Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire…

Actual, din nefericire și astăzi cât se poate de actual:

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

M. Eminescu — Scrisoarea a III-a

Obosit de românism

Vă învidiez dragi blogherași că aveți timp dar mai ales chef să scrieți pe blogurile voastre, mai ales despre subiecte interesante sau haioase, pentru că mie, în ultima vreme, nu prea mi-a ars de blogosferă.
Am un vecin care mă tracasează cu plata pentru o reparație la acoperiș făcută pe cont propriu, fără aprobare, și mai mult, mă amenință cu judecata. La noi legea se aplică doar atunci când îți convine, iar când nu, faci cum vrei și dacă îți dă mâna, le spui celor nemulțumiți sau nedreptățiți să te dea în judecată, asta pentru că știi că oamenilor le e frică de tribunal și nu au bani de procese. M-am dus pe la avocați și știu că în principiu, el nu are dreptate, dar și la avocați e ca la medic, unii îți zic să stai liniștit pentru că n-ai nimic, iar alții îți fac trimitere la spital. Așa că, numai stressul că te poate paște un proces stupid e suficient ca să îți taie elanul de la orice.

Întotdeauna când mă simt copleșit de problemele mele tipic românești, gen vecini, manele, nesimțire, birocrație, indiferență și incompetență, mă uit pe hartă și îmi amintesc de călătoriile mele prin străinătate. Cu alte cuvinte, încerc să nu uit că lumea nu se sfârșește pe strada mea, la mine în cartier, sau la granița țării. Sunt un milion de lucruri minunate și care sunt acolo, nu într-un film de fantezie. Îmi e dor de normalitatea pe care am simțit-o de fiecare dată când am călătorit în Vest, de lucrurile “incredibile” pe care mi le povestesc prietenii mei din alte țări legat de organizare și ordine, de lucrul frumos, bine făcut cu cap, nu la întâmplare.

A te naște sau a trăi în România e deja un preț prea mare pentru a fi într-o țară europeană. Efortul pe care îl facem noi pentru normalitate este cel puțin egal cu efortul pe care îl fac alte popoare pentru prosperitate la care noi încă nici nu putem visa. Am observat că cel puțin în sfera în care trăiesc eu, dreptatea e de partea celui care urlă mai tare, are mai mulți bani sau mai mult tupeu. Nu urli? Nu ai tupeu? Nu ai bani? Atunci ești un preș în România.

Tehnician IT sau muncitor necalificat

Sunt multe lucruri care mă supără în ţara asta, dar poate cel mai mult detest munca neplătită şi subaprecierea omului pe piaţa muncii. Când eram mic, în comunism, se zicea că “munca e brăţară de aur” şi orice meserie era bine privită, mai ales cea de muncitor. Dar eu am avut de mic alte înclinaţii, de exemplu, spre desen şi ulterior pentru calculatoare. Aşa că am făcut o facultate de profil, am studiat şi m-am dezvoltat într-o altă direcţie, pentru care aveam mai multe abilităţi. Dar în România, angajatorii se aşteaptă ca oamenii să lucreze pentru ei pe nimica, în timp ce ei duc acasă mii de euro, ca şi cum angajaţii ar face figuraţie.

De exemplu, o firmă de IT şi servicii angajează tehnician IT (anunţ pe net). Se cer o groază de chestii, studii, cunoştinţe, experienţă măcar 6 ani (!), disponibilitate la program prelungit şi deplasări (că doar nu-ţi cere carnet de şofer doar ca să parchezi maşina şefului), etc contra… 200 de euro salar fix plus “bonusuri”, care mai mult ca sigur înseamnă bonuri de masă. De ce a ajuns tehnicianul IT să fie plătit ca un muncitor necalificat sau femeie de serviciu? Ce înseamnă 850 de lei în ziua de azi? Poate un om să trăiască pe cont propriu din 850 de lei pe lună? Sub 800 de lei vorbim deja de un caz social, dar bineînţeles că pe angajator îl doare la bască, el nu consideră că ar avea o responsabilitate. Ce viitor poţi avea cu 200 de euro pe lună? Dar cu 300? În cât timp îţi poţi lua o maşină 2nd hand cu banii ăia?
Eu zic mersi că am avut un pic mai mult noroc, dar cunosc o serie de astfel de oameni care au fost sau sunt umiliţi în felul ăsta.  Dacă ăştia sunt banii, atunci nu te poţi aştepta ca omul acela să dea randament, să îi pese de ceea ce face, să se implice în firma ta şi să îţi aducă plus valoare. Da, unii zic că stai, prima dată să văd că te implici şi după aia te recompensez… păi nu, stai tu şefule, prima dată nu mă umili, dă-mi ceva ca să nu mă duc ruşinat acasă în ziua de salar, şi apoi mai vedem dacă mă implic. E vorba şi de domeniul de activitate, totuşi, doar lucrezi cu calculatoare, cu clienţi, nu cu fier vechi sau porci.

Sunt convins că aceeaşi situaţie e în nenumărate domenii de activitate din fascinanta noastră ţară. Din păcate, omul cu studii şi carte este primul umilit — se pare că la el ţine — pentru că pe muncitor nu îl poţi fraieri. Pe un muncitor îl doare fix în sculă, el ştie doar că are de dat acolo cu ciocanul, unde i-a zis maistrul, iar la ora de plecare pune sculele la loc şi merge acasă cu mintea odihnită. În schimb, un inginer sau un economist are răspundere, el şi după ce pleacă acasă se mai gândeşte la probleme de servici, cum să rezolve aia, ce o să facă mâine şi alte lucruri stressante. Nu trebuie decât o cotă greşită ca să pice toată construcţia, sau un zero în plus ca să se îngroape firma. Totuşi, se oferă 200 de euro pe lună = frecţie la picior de lemn în anul de criză 2009. Ce înseamnă 200 de euro? 200 de euro este diurna unui europarlamentar român la Bruxelless, adică 200 de euro pe zi pentru figuraţie, plimbat cu şoferul personal, gâdilat şi masat fundul pe fotoliul albastru de la Parlament.

Nu-i de mirare că peste tot unde te duci, lumea te tratează ca pe un duşman sau cu falsitate: trebuie să dai şpagă la doctori şi asistente ca să nu te lase să mori — partea sinistră, de Auschwitz, e că chiar te-ar lasa să mori — trebuie să dai bani la profesori ca să înveţi ceva inutil, la funcţionari şi lista poate continua până la dezgustul final când îţi dai seama cât de mizerabili am ajuns, niste animale mai chinuite decât în 1989. Nouă ni se aplică atât de bine maxima mea favorită — homo homini lupus — sau “omul e lup pentru om” (Plautus) şi asta pentru că problemele economice dezumanizează omul, mai ales în situaţii în care există contraste. În 1989, contrastele nu prea existau, 99% erau uniform de săraci şi astfel la revoluţie, lumea a avut cu cine să fie solidară. Dar acuma, e fiecare pentru el, care pe care.

În România, pentru fiecare om cu valoare există 10 nulităţi cu bâte care să îi dea imediat în cap. Dacă vrei să fi ceva în România, într-un domeniu serios, nu mă refer la cocălari vedetă, trebuie prima dată să te afirmi în străinătate, să fi apreciat “dincolo”, pentru că aici nu te lasă nimeni să te afirmi. Normal, nici nu ai cum să te afirmi cu 200 de euro pe lună.

Scandalul Spiru Haret sau ce bine-mi pare c-ai luat țeapă

În România când cineva se apucă să facă ordine undeva de regulă face mai multă dezordine și haos decât era înainte. Eu întotdeauna am fost împotriva diplomelor “ușoare”, luate contra cost la facultăți particulare, dar nu pot generaliza și spune, ca doamna ministru, că toți de la facultățile astea (în speță Spiru Haret), sunt niște proști necizelați. Unii învață, alții mai puțin sau deloc, dar așa e la toate facultățile și nu numai la facultăți ci și în școli. Așa că leneși și proști sunt peste tot, doar că, insinuează dna ministru, la Spiru Haret sunt mai mulți decât media.

Cred că anularea diplomelor e cea mai mare prostie, pentru că, în loc să pedepsească universitatea și să își poarte mica cruciadă cu ei, ministra Andronescu lovește în tânărul absolvent, pe care trebuie să îl considerăm onest și competent, până la proba contrarie. Ce se întâmplă — cei cu diplomele astea urmează să își piardă slujbele, și tot ce au construit pe acea diplomă, master, studii aprofundate, cursuri și specializări, ca să nu mai zic de experiență, devine inutilizabil peste noapte. Mai mult, indiferent cum se va încheia scandalul ăsta, valoarea diplomelor de la universitatatea Spiru Haret a ajuns aproape nulă, și printr-un CV nimeni nu poate convinge un angajator că diploma sa are valoare. Astfel, o mulțime de tineri ajung, în plină criză economică, în situația neprevăzută de a-și schimba locul de muncă și mai mult, de a se recalifica sau reprofila, ceea ce e și mai greu.

Este practic imposibil să vi acum și să încerci să afli cine din absolvenții universității a învățat ceva cu adevărat și câți au făcut figurație. Situația îmi amintește de scandalul acela cu permisele auto, de la Pitești parcă, permise date pe bani grei, fără ca cei care au plătit să fi văzut vreun instructor auto la față (tot o formă de “învățământ la distanță”). Normal că după ce toată porcăria de acolo a ieșit la iveală, oricine și-a luat permisul de acolo a fost bănuit de necinste. Cum ar fi să le anulezi la toată lumea permisele și să îi chemi din nou să dea examenul după luni sau ani? Ce relevanță ar mai avea? Revenind, este clar că ăștia din minister nu s-au gândit la consecințele sociale pe care le va avea cruciada lor împotriva facultăților particulare. Pe de altă parte, îmi pare bine că ministerul dă cu parul în facultățile de figurație, dar nu așa se face treaba. Lasați omul de rând în pace, ocupați-vă de cauză, nu de efect! Mă rog, asta e o meteahnă tipică la români, de exemplu hai să aducem pușcăriași să curețe gunoiul în loc să punem niște coșuri de gunoi adecvate.

Cum ziceam la început, mereu am avut un dinte pentru facultățile de figurație, și asta deoarece cred că dacă vrei să faci o facultate, atunci îți faci timp și te duci la orele care trebuie, mai ales la activitățile practice și aplicații. Nu e obligatoriu și nici foarte necesar să ai facultate sau mai ales să termini facultatea până la 23 de ani (există niște prejudecăți bine înrădăcinate la noi în sensul ăsta). Diplomele nu sunt garanția succesului, și cu atât mai puțin cele de la facultăți lejere și specializări boeme de tipul comunicare nu știu ce, care nu se știe la ce folosesc. Este cunoscut că mulți oameni de succes, miliardari, mai ales din occident, nu au studii superioare, dar secretul lor este că s-au specializat foarte mult într-o direcție considerată de ei utilă, iar specializarea asta nu au făcut-o neaparat la o facultate. Mai mult, ce nu fac facultățile noastre, e că nu pregătesc absolventul pentru realitatea de pe piața muncii. Nu te învață cum să te autoevaluezi, cum să faci față la un interviu, cum să te orientezi raportat la ce e pe piață și nu te învață nimic despre self-leadership, un concept mai nou pentru noi, dar de vreme ce ne dăm occidentali și europeni, deja ar trebui să băgăm viteză și la capitolele astea. Așa că, după ce termini ești mai pierdut în spațiu decât la admitere, și pe deasupra, vine ministerul și îți zice că diploma ta e zero, după ce ai învățat și ai dat bani

Unde am fost

Probabil că cei care îmi citesc blogul şi la care obişnuiesc să comentez, uneori mai des decât scriu aici, s-au întrebat unde am dispărut. Am fost plecat la Poiana Mărului (lângă Muntele Mic) într-o “excursie” supriză şi a fost foarte fain. Muntele este destinaţia mea preferată şi pentru că acolo ai parte de cel mai mult răsfăţ din partea naturii — vegetaţie, culori, fructe, faună şi de ce nu, precipitaţii. În perioada asta este plin de zmeură şi fragi (mai puţini, dar sunt) şi parcă sunt mai bune decât cele de la piaţă pentru că le culegi tu şi sunt umede de la rouă sau ploaia de dimineaţă. Munţii noştri sunt o adevărată încântare — peisaje minunate, ape repezi şi cristaline, păsări de tot felul, locuri pitoreşti.
Iată şi nişte poze:

Vedere de pe barajul de la Poiana Mărului Râul Şucu Un pârâu Poiana Mărului - un apus Feriţi-vă de măgăruş? Ciuperca Pălăria Şarpelui (Amanita Muscaria), frumoasă dar toxică
În sfârşit m-am săturat de zmeură, deşi e greu să găseşti suficientă într-un loc ca să te saturi, şi am mâncat mai mult de 3 fragi 🙂 Am luat o trântă cu bicicleta pe malul Şucului, ca amintire bonus, şi am plecat cu impresia că la munte, timpul curge altfel, iar dacă te duci acolo pentru odihnă şi relaxare, ajungi să uiţi de ziua de mâine, adică de rutina stresantă de la oraş.