Desenăm și colorăm la Playzone :)

De ceva vreme fac desene de colorat pentru copiii de la Playzone din Iulius Mall (Timișoara). Sincer, la început n-am crezut că poate fi atât de captivant, mai ales că de fiecare dată trebuie să desenez un dinozaur (mascota lor). Dar până la urmă am făcut un dinozaur haios care le place și celor din Playzone și mie (eu am vrut un pterodactil, ei un brontozaur, și în final l-am corcit cumva).

În final a ieșit Playzonus Rex, regele distracției în habitatul său, atelierul de creație și jungla neiertătoare a locului de joacă. Această specie unicat crează și azi confuzie în rândul oamenilor de știință, iar copii fiind întrebați l-au descris în fel și chip, galben, roz, verde, dar și albastru după ultimele cercetări.

Pentru mai multe detalii vizitează smartedu.ro.
Pentru mai multe desene vezi galeria, www.sirg.ro/gallery/playzone-color

Fiecare copil are personalitatea lui și felul în care își imaginează lucrurile diferă mult de la unul la altul. Nici un desen colorat nu seamănă cu altul, și am văzut teancuri de desene. Este fascinant :)
Din păcate creativitatea se oprește în copilărie, deoarece societatea de azi, deși spune că promovează individualitatea și creativitatea, o nivelează începând din școală și o inhibă total mai târziu, ca omul să devină creativ doar în limitele acceptate și să reitereze aceleași șabloane vizuale, muzicale, ideologice șamd cu care a fost prelucrat de școală, televizor, vecini, reviste și mainstream.

Copiii colorează dinozaurii cu roz, nu cu verde, și asta e grozav :D

Am fost la Plai

E primul an in care merg la Plai. Probabil comoditatea e motivul pentru care am ratat editiile anterioare, dar de acum inainte cu siguranta voi mai merge pentru ca mi-a placut foarte mult. Eu m-am dus la Plai pentru un workshop de tehnica servetelului sau decoupage, despre care am sa va povestesc alta data, si intalnindu-ma cu prieteni, am ajuns sa stau pana seara la concerte.

Plai nu e un festival ca festivalul berii, pentru ca se intra cu bilet, al carui pret nu e chiar ieftin (45 lei) dar asa se filtreaza toti gura casca si huliganii, pentru ca intra doar oamenii interesati de ce se intampla acolo, iar asta este o treaba buna. Mie mi-a placut locatia de la Muzeul Satului, de la Padurea Verde, pentru ca este un loc placut si linistit, cu aer curat, singura mea obiectie ar fi ca e cam departe, in timp ce pentru toate mizeriile se gasesc conditii in centrul orasului.

Prima mea impresie a fost ca acolo intre copaci s-au adunat toti boemii orasului, Asociatia de Taiat Frunze la Caini, Grupul Privitorilor la Cer, Organizatia Pleoapelor Inchise, Fundatia Visatorii Fara Frontiere, etc, amintindu-mi de vremurile cand eram si eu un boem artist care visa cu ochii deschisi. Probabil malitiozitatea mea se datoreaza si unei anumite nostalgii, sa zicem…

Apoi m-am oprit o clipa si mi-am amintit ca stai, de fapt viata nu este facuta numai din responsabilitati si angajamente, era totusi weekend, si ca avem nevoie de lucrurile astea aparent neserioase. Este admirabil ca toti acei oameni de la workshop-uri si nu numai, erau voluntari si faceau totul din placere, petrecandu-si weekendul acolo, “la datorie”. Pana la urma eu venisem pentru un astfel de workshop, atras tocmai de ideea ca pot invata ceva nou si interesant fara sa dau bani pe materiale si sa ma chinui singur, experimentand aiurea.

Cel mai bine inveti aplicand si beneficiind de experienta altora si de asta Plaiul are un mare plus. E una sa citesti pe Internet cum se face o anumita treaba si alta e sa auzi de la un profesionist, sa participi la prezentare sa pui intrebari si asa mai departe. Dupa ce am terminat cu primul meu servetel la workshop-ul ComplexArt, am participat la Scoala de Blog a lui Dan (deceblog.net), la workshop-ul blogu.lu, o prezentare din care am aflat cam ce trebuie bifat pentru a avea un blog de succes si imediat m-am gandit la problemele blogului meu.

Pentru ca pomeneam de bloguri, vreau sa fac o paranteza si sa zic ca mi se pare grozav sa vad cati oameni sunt interesati de blogging, oameni de toate varstele (am vazut si oameni trecuti de 50 de ani) si cu preocupari foarte diverse care se gandesc sa isi faca un blog. Platforma blogu.lu simplifica foarte mult lucrurile pentru cei neinitiati in “tainele” calculatorului si astfel teama de calculator nu mai poate fi un pretext pentru nimeni, inclusiv pentru parintii nostri care citesc bloguri si se gandesc sa scrie. O alta chestie interesanta e ca fenomenul blogurilor a evoluat intr-o directie in care continutul, calitatea si consecventa conteaza foarte mult, asa ca este neaparat sa cunosti macar ABC-ul bloggingului. Imi place ca tot mai multi prieteni de ai mei isi fac sau au deja cate un blog de nisa (specializat pe un anumit subiect) si astfel descopar ce pasiuni are fiecare.

Am lasat ce e mai bun la sfarsit, si anume

muzica

.

Intre doua workshop-uri m-am asezat cu Richie pe un sac la un alt workshop la care nu intelegeam nimic, pentru ca era despre cantatul la chitara si oud (un instrument asemanator cu cobza), dar imi placea ce auzeam. Uitandu-ma in programul Plai am realizat ca in fata mea canta si preda muzica, cel mai bun cantaret la oud din lume, Ara Dinkjian. Ce pot spune decat ca e si el un simplu om, dar cand atinge coardele acelea Orfeu se duce sa-si acordeze lira imbufnat. N-am inteles mare lucru din teoria muzicala, dar muzica lui m-a uns la suflet suficient cat sa raman pana seara la concert.

Ara Dinkjian la Plai 2010

Ara Dinkjian la Plai 2010

Ara Dinkjian are un stil muzical aparte, e o muzica instrumentala cu influente din toata lumea, dar cele pe care le-am identificat eu sunt de origine armeana (Dinkjian este armean), orientala, greaca, poate si ceva din balcani. Trupa lui, Night Ark, a oferit momente de maxima virtuozitate cu solo-uri la percutie si alte instrumente ce au ridicat publicul in picioare. Pe mine m-a impresionat foarte mult acest artist pentru ca simt ca m-am imbogatit spiritual ascultandu-l si astfel mi-a crescut apetitul muzical pentru acest gen de muzica, inedit cel putin pentru mine.

Misia la Plai 2010

Misia la Plai 2010

Seara s-a incheiat la inaltime prin prezenta cantaretei de fado, Mísia. Misia este una dintre cele mai mari cantarete de fado din lume, iar pentru cei care nu stiu, fado este un gen de muzica specific Portugaliei, numit si blues-ul portughez. Ca sa intelegi fado trebuie sa fi suferit macar odata in viata, pentru ca fado este despre astfel de trairi. Daca afro-americanii au minunatul lor blues, trairile din fado sunt mai intense pentru ca genul apartine unui popor latin.

Mie imi place foarte mult fado, dar recunosc ca nu e un gen pe care sa il am mereu in playlist tocmai pentru ca e mai special. Dar mi-a placut enorm Misia si ma consider norocos ca am ascultat live pe cineva cantand fado. Parca nici un gen nu te implica atat de mult in auditie precum fado si tocmai de asta celor care le place genul se ataseaza foarte mult de artist. De asta Amalia Rodriguez (regina fado) a ramas un simbol national al Portugaliei.

Pentru ca arta este o forma subtila de comunicare, artistul  e nimic fara publicul său, care in cazul muzicienilor, este ca o casca prin care artistul se aude mai bine sau mai rau, depinde de cum ajunge la sufletul audientei. In fata mea era o familei cu doi copii mici, tare neastamparati si plictisiti de ritmurile complexe ale lui Ara Dinkjian. Dar odata ce a inceput sa cante Misia, pana si ei s-au linistit si au inceput sa asculte cuminti. Nu ajunge sa ai voce, trebuie sa canti cu inima si asta a fost impresia mea generala, eu am ramas fascinat de sensibilitatea acestor artisti, care duminica, la un alt workshop au povestit foarte frumos despre pasiunea lor.

Fiecare artist e deosebit in felul sau, iar Misia dupa o ora de fado traditional, ne-a surprins cu abordari orginale care au ridicat audienta in picioare si piese din diferite tari, iar la final m-au durut palmele de la aplauze dar am ascultat vreo trei sau patru bisuri si parca tot n-as mai fi plecat de acolo. Misia a spart si acel tipar al cantaretei fado tip statuie neagra, pentru ca a interactionat foarte frumos cu publicul si s-a jucat aratandu-ne ca nebunia artistilor e frumoasa.

Misia n-a uitat sa aminteasca cu compasiune de tiganii nostri repatriati de Sarko, treaba care n-a fost prea bine primita de public. In fine, parerea mea e ca guvernele noastre au gresit foarte mult de-a lungul timpului pentru ca nu au facut, cel putin pentru ochii occidentului, delimitarea intre furaciuniile conationalilor nostri de prin vest si etnia rroma in general, pentru ca nu-i poti baga pe toti intr-o oala.

Eu nu am fost vineri, pentru ca desi a fost ziua mea, am lucrat pana tarziu si n-am mai vrut sa ies in oras. Dar pot zice ca mi-am facut un minunat cadou venind in weekend, iar ca bonus am invatat o tehnica foarte interesanta si usor de folosit, despre care veti mai vedea. La capitolul organizare, Plai 2010 mi s-a parut bine organizat pentru un festival matur (cred ca este la a patra editie), au fost conditii ca sa iti petreci toata ziua acolo, de exemplu eu am mancat un gulas senzational, a fost de baut cam de toate la preturi acceptabile, locuri destule pentru toata lumea si nu in ultimul rand am avut noroc cu vremea. Pentru mine a fost ca un miniconcediu :)

Pozele sunt de la Tomata cu Scufita, saru-mana.

De ce să vizitezi Timișoara

După evenimentul #timisoaranoastra s-a zis că s-a scris mai mult despre eveniment și nu despre ce ar trebui să-l facă pe un turist să se gândească la a vizita Timișoara. Așa că am să încerc să povestesc un pic despre Timișoara, Temesvar sau Temeschburg…

Piața Operei, lângă ceas

Piața Operei, lângă ceas

În primul rând, Timișoara este printre puținele orașe din România care este un brand și la acest lucru contribuie activ sau pasiv o serie de factori, cum ar fi istoria locală (mai ales cea recentă), poziția geografică, diversitatea etnică ce conferă un aer cosmopolit orașului și nu în ultimul rând o serie de oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți care se implică în diverse proiecte și activități ce ridică gradul de normalitate al orașului spre cel din vestul Europei, normalitate pe care ne-o dorim cu toții, dar de care multe orașe românești sunt încă departe.

Îmi dau seama că Timișoara este un brand atunci când, călătorind prin România, oamenii se luminează la față și mă privesc cumva admirativ în momentul în care află că sunt timișorean. Treaba asta mă face și mai mândru de orașul meu și îmi dau seama că noi avem ceva deosebit aici care trebuie mereu îngrijit și îmbunătățit.

Placa comemorativa de la parohia lui Lazlo Tokes

Placa comemorativa de la parohia lui Lazlo Tokes

Când spui Timișoara, astăzi spui Revoluție, spui democrație, spui anti comunism. Deși memoria și semnificațiile revoluției s-au cam estompat în memoria colectivă a românilor, Timișoara rămâne legată de revoluție pentru că de aici a pornit totul și punctul de plecare contează întotdeauna. Locul în care a început revoluția, strada parohiei lui Lazlo Tokes și piața Maria sunt locuri care nu spun mai nimic turistului pentru că nu sunt locuri monumentale sau impunătoare. Revoluția nu a început într-un palat ci a fost pornită de oamenii anonimi de pe stradă care au găsit curajul nebunesc pentru 1989, de a fi solidari față de nedreptatea care i se făcea unui om, pastorul Tokes, și de a cere libertate. De aceea, locurile respective trebuie simțite, nu doar văzute.

Deși sunt multe locuri frumoase de văzut, Timișoara nu este Barcelona ca să cazi pe spate la propriu. În schimb, la Timișoara poți simți o anumită atitudine diferită de alte zone din România și un anumit spirit care deasemenea nu-l regăsești în alte părți. Cei mai mulți care vizitează Timișoara remarcă acest spirit, și înțeleg că aici este altceva. În Timișoara vei vedea taxiuri pe care scrie “I ♥ Timișoara”, “100% Bănățean”, tramvaie și autobuze alb-violet și afișe cu “Nu te pune cu timișorenii”, “îmi iubesc orașul, nu îl murdăresc”, ș.a.m.d.

Multiculturalitate înseamnă bogăție

Timișoara are un aer european și datorită diversității etnice, aici conviețuind în armonie, departe de incitările naționaliste, români, maghiari, germani, evrei, sârbi și alte etnii încă din vremurile străvechi ale orașului. Poate ar trebui precizat că deși ne place să ne lăudăm cu Timișoara, zona Banatului nu a fost sub dominație românească decât din anul 1919, din momentul unirii, iar în trecut românii nu au fost o majoritate în oraș.

În timp ce în alte orașe oamenii se ceartă din cauza plăcuțelor bilingve, noi ne mândrim că cu faptul că bănățeanul adevărat vorbește măcar două din limbile celorlalte etnii și că avem inscripții în patru limbi sau teatru de stat în trei limbi, română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea sa.

Moștenirea imperială și cultivarea multiculturalității

Palatul Weiss, centru

Palatul Weiss, centru

Deși clădirile istorice ale Timișoarei suferă din cauza lipsei de fonduri și a birocrației, aici sunt aproximativ 15 mii de clădiri istorice ce merită văzute, majoritatea construite în timpul perioadei de boom al orașului din timpul dominației austro-ungare, în stilul art nouveau sau jugendstil (în germană), cu care Timișoara se poate identifica cu succes. Deși acest stil se poate vedea în multe orașe din țară, aici sunt cele mai mari și impunătoare clădiri, construite în zona centrului de bogații și generoșii industriași timișoreni la începutul secolului 20, sub influența maghiară a stilului art nouveau.
* Aș aminti de palatele: Dauerbach, Hilt & Vogel, Lloyd, Löffler, Merbl, Neuhausz, Szechenyi, proiectate de arhitectul László Székely și construite practic concomitent la începutul secolului 20.

Probabil una din sursele de mândrie a bănățenilor și a timișorenilor este această istorie și moștenire imperială de origine austro-ungară cu care ne place să ne identificăm, pentru că acest imperiu a lăsat ce este frumos în Timișoara – promenada corso, canalul Bega, barocul, jugendstil și tramvaiele. Totodată, austriecii au fost cei care au adus o mulțime de nații în zona Banatului și astfel ne-au învățat că diversitatea e un lucru bun.

Prințul Eugene de Savoy, portret de Jacob van Schuppen

Prințul Eugene de Savoy, portret de Jacob van Schuppen

Barocul amintește de un stil de viață dantelat, pe care bineînțeles noi îl romanțăm azi, dar care fără îndoială se adaugă brandului orașului, pentru că identitatea de azi a Timișoarei începe odată cu victoria unui mare comandant, prințul Eugeniu de Savoya care în 1716 care a eliberarat orașului de turci, aducând administrația austriacă ce va construi canalul Bega (1728-1758), spitale (1745), fortificații moderne (1723), școli (1718), catedrale (1736), teatru (1753), iluminat stradal (1760) și nu în ultimul rând o fabrică de bere (1718)!

Deși cetatea orașului a fost dărâmată pentru ca centrul orașului să se dezvolte, fragmente din bastioanele cetății austriece mai pot fi văzute și astăzi, bastionul Teresia fiind aproape 100% renovat.

Dacă barocul ține de conservatorism și o epocă a tricornurilor peste peruci albe, jugendstil este stilul care prinde pentru că art nouveau a fost un stil al unei perioade istorice, definită în țările unde s-a afirmat, de optimism, inovație și nonconformism, perioadă în care oameni nevoiași locuiau în chirie în clădiri superbe art nouveau, în cartierul Fabric sau Iosefin.

Detaliu de pe palatul Mercur din pta Traian

Detaliu de pe palatul Mercur din pta Traian

Inovație și identitate

1884, primul oras de pe continentul european iluminat electric

1884, primul oras de pe continentul european iluminat electric

Timișoara nu a fost doar un alt oraș al imperiului Austro-ungar, ci al doilea ca importanță după Budapesta în regatul Ungariei. Acest lucru se poate vedea prin atenția care s-a acordat dezvoltării orașului. Astfel, în perioada sa de boom, Timișoara a fost unul dintre cele mai progresiste orașe din Europa, edilii orașului întrecându-se în premiere precum: spitalului municipal (1745, cea mai veche clădire din Timișoara), iluminatul stradal cu lămpi (1760), primul ziar german din sud-estul Europei (1771), biblioteca lui Josef Klapka — prima bibliotecă publică de împrumut din imperiul Habsburgic, din regatul Ungariei şi din teritoriile româneşti — (1815), iluminatul stradal cu gaz — premieră în imperiul Habsburgic — (1855), iluminat stradal electric – premieră pe continentul european, 731 de lămpi (1884), stație de salvare — premieră pentru Ungaria și România — (1886), tramvaiul electric — premieră pe teritoriile României de azi — (1899), ș.a.

Replica unuia dintre cele mai vechi tramvaie din Timisoara Tramvai de epoca cu compartiment, pe linia 6 Tramvai din perioada 1989, acum pentru inchiriat

Tramvaiele fac parte din istoria și identitatea orașului pentru că Timișoara are o foarte veche rețea de tramvaie care se extinde pe un număr mare de linii și care acoperă toate zonele orașului. Tramvaiul este ceva ce se adaugă la personalitatea unui oraș, iar acum îmi vin în minte tramvaiele din San Francisco, o emblemă a celebrului oraș californian. Din când în când, pentru a marca anumite evenimente, primăria pune în circulație tramvaie de epocă, unele chiar foarte vechi, pe care aș vrea să le văd cât mai des. La brandul Timișoarei s-a adăugat, cu voia timișorenilor, culoarea violet, culorile echipei de fotbal Poli Timișoara, la care bănățenii țin foarte mult. De asta, violetul a început să înlocuiască clasicul galben-ocru al tramvaielor comuniste, și astfel tramvaiele dar și autobuzele din Timișoara au un aer pitoresc care îți amintește că ești în Timișoara. Deja canalul Bega a fost redeschis circulației și se pot închiria ambarcațiuni, iar pe viitor vor (re)circula vaporașe, de care îmi amintesc cu drag decând eram mic.

Piața Unirii și domul romano-catolic

Piața Unirii și domul romano-catolic

Dacă piața Operei (sau a Victoriei) simbolizează istoria românească a orașului, prin catedrala ortodoxă Mitropolitană, statuia lupoaicei cu Romulus și Remus — cadou al Romei care salută latinitatea noastră — și clădirea Operei, simbol al revoluției din 1989, Piața Unirii amintește de diversitatea etnică și trecutul imperial al Timișoarei. Într-o singură piață avem o catedrală romano-catolică, o biserică ortodoxă sârbească, clădirea Episcopiei Sârbe, o sinagogă (la mică distanță de piață), o școală de limbă germană (Nikolaus Lenau), un palat baroc al fostei administrații austriece, și un monument închinat sfintei Treimi ce amintește de ciuma din secolul al XVIII-lea, similar cu cel aflat la Viena. În schimb, numele pieței amintește de Marea Unire, când la 3 august 1919, trupele române au intrat în Timișoara.

Palatul Bruck din Piata Unirii

Palatul Bruck din Piata Unirii

Piața Unirii este cel mai pitoresc loc din oraș, unde se pot vedea clădiri baroce, art nouveau și elemente eclectice, și totodată cel mai reprezentativ loc pentru Timișoara, care evident nu trebuie ratat.

Desigur, Timișoara este un oraș cu problemele sale și eu nu fac abstracție de faptul că trăim în România tranziției neîncetate, cu problemele societății noastre slab educate. Nu este un paradis al civilizației, dar este mai bine decât în alte părți, poate și pentru că moștenirea austriacă ne obligă să fim mai civilizați.

sursă poze: Orădeanul, Lilișor, Radu Beligăr,Tomata cu scufița

Pe aceeași temă:

Prin Timișoara

Sâmbătă 7 august am avut plăcerea de a participa la un eveniment al comunității de blogheri din Timișoara intitulat “Timișoara noastră“, un tur organizat al orașului cu invitați din alte orașe, ghid și surprize. Evenimentul și-a propus ca să redescoperim frumusețile orașului în care trăim și de a le prezenta cât mai profesionist prietenilor noștri din alte orașe, care la rândul lor au fost gazdele unor evenimente similare în orașele lor.

Multă lume trăiește cu impresia că în orașele noastre, chiar și în cele mari, nu prea ai ce vedea sau vizita. Concepția asta este rezultatul ignoranței și a “lipsei” de informație. Desigur, informația există, dar nimeni nu o prezintă în mod interesant și atractiv. Wikipedia nu e de ajuns, așa cum voi detalia mai jos :)
Continue reading

Vrei să faci ceva? Mai bine lasă :)

Gradina cu narcise

Gradina cu narcise

În zona în care stau eu (încă mai) e mult spațiu verde, dar probabil nu pentru multă vreme. Cu toate că primăvara întârzie să vină, de parcă cineva ne-a blestemat cu vremea asta cenușie, operațiunea “curățenia de primăvară” e în toi prin oraș. Se pare că la primărie e plictiseală mare, pentru că cineva a venit și ne-a somat asociația ca să desfințăm împrejmuirea pe care o făcusem în jurul spațiului verde din fața blocului.

Aveam și noi un spațiu verde frumos, îngrijit de o familie din bloc, care creșteau acolo tot felul de flori dar pentru că multă lume intra pe acolo ca vitele sau fura florile, au pus o mică împrejmuire care nu deranja (aparent) pe nimeni. Dar se pare că cel care muncește e fraier, pentru că dășteptul vine și fură ce muncește altul, zicând că acolo e al nimănui și nu e nici o problemă dacă florile alea devin ale lui ca el să le vândă la colț. Tot așa, cel care muncește e fraier pentru că iată, de ce să fie frumos, când poate să fie urât și distrus, cu alte cuvinte să fie moartă capra vecinului, deci toată lumea va fi mulțumită nu de propria-i bucurie ci de sărăcia altuia.

Trăiesc într-o țară de tâmpiți, din păcate aflați la conducere, cărora în loc să le pese de probleme, ei se preocupă cu cei care muncesc și cei care încearcă să facă ceva. Muncești, faci ceva? Dacă da, atunci ești un prost, cel puțin ăsta e mesajul transmis de autorități. De fapt, cum se vede și la tv, cei care muncesc iau țeapă de la guvern ca să aibe ce mânca și alții care nu le prea au cu munca. Sigur, am divagat, dar revenind, și eu am avut o gradina din asta la care am renunțat când am văzut cum alții îți băteau joc de munca mea. Normal că și vecinul meu își va băga picioarele în grădina cu flori, pentru că nu e tâmpit să munceasca pentru ca alții să fure sau să-i distrugă munca. Va fi o mizerie, pentru că unde e o tufă, cineva se găsește să arunce un gunoi, iar apoi grămada cere vârf, așa că în scurt timp totul se uniformizează într-o mizerie generală pe care un băiat isteț o poate transforma într-o parcare sau ceva comercial. Poate vă sună cunoscut modul ăsta de operare, e felul în care s-a falimentat totul la noi pentru a se fura privatiza.