Update mai 2011

Dino

Dino

Mai demult aveam un blog :) Îmi lipsesc vremurile când scriam 3-4 posturi pe săptâmână, dar lasă că merge și așa, mergem înainte, vorba unui fost coleg.

În momentul de față mă consider un om norocos, pentru că fac ce îmi place — nu la servici, desigur, ci prin colaborări. Îmi place că pot să fac ce îmi place mie mai mult, și anume să fiu creativ. Din cauza asta nu prea mai am timp liber, adică acel timp pe care în mod normal l-aș petrece privind un film, jucând WoW, sau ieșind în oraș. Momentan creativitatea mea se materializează prin desene pentru copii, și uneori prin alte chestii gen origami, care a început ca o tehnică anti stress, dar din păcate nu pot să fac origami la servici decât la budă, iar hârtia respectivă nu se îndoaie bine.

De când nu mai joc WoW, citesc mai mult. Să explic. De ceva vreme mi-am luat un gadget, unul cu touch screen. Eu mereu îmi cumpăr ultimul lucrurile trendy, așa am făcut și cu telefonul mobil pe care l-am luat prin 2003 pentru că păream pentru prietenii mei un paranoic care se ascunde de sistem, mai ceva ca în Matrix. Acum e la modă să ai ceva cu touch screen. Nu conteaza ce e, telefon, frigider, prăjitor de pâine, cu touch screen să fie. Decăzusem la stadiul de cioban medieval cu al meu telefon fără (!) touch screen de când toți din jurul meu au o cutiuță magică care se ghidilă la atingeri fine ca în comediile alb negru. Dar eu nu-mi schimb telefonul arhaic cu butoane pe un telșmecher cât o ciocolată, așa că mi-am luat un alt fel de tabletă cât un caiet A5 (nu placă iPad). Nu zic firma, că poate vă luați și voi, iar apoi nu o să mai fiu unicat. In fine, ce ador la “tabget”-ul meu sunt e-cărțile, pentru că nu mai trebuie să îmi îngrop noptiera cu volume și că sunt surprinzător de comod de citit. Mai demult respingeam ideea de ebook. Acum o văd ca pe o alternativă minunată, dar totuși nu ca ceva care să înlocuiască definitiv cartea clasică.

Mi se pare SF să îl citesc pe touchscreen epopeea lui Ghigameș, scrisă pe tăblițe de lut (clay-screen) cu milenii în urmă. Star Trek noua generație este azi. Recent, am citit că teleportarea la nivel cuantic (de informație) a fost reușită de oamenii de știință, deschizând calea unei noi ere informatice a biților cuantici (qbits) și implicații pe care nu le putem cuprinde astăzi… Probabil că peste 10 ani calculatoarele de azi vor fi niște abacuri amuzante pe lângă computerele cuantice și ce alte SF-uri ce se vor mai concretiza.

Totul ar fi bine dacă s-ar termina cu bine, dar mâine e luni. Ar fi perfect dacă ar fi liber, dar nu e. Acest ciclu al agoniei și reînvierii săptămânale mă solicită tot mai mult și concediul pare un pod prea îndepărtat către relaxare. Dar să îi dăm lui Ouroboros să muște din ziua de luni și să zâmbim azi pentru că mâine va fi mai rău :)

I got the blues

Uneori mi se face poftă de o anumită muzică, plină de trăiri și un pic “depresivă”. Mi se pare că muzica de azi este mult mai superficială, cel puțin cea transmisă peste tot, față de cea de acum 40-50 de ani…

Câteva recomandări:

Paul Rodgers – Muddy Water Blues
Eric Clapton & Buddy Guy – Sweet Home Chicago
B. B. King & Eric Clapton – The Thrill Is Gone
John Lee Hooker – No Shoes
Peggy Lee – Fever
Nina Simone – Don’t Let Me Be Misunderstood
Blues Brothers/Aretha Franklin – Think
Herbie Hancock – Watermelon Man
John Lee Hooker – Boom boom (a se vedea cum își bate singur ritmul)
Ray Charles – Georgia on my mind
John Lee Hooker – The Healer
Dinah Washington – What a Difference A Day Made

Schimbând registrul la epoca hippy …

Joan Osborne – Son Of A Preacher Man
Janis Joplin – A Woman Left Lonely
Joan Baez – House of The Rising Sun, 1960
Bob Dylan – Knockin’ on Heaven’s door, 1973
The Moody Blues – Nights In White Satin, 1967
Simon & Garfunkel – El Condor Pasa, 1970
Janis Joplin – Try (Live at Woodstock, 1969)
Janis Joplin – Cry Baby (live in Toronto, 1970)
The Beatles – Let It Be
The Eagles – Hotel California
Bob Marley – No woman no cry
Blondie – Maria
Kansas – Dust In The Wind
Simon & Garfunkel – Sound Of Silence
The Bee Gees – Massachusetts
Simon & Garfunkel – Mrs. Robinson (live)

Deși ziceam că azi nu se mai face muzica de pe “vremuri”, totuși sunt multe voci minunate ca altă data, doar vremurile sunt altele. Închei cu o piesă minunată de Ayo (mama ei e țigancă din România)

Ayo – Down on my knees

* * *

În ultima vreme n-am mai vrut sa zic/scriu nimic, ci dimpotrivă, să ascult sau să citesc. Iar muzica asta e pentru mine o plăcere. Îmi place foarte mult John Lee Hooker, deși fiecare mare bluesman are ceva special și unic. Apoi mă bucur că am redescoperit-o pe Janis Joplin, un imens talent de care lumea a fost furată, odată cu moartea fulgerătoare a artistei la numai 27 de ani…

Audiție/vizionare plăcută!

P.S. Știu că anumite cititoare vor aprecia lista mea (Lili, da, mă gândesc și la tine)

31

talent-munca
Azi e o zi ca oricare alta dar e si ziua mea asa ca indiferent daca imi tin ziua sau nu, tot am emotii. Ca si anul trecut imi voi sarbatori ziua prin munca, cu elan muncitoresc intr-un spirit tovarasesc.

Imi place cand e ziua mea pentru ca imi aminteste ca te poti bucura mult si din lucruri marunte.

nuci de septembrie

nuci de septembrie

De regula in septembrie se strica vremea si incep acele ploi care te fac sa iti continui lenes somnul de dimineata. Tot pe timpul asta incep sa cada nucile iar mie imi plac foarte mult nucile cand inca se mai pot decoji. Demult ziua asta pica minunat pentru ca era inainte de inceperea scolii si atunci mai puteam profita din plin de ultima zi de vacanta care conta pentru mine. Eh, vremuri…

Depresia și valorile la români

Există multe cazuri de artiști care s-au sinucis cu pilule sau aducându-se într-o stare de sănătate atât de precară încât organismul lor a cedat. Din păcate e și cazul Mădălinei Manole, care îmi amintește cumva de Marilyn Monroe, pentru că toată lumea o adora și o vedea frumoasă dar realitatea e că omul (artistul) nu e tot una cu poza de pe coperțile revistelor.

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Edvard Munch - Strigătul

În România depresia este neînțeleasă sau mai rău, asociată cu nebunia. Aici oamenii nu se duc la psiholog pentru că “nu sunt nebuni”. De regulă calea aleasă este alcoolul, dar și violența în familie sau infidelitatea. Dacă viața ta e în impas și simți că nu mai ai nici o direcție, primul lucru pe care vrei să îl faci într-o astfel de societate, e să ascunzi problema de prieteni, cunoscuți și de colegii de la servici sau șef, pentru că riști să fi considerat “nebun”, iar lumea fie să te compătimească într-un mod total nepotrivit, fie să te evite, lucru cât se poate de dureros. Important e să păstrezi aparențele omului de succes, puternic, de preferință plin de bani. În condițiile astea, pentru o persoană publică consecințele sunt greu de imaginat, deoarece bucuria cea mai mare a românului amator de senzațional ieftin e când moare capra cuiva.

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Dimineața de zombie

E ora 5:59 AM. Afară e ziua e încă timidă iar din cerul căptușit de nori se revarsă o ploaie măruntă și rece, de dimineață. În liniștea generală, un singur obiect se trezește la viață disciplinat și consecvent, telefonul meu mobil care începe discret să cânte aceeași melodie tristă, numită Black Omen, din (jocul) Chronotrigger, pe care am ajuns să o detest. Mă trezesc imediat, ca un robot, dar sunetul ploii de afară îmi anulează tendința de a mă ridica din pat printr-un salt elastic, o tehnică anti-snooze și anti-lenevit. Vremea de afară e numai bună pentru dormit. Nici un câine cu diaree nu ar avea tupeul să se ceară afară pe așa o vreme. S-ar duce la wc, până la urmă câinii pot învața trucuri mai complicate. În ciuda letargiei care m-a împins la încă 5 minute de somn — fiecare minut contează — mă scol încet precum biblicul Lazăr, dar fug de lumină, pentru că până și soarelui îi e rușine să se arate așa devreme.

Într-o vreme nu eram în stare să-mi ung niște gem pe o pâine treaz, și acum mă mir cum pot să fac atât de multe în somn, inclusiv să aprind chibrite și să folosesc aragazul. E o performanță. La fel reușesc să mă spăl pe dinți și nu pe nas sau bărbie. Noroc că îmi pun hainele în ordine înainte să mă culc, altfel nu știu cum m-aș îmbrăca. De regulă nu țin minte cum ies din casă, pentru că mă trezesc pe drum, când mă claxonează cineva pe zebră sau când constat că tramvaiul tocmai a plecat. Era bine când aveam abonament, îmi găseam repede un scaun și dormeam, dar acum trebuie să mă înghesui pentru a marca biletul și trebuie să dorm în picioare precum caii.

Eu niciodată n-am înțeles de ce oamenii încep lucrul sau școala așa devreme de dimineață, pentru că randamentul e foarte scăzut și de regulă sunt ore pierdute, care îmi amintesc de orele de dirigenție. Țin minte că trebuia să venim de la 7, iar dirigintele ne citea toată ora din autorul său preferat, Camus, pasaje întregi pe care picoteam, bucuros că mă așezasem în spatele colegei cu părul lung ca o perdea. Important era să fim prezenți, indiferent dacă îți plăcea somnul sau Albert Camus…