N-am murit

A trecut mai bine de o lună de când nu am mai scris nimic pe acest blog și cunoscuții mă întreabă pe mail sau prin alte surse dacă mai trăiesc. Faptul că am apărut la verde pentru biciclete ediția 2010 și la blogmeet #27 arată că n-am murit, dar interesul meu pentru blog a scăzut la un minim istoric din 2005-2006 când începeam Contur Infinit.

Probabil că s-au adunat tot felul de probleme și dezamăgiri (nu sentimentale) și într-adevăr viața mea a simțit un recul cam mare. În România anului de criză 2010 nici nu e de mirare, deși criză nu e pentru toată lumea așa că nu sunt sigur câți înțeleg fenomenul. Nu degeaba mi-am luat și câteva zile de concediu, rămase de anul trecut, pentru ca deja totul se învârtea amețitor, știți voi senzația aceea când te învârți într-un carusel care o ia tot mai repede și nu se mai oprește.

Desigur că în ultima vreme am tras tot felul de concluzii, dar nu am de gând să îmi transform blogul într-un hate blog, pentru că dacă ceva merită menționat în viață sunt lucrurile frumoase sau interesante.

  • n-am abandonat proiectul cu pendula, dar mă presează alte chestii mai urgente și nu mai am timp acum
  • sper să revin în curând cu desene/grafică pentru că vreau să-mi reîmprospătez galeria
  • mai joc WoW, dar prea puțin
  • voi scrie mai des :)

Gata februarie, vreau sa vină primăvara

Timpul a trecut și nu prea am mai actualizat blogul pentru că sincer, la cât de entuziasmantă e perioada asta prin care trecem, nu prea mai am chef de nimic. Totuși, dincolo de nori (era o melodie), este mereu soare și până la urmă norii ăștia se vor plictisi de mine, nu numai eu de ei, și vor pleca.

Nu știu cum să vă zic, cu ce să încep, dar eu m-am săturat de ce se întâmplă la noi ca de mere acre. Pentru unii e criză, iar pentru alții din alte sectoare e bine (nu zic care, că știți voi).

Ce bine de cei fără televizor, pentru că nu află anumite chestii care altfel i-ar enerva (mă gândesc că nu chiar toată lumea a devenit imună la nesimțire). Eu din când în când văd ce se mai discută la tv și într-o seară era vorba de bonusuri “nesimțite” (cuvântul ăsta e la modă). Cică există la bugetari undeva, spor de recuperare din concediu, spor de zâmbet, spor de ținută (ok, ăla e normal) plus spor de păstrare ținută decentă, spor de xerox și alte mizerii din astea. Jurnaliștii și analiștii lu’ pește din studio întorceau pe toate părțile problema, bucuroși că au mai găsit un căcat de pus pe masă și de analizat. Primarul cutare, la telefon, spunea că are dreptul să dea sporurile respective, citând prevederile unei legi imbecile promulgate de parlamentul nostru drag și cuminte.

Eu zic că jurnaliștii noștri sunt niște boi leneși pentru că mereu găsesc câte o situație din asta stupidă la care să se uite ca la poarta nouă cu invitații lor, spre stupefacția telespectatorilor. Ce vreau să zic, e că legea aia nesimțită nu a apărut în secret, ea s-a discutat în parlament, unde jurnaliștii ăștia se bagă în seamă toată ziua, dar se pare că ei n-au auzit nimic. Știți, ca la școală, ei au lipsit la legea aia. Pentru cei care nu-s pe fază, legile se publică în monitorul oficial… pe care probabil nu-l citește nimeni din redacția aia, de fapt nu ne surprinde nici asta. Până și eu am la firmă un soft cu toate legile, trebuie doar să-ți pese. Așa că e clasic să discuți după ce faptul e consumat, după ce bonusurile sunt date prin lege (deci sunt obligatorii) și banii noștri sunt tocați de malaxorul nesimțirii absolute a clasei politice, o adunătură de pungași care lucrează pentru bunăstarea birocrației și exploatarea fraierilor cu pensii mici sau salarii mizerabile.

La noi primăvara trebuie să aducă mai mult decât un pic de soare și căldură. Trebuie să aducă speranță și un pic de zâmbet pentru că m-am săturat de toată încrâncenarea asta. Unii se luptă să trăiască, alții se luptă pentru bonusuri. E bine că unii se mai luptă pentru ceva, ce e trist e că mulți nu mai luptă pentru nimic și s-au blazat sau sunt scufundați într-o depresie apăsătoare. N-am mai văzut așa mutre triste pe stradă decând a ratat Răducioiu penaltiul calificator în sferturile de la mondialul din 1994. Așa că hai primăvară hai,

te aștept cu drag, al tău
Sirg.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iar

copac nins tm sirg 09Începuse să ningă timid, câte un fulg, câte doi, apoi patru zeci și doi, până ce am pierdut șirul. Dansul fulgilor de nea este fascinant pentru cine are răbdare să-l urmărească măcar un pic. E haotic și totuși are ceva din ordinea unui caleidoscop. Parcă e mai puțin zgomot când începe să ningă și treptat, se face tot mai liniște. Ninsoarea aduce pacea în toate cumva. Oamenii sunt încurcați sau fascinați copilărește de fulgii de zăpadă, păsările sunt și ele derutate, iar natura se ascunde sub mantia cernută a iernii. Crizantemele își pleacă încet coroana sub căciula albă și se retrag discret de pe paleta culorii. Copacii dezveliți se acoperă și ei cu o glazură aparent delicioasă care din când în când se prelinge în țurțuri ca niște bărbi țepoase de sticlă.

iarna noapteaN-a mai nins demult așa. S-a făcut seară târziu și dansul jucăuș al fulgilor s-a transformat într-un iureș nebun de zăpadă care cade necontenit din vazduh, de parcă s-a stricat mașina de cernut a cerului. Orașul a pierdut bătaia cu zăpadă și acum suportă umilit asediul fulgilor neastâmpărați și obraznici care au acoperit orice muchie cu o copertă albă și groasă de zăpadă. Vântul îi aruncă de pe un pom pe altul și ici colo zăpada se agață de câte un vârtej rebel care-și poartă pasagerii clandestini înapoi spre cer. Covorul zăpezii e cât vezi cu ochii, un uriaș cearceaf ici colo șifonat de urmele trecătorilor și ale mașinilor transformate în prăjituri de frișcă pe roți. Urmele pașilor mei sunt înghițite de zăpadă și acoperite repede de vântul rece și dezlănțuit. Zăpada scârțâie plăcut sub greutatea piciorului, dar parcă vrea să mă țină pe loc, să mă transforme într-o statuie cu țurțuri. Deși e tot mai obositor, îmi place senzația. Alerg un pic ca să mă încălzesc. Nu e nimeni pe stradă, doar eu și vântul, un copil supărăcios care acum se răzbună pe natura și așa amorțită de iarnă.

statui inghetate la sala olimpiaCătre casă trec pe lângă niște statui. Ninsoarea s-a transformat într-un abil croitor, îmbrăcându-le în cele mai ciudate haine. Dintre toate, o statuie stă parcă așteaptă să-și ia zborul, transformată într-un înger biruitor de gheață. statuie inghetata la sala olimpiaAșteaptă totuși să-i fac o poză și fug repede printre fulgii războinici. Nu mai văd pe nimeni pe stradă, sunt doar eu și câteva taxiuri care se îngrămădesc încet la semafor, ca niște pinguini pe banchiză. Continuă să ningă. În lumina felinarelor văd fulgii de zăpadă precum milioane de licurici zburând haotic în voia vântului. E noaptea lor căci mâine cine știe, poate se vor topi la loc.

30

E greu să scrii despre ceva ce nu crezi.. sau nu-ți vine să crezi. Azi împlinesc 30 de ani :) și sincer am impresia că s-a comis o eroare, pentru că încă mai am multe momente când mă simt ca la 10 sau 20 de ani, alte cifre rotunde la care se zice că trebuie să te simți special. Recunosc că nu-mi amintesc ce am făcut la 10 ani, probabil o serbare pitorească dar austeră, a la 1989 toamna. Dulciurile și sucurile erau mai puțin toxice pe atunci, iar ambalajul de la caramele era comestibil! Oricum, Crăciunul era baza, atunci primeam portocale. La 20 de ani eram bucuros că luasem o restanță la facultate și prea obosit ca să mai îmi pese de altceva. De, primii doi ani de facultate sunt la fel de grei ca primii tăi 20!
Timpul a trecut și nu-mi mai petrec ziua de naștere nici cu Brifcor și Eugenia, nici cu restanțierii. În schimb o petrec cu auditorul, pentru că azi am un audit important la servici, tot un fel de restanță, dar mai puțin anostă și partea bună e că de data asta eu iau ce e mai bun de la protocol. Se zice că ai îmbătrânit când începi să vorbești cu “pe vremea mea” sau “cutare nu mai e ca pe vremuri”. Nu știu cât de natural e Prigatul ăsta nectar, dar tot nu are gust de Brifcor fermentat de “portocale”.

30 e un prag, dar unul teoretic și nu neapărat unul psihologic. Românului îi place să se bage în viața altuia și să îi spună că la vârsta X trebuie să fi om serios și să faci asta și asta, ca și cum există niște legi nescrise ale vieții cu care ești obligat să te conformezi. Dacă ești femeie, musai să te măriți și să ai copii, iar dacă ești bărbat trebuie să te însori și să ai copii. Ah, un laitmotiv. Cu cât ai mai mulți copii cu atât ești mai serios. Cred. Deasemenea, ești și mai serios dacă ai o nevastă grasă, scorpie sau o soacră sinistră. Mi se pare evident — orice om într-o astfel de situație devine cât se poate de serios!

Piazza del Popolo - copii la fantanaÎntr-un fel îmi e dor de cum era “la 20 de ani, fără griji și fără bani”, mă rog, să sărim peste partea de fără bani, pentru că e doar de rimă, dar nu regret nici că am 30. E greșit ca să-ți dorești să oprești timpul pe loc. Viața noastră e o continuă căutare și creștere, până când îmbătrânim și vin alții la noi să caute răspunsuri. Prezentul e cel mai prețios moment, pentru că poți face ce dorești din el… iar eu asta îmi doresc. Să trăiesc mai puțin în trecut — brifcorule adio dar rămân cu tine — și mai mult în prezent, până nu fuge “covorul” de sub mine.

Ultima zi de august

Salcii de Vincent Van GoghMă uit în calendar şi nu-mi vine să cred că deja s-a terminat luna august. Practic de mâine începe toamna şi “acoperăm inima cu ceva” pentru că toamna aduce mereu un pic de melancolie odată cu frunzele-i galbene. Deja am mâncat nuci şi unele au început să cadă din haina lor verde, convenabil pentru culoarea degetelor mele. Nu de alta, dar e ciudat când apari la birou într-o întâlnire cu mâinile verzi maronii.
Mă mir cum au trecut 8 luni aşa de repede, parcă luna trecută a fost mai şi parcă de abea m-am întors de la munte. Adevărul e că vara ne-a cam amorţit pe toţi cu căldura ei şi peste tot lumea a lenevit mai mult sau mai puţin, fiind perioada concediilor şi a vacanţelor. Urmează să ne apucăm de treabă pentru că, mie, dintotdeauna, luna septembrie mi s-a părut că are două zile de luni pe săptămână. Totodată, luna viitoare împlinesc un număr rotund de ani, cu o nouă cifră şi deşi momentan asta nu înseamnă nimic pentru mine, nu ştiu de ce am impresia că mă aşteaptă 10 ani de luna septembrie…