În primul rând, am observat femeile și fetele… spre deosebire de românce se îmbracă mult mai simplu, mai casual, dar cochet totuși, asortat și la modă, dar fără a părea dezbrăcate, ca majoritatea de la noi. Nu am văzut culori țipătoare, ca la noi unde abundă verdele crud, galbenul strident, rozul de prost gust sau sclipiciul. În schimb am văzut multe culori pastelate și rochii cu modele diverse, iar la bărbați aceleași culori armonioase la o ținută casual. Deși la Veneția, de exemplu, este cu mult mai cald decât în România, cam toate femeile se îmbracă în rochii sau rochițe din acelea cu talia sus, lungi până la genunchi din material ușor. Nu am văzut pe nici una în mini sau în pantaloni scurți mulați, defapt cred că evită hainele mulate pe corp, pentru că e foarte cald. Decolteuri iar nu prea am văzut, nici măcar pe insula Capri, un loc foarte exotic și frumos. Cu toate astea am văzut femei frumoase mai ales în zona de nord a Italiei, dar toți oamenii sunt în general frumoși când zâmbesc.

În al doilea rând, se zâmbește mult mai mult, deși nu prea se râde la modul gălăgios ca la noi. Lumea la noi fie e foarte posomorâtă pe stradă, fie foarte gălăgioasă, după niște beri sau vin. Deci extreme. Acolo am observat o chestie – dacă te uiți la un om, în general îți zâmbește, ca un fel de poftim, mai ales dacă vrea să vândă ceva, dar nu neapărat. Românii sunt un popor trist, cum zicea o reclamă, și merg încruntați pe stradă. Priviți numai oamenii dimineața când merg la servici

Altă chestie care mi-a plăcut a fost bunul simț arătat față de cineva care face o poză cuiva sau la ceva. Am rămas foarte surprins de politețea arătată de toată lumea atunci când făceam poze, sau cineva îmi făcea poză. Oamenii se opreau ca să nu intre în cadru, și așteptau să îmi fac poza. Deasemenea, nu odată s-au oferit localnici ca să mă ajute cu poze de grup. În Florența un mim m-a invitat să îmi fac poze cu el după ce îi făcusem o “donație”, dar prietenii mei trecuseră și erau înainte. Niște străini s-au dus după ei și i-au tras de mânecă pentru că începusem să strig după ei ca să mă ajute cu poza. M-am simțit bine și gândul a fost că m-aș întoarce cu plăcere, nu numai pentru monumente. În schimb, românii din grupul în care eram nu se simțeau ca să iasă din cadru când îți făceai o poză undeva, sau să elibereze locul după ce și-au făcut pozele, ca să lase și pe alții să vadă panorama. Nu, o mare parte din ai noștri mai au de învățat, dar problema lor e că ei nu sesizează neregula, deci nu știu că au ceva de corectat.

Italienii sunt gregari și parcă se ceartă tot timpul, chiar și când schimbă amabilități. Să-i auziți numai pe cei din Napoli. Chiar și fetele sunt foarte gălăgioase și băiețoase cumva. În schimb, la masă nu se vorbește mai mult decât e nevoie. Odată am mâncat o pizza într-un fel de pizzerie ieftină (de, atât mi-am permis și io) și cu toate că era plin, toți tăceau mâlc, parcă se înecaseră cu pizza. În schimb, românii vorbesc tare și mult și din păcate lumea se uită jenată la noi. Unii români credeau că dacă țipă la italian în română “eu nu vreau carne de vită” el va înțelege mai bine. Săracul chelner zâmbea și ridica din umeri desenând pe carnețel un cap de porc și unul de vacă. După ce am terminat masa la localul acela, am descoperit că următorul avea chelneri ardeleni. Legat de terase – o diferență subtilă dar esențială – nu am auzit la nici o terasă sau bar, muzică dată tare sau încet. Singurele locuri unde era muzică, era cântată de muzicieni, dar fără să deranjeze pe cineva. În schimb la noi muzica urlă tare de nu te poți înțelege cu cel de la masă de nici consumația nu îți cade bine.

Ca o concluzie, în lumea civlizată domnește normalitatea iar extremele există doar pentru cei care le caută. Normalitatea, decența și bunul simț sunt standard iar lumea a înțeles asta și s-a conformat. Noi suntem încă foarte departe de asta, din cauza mentalității și a concepțiilor greșite despre democrație și libertate.

Am luat prânzul la un “restaurant” de pe autostradă – Oldtimer – foarte frumos, organizat pe stilul autoservire. Inițial nu am știut ce și cum, pentru că aparent nu vedeam unde se plătește, dar sistemul era de genul, te servești (cu mâncare), te așezi la masă, și vine cineva să te taxeze și să te întrebe ce bei. Meniul era foarte variat, de la salate la fripturi și ciorbe, și ce mi-a plăcut era că puteai să îți pui tu ce și cât vrei. Nu toți chelnerii știu engleză, dar până la urmă farmecul călătoriilor în străinătate constă și în a chinui câteva cuvinte în limba locală și a gesticula ca muții încercând să explici ce vrei. Așa am cerut o bere mică, eine kleine bier. Cea mai interesantă chestie a fost felul în care se făcea plata. Chelnerița mi-a dat un card de plastic cu bare, iar pe un fel de pocket pc mi-a înregistrat comanda pe care o asociase cardului respectiv, pe baza căruia am plătit în final la casă. Ce am dedus de aici? Că austriecii au eliminat astfel ciubucul chelnerului, sau mai rentabil, l-au inclus în preț

Viena

Sunt foarte multe de zis, dar ca o primă impresie mi s-a părut că la fiecare colț găsești câte un palat. Defapt o chestie normală pentru o capitală imperială care a acumulat bogățiile Europei timp de sute de ani. Totuși nimic nu este contrastant, nimic din toată măreția aceasta nu sare în ochi agresiv. Sunt clădiri care nu au nevoie de efort pentru a impresiona purtându-și măreția în tăcere. În turul pe care l-am făcut orașului am vizitat cam tot ce era important și printre toate palatele impresionante, chiar și blocurile obișnuite păstrează un aer aristocratic. Uneori simțeam cum orașul mă privește de foarte de sus, ca pe un servitor de rând. În parcul palatului imperial statuia marelui Franz Joseph ne-a primit formal, precum un funcționar preocupat, urmat de Mozart ce trona în fața unui covor de flori ce forma o frumoasă cheie sol.

Tot orașul este plin de istorie, iar gloria apusului imperiu este exploatată la maxim, dar cu decență. Respectul față de istorie este vădit, austriecii păstrând până și statuia soldatului sovietic, o altă pagină de istorie pe care turiștii țin să o vadă. Popoarele cu istorie și cultură au respect față de trecutul lor, bun sau rău, și din nefericire noi nu am învățat asta, pentru că ne grăbim să dărâmăm monumente și să topim statui doar pentru că am schimbat un sistem.

Am vizitat impunătoarea catedrală gotică Sf. Ștefan din secolul 12, cu ale ei ziduri înegrite de timp și am încercat să o prind toată într-o poză, lucru care nu mi-a reușit din cauza celor 137 de metri înălțime. De la gotic am trecut la baroc, intrând în spectaculoasa catedrală Sf. Petru, construită peste prima biserică creștină din Viena. N-am uitat de magazinele cu Mozart pe orice, fondante, suveniruri de tot felul, calești și tot ce e frumos în Viena, dar nu vreau să o lungesc, și mai bine pun niște poze. În final am plecat de unde am pornit, de la impunătoarea statuie a Mariei Tereza, împărăteasa care a făcut 16 copii, toți prinți și prințese.

* * *