cercetători cât şi propria adresă web. Este o imensă realizare, pentru că această celulă se comportă ca orice altă celulă, dar ştirea a fost prezentată prea puţin în presă şi mass media (cel puţin la noi), probabil şi pentru că subiectul e unul sensibil, fiind legat de creaţie. Prezentarea evenimentului se poate vedea aici, pe ted.com.

Synthia

Synthia

Fireşte că datorită prejudecăţilor religioase (ilogice) multă lume condamnă astfel de cercetări sau încearcă a le minimaliza importanţa. Indiferent de ce crede fiecare, celulele sintetice vor putea fi create cu scopuri precise, cum ar fi vindecarea unei anumite boli, accelerarea descompunerii unor reziduri petro-chimice pentru un mediu mai curat, regenerarea anumitor ţesuturi umane şi multe alte aplicaţii pe care azi nu le putem imagina. Cum zicea James Randi, eu nu vreau să ma întorc în peşteră, ci vreau să merg înainte şi cu puţin noroc să ajung ca să beneficiez de toate aceste mari descoperiri pe care le face genetica, ştiinţa secolului — dacă informatica a fost ştiinţa secolului 20, genetica este ştiinţa care va marca, probabil la fel de mult, secolul 21, cu consecinţe greu de imaginat astăzi. Eu cred că aşa cum descoperirea tranzistorului prin anii 1930 a dus la dezvoltarea computerelor, apariţia internetului şi a mass-media, această celulă sintetică este tranzistorul geneticii, iar in viitor poate vom vedea fiinţe sintentice multicelulare, organisme concepute pentru viaţa în imponderabilitate, noi soiuri de plante şi multe altele, de care o planetă deja sufocată de peste 6 miliarde de oameni are nevoie.

Piatra legată de picior

Există un mic mare război între oamenii progresişti şi creaţioniştii-religioşii contestatari a oricărei descoperiri sau teorie ştiinţifică ce contrazice fantasy-ul popoarelor din epoca bronzului. Din fericire, ştiinţa vine tot mai des să arate cât de ridicol şi inutil este acest conflict de idei, între dovezi şi poveşti. Numai că lumea se învârte la fel şi nestingherită în jurul Soarelui, indiferent cât timp pierdem certându-ne, problema e că acest timp e preţios şi nu se poate recupera.

Noi în România ne-am întors la nişte mentalităţi medievale şi avem o şcoală care a degenerat pe măsură. Orice dezbatere pe tema asta e de prisos pentru că rezultatele se văd la ştirile de la ora 5 sau pe hi5, unde tinerii noştri “strălucesc” la propriu. Ca o comparaţie, România ridică o catedrală gigant a “mântuirii neamului” şi un milion de credincioşi se îngrămădesc la oasele sf. Paraschieva, în timp ce ţările civilizate alocă bani foarte mulţi pentru lucruri care chiar îi ajută pe cei vi, nu pe cei morţi. Sigur că şi în America există habotnici, dar acolo se mai întâmplă şi altceva — mai trimit nişte oameni în spaţiu din când în când, etc — în schimb, la noi este numai regres, sau cu alte cuvinte, “reîntoarcerea la originile noastre strămoşeşti”. Tot respectul pentru strămoşi, dar de ce trebuie să te întorci la trecut, când până şi cei mai îndepărtaţi strămoşi au căutat să meargă înainte? Revin la vorba lui Randi: nu vreau să mă întorc în peşteră! Tradiţiile sunt bune atât timp cât sunt utile, iar când sunt depăşite şi stupide, locul lor e în cărţi, nu la jurnalul de seară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţe. Din punctul meu de vedere, n-am nimic cu credinţele nimănui, doar cu cei care prin credinţa lor încearcă să-i ţină pe alţii pe loc, să nu-i lase să progreseze şi să afle mai mult. Cred că orice societate se confruntă cu problema asta, doar că pentru unele popoare, cum e al nostru, nevoia de progres e mai acută ca oricând.

Pinguinii bugetari

Posted on by

Daca as fi bugetar, mi-ar fi rusine de mitingul de ieri din Bucuresti, numit deja mitingul pinguinilor. Daca nu stiam ca e criza si ca oamenii vor primi doar 3 sferturi din venituri, ziceam ca e un miting electoral sau o parada gay. Sincer, sunt uimit de ce au organizat sindicalistii si ma intreb cum vor sa impresioneze bugetarii guvernul prin dansul pinguinilor si astfel de manifestari exuberante.

La parada asta am vazut exact genul de oameni care paraziteaza sistemul bugetar — cei care o freaca la servici, care pleaca dupa 12 acasa sau la piata si care au timp sa caute imagini funny pe net pentru pancarte elaborate, colorate, facute tot pe banul si timpul contribuabilului. In loc sa vad niste oameni nefericiti, am vazut o euforie generala de genul “uite la noi astia, ce destepti si frumosi suntem”, manifestata de arhetipul functionarului cu tupeu si ifose de dupa geamul ghiseului, in fata caruia stai mai tot timpul umilit si cu capul plecat, de te intrebi daca nu au pus intentionat gaura ghiseului in asa fel. “Pinguinii” erau in mediul lor, isi faceau cu mana, se bagau in seama la camera sa se vada diseara la stiri, dansuri si figuratie la maxim.

Este clar ca in Romania, epoca mitingurilor spontane si “grele” din anii ’90 a trecut in favoarea mitingurilor regizate (adesea platite) si bine organizate cu bani, autocare, sonorizare, pancarte profesionale, veste personalizate, dansuri si vedete (l-am vazut si pe CRBL, ma intreb de ce s-a bagat in regia asta).

E pacat ca acesti oameni nu inteleg ca s-a terminat malaiul si ca au frecat menta destul pe banii contribuabilului. Si ma refer mai ales la functionarii publici care sunt marea majoritate a bugetarilor si o categorie supradimensionata, nu la medicul rezident sau la invatatoarea de la scoala primara. Totusi, in raport cu cei de la patron, nu exista comparatie. Eu n-am vazut un miting cat de mic al disponibilizatilor de la patron, sau al celor carora, ca mine, li s-a diminuat drastic salarul (pana la 50%), si asta decand a inceput criza. Eu nu stiu functionar public care sa lucreze ore suplimentare zi de zi, sau care sa-si sacrifice concediul pentru interesul firmei. Cu toate astea, salarul lor minim e mai mare decat la privati.

De asta mi se face sila cand ii vad cum se distreaza la miting, protejati de sindicate si de tot felul de legi, cand pe cei care duc greul in tara asta, sau pe pensionari, nu-i protejeaza si nu-i reprezinta nimeni.

Nu ne-am saturat de populism

Posted on by

De când s-a anunțat reducerea cheltuielilor cu bugetarii, subiect pe care nu vreau să îl dezvolt prea mult, aud foarte multe discuții, de regulă aceleași pălăvărgeli interminabile din 1990 încoace. Românul amărât e obsedat că parlamentarul cutare câștigă și cheltuie nu știu câte zeci de mii de lei pe lună sau că președintele are nu știu cât salar. Eu nu vreau să zic că “aleșii noștri” nu sunt niște nemernici, dar totuși, hai să începem să gândim măcar din luna mai 2010: chiar dacă le luăm lor toate averile, noi nu vom trăi mai bine, pentru că suntem prea mulți săraci și suntem așa pentru că ceva nu funcționează la nivel de societate, economie, ce vreți. Faptul că Băse și guvernul își donează salariile într-un fond obscur, e populism, nu o soluție.

Românii au fost mereu un popor de haiduci, motiv pentru care printre eroii noștri naționali se numără Pintea, Andri Popa, Baba Novac sau Toma Alimoș. De aici și mentalitatea că românul trebuie să fie un haiduc care să ia (fure) de la stat, sau acum, că statul e lefter, de la bogați. Mă enervează oamenii pe care îi încălzește că parlamentarul cutare nu-și mai ia nu știu ce indemnizație sau că de mâine circulă numai cu mașina personală. Oamenii ar trebui să se preocupe mai mult de ce pot face pentru ei, nu de câte case are Năstase. Pentru asta avem presă, instituții, bla bla, știți voi.

Este regretabil că s-a ajuns aici, și parțial vina este a noastră, pe de altă parte sunt factori internaționali pe care nimeni nu i-a putut evita. Dar esența e că noi am votat niște păduchi și acum așteptăm ca ei să ridice ocaua. Vorba aia, culegi ce ai semănat. Și aici mă refer la parlament, pentru că ce nu pricepe lumea, e că parlamentul face și ciuntește legile, iar apoi un guvern sau președinte trebuie să își asume legile scrise cu picioarele de oameni care dorm pentru bunăstarea noastră. Americanii au o vorbă pentru asta: shit in, shit out.

Revenind, cei care nu înțeleg ce se întâmplă și de ce trebuie tăiate cheltuielile bugetare sunt proști sau total în afară (mai sunt și cei care se fac că nu înțeleg, dar aceia iau bani pentru a nu înțelege). Pensionarii care au muncit sunt victimele colaterale, pentru că ei, spre deosebire de bugetari, nu se pot angaja în altă parte (cu toate că și la bugetari, alternativa asta e cam teoretică). Dar realitatea e că o mare parte din din pensionarii cu pensii mici (cei mai mulți) sunt impostorii, anume acei handicapați care lucrează în Spania, sau sate întregi de orbi și ciungi.

Ca în orice moment de criză, sunt afectați și oameni nevinovați (mulți de data asta). Totuși adevărul e că nu vrem să acceptăm că trebuie să plătim acum pentru modul nostru de viață haiducesc care a dus la faliment, alimentat mereu de populisme ieftine și de diversiuni, prin care atenția ni se muta în curtea vecinului și nu la focul din propria ogradă.

Alocatii diferentiate

Posted on by

De când cu criza, cei din guvern au venit cu idei și soluții tot mai controversate pentru a aduce mai mulți bani la buget, de regulă pe spinarea celor care muncesc din greu pentru un trai mai bun, și anume clasa de mijloc. Recent, le-a venit ideea de a “ajusta” alocațiile copiilor în funcție de venitul părinților. Cum zicea și domnul Boc — copiii a căror părinți au Mercedes în curte nu au nevoie de o alocație mare sau chiar se pot lipsi de ea. După vorba “azi furi un ou, mâine un bou”, mă întreb cât mai durează până luăm și Mercedesul, dacă tot am început să luăm cu de-a sila alocația.

Raționamentul miniștrilor are logica sa, nu contest, pentru că un copil de bani gata cheltuie alocația aia într-o zi, iar altul sărac o dă părinților care au venituri și așa mici, pentru a ajuta la cheltuielile familiei. Și aici ajungem de fapt la problemă, la faptul că într-o familie săracă, pe care ministrul Șeitan vrea să o ajute, alocația nu ajunge aproape niciodată la copil. Câți părinți săraci nu au făcut, în mod iresponsabil, o mulțime de copii pe care nu-i pot întreține și cărora le limitează astfel orice șansă de viitor? România e plină de familii sărace, adesea de țigani, care fac copii mulți și trăiesc numai din alocație și ajutoare sociale, dar copiii lor rămân analfabeți și neinstruiți, o viitoare povară socială pe care noi sau copiii noștri o vor suporta. De multe ori în situații din astea alocația se duce pe băutură și țigări, prea rar pe rechizite, cărți sau hăinuțe pentru copii.

Așa că mă întreb, pe cine ajută de fapt măsura asta? În nici un caz pe părintele cu un salar decent, care dorește ce-i mai bun pentru copilul său. Lui i se va mai tăia un pic din venituri. Și cum ziceam, e discutabil dacă va ajuta familiile sărace. Impresia mea e că guvernele noastre nu fac decât să încurajeze lumea la sărăcie și ajutoare sociale ineficiente dar facile, în timp ce descurajează dezvoltarea clasei de mijloc, a oamenilor cu inițiativă, cu studii și cu dorință de bunăstare.