În final a ieșit Playzonus Rex, regele distracției în habitatul său, atelierul de creație și jungla neiertătoare a locului de joacă. Această specie unicat crează și azi confuzie în rândul oamenilor de știință, iar copii fiind întrebați l-au descris în fel și chip, galben, roz, verde, dar și albastru după ultimele cercetări.

Pentru mai multe detalii vizitează smartedu.ro.
Pentru mai multe desene vezi galeria, www.sirg.ro/gallery/playzone-color

Fiecare copil are personalitatea lui și felul în care își imaginează lucrurile diferă mult de la unul la altul. Nici un desen colorat nu seamănă cu altul, și am văzut teancuri de desene. Este fascinant
Din păcate creativitatea se oprește în copilărie, deoarece societatea de azi, deși spune că promovează individualitatea și creativitatea, o nivelează începând din școală și o inhibă total mai târziu, ca omul să devină creativ doar în limitele acceptate și să reitereze aceleași șabloane vizuale, muzicale, ideologice șamd cu care a fost prelucrat de școală, televizor, vecini, reviste și mainstream.

Copiii colorează dinozaurii cu roz, nu cu verde, și asta e grozav

Plai nu e un festival ca festivalul berii, pentru ca se intra cu bilet, al carui pret nu e chiar ieftin (45 lei) dar asa se filtreaza toti gura casca si huliganii, pentru ca intra doar oamenii interesati de ce se intampla acolo, iar asta este o treaba buna. Mie mi-a placut locatia de la Muzeul Satului, de la Padurea Verde, pentru ca este un loc placut si linistit, cu aer curat, singura mea obiectie ar fi ca e cam departe, in timp ce pentru toate mizeriile se gasesc conditii in centrul orasului.

Prima mea impresie a fost ca acolo intre copaci s-au adunat toti boemii orasului, Asociatia de Taiat Frunze la Caini, Grupul Privitorilor la Cer, Organizatia Pleoapelor Inchise, Fundatia Visatorii Fara Frontiere, etc, amintindu-mi de vremurile cand eram si eu un boem artist care visa cu ochii deschisi. Probabil malitiozitatea mea se datoreaza si unei anumite nostalgii, sa zicem…

Apoi m-am oprit o clipa si mi-am amintit ca stai, de fapt viata nu este facuta numai din responsabilitati si angajamente, era totusi weekend, si ca avem nevoie de lucrurile astea aparent neserioase. Este admirabil ca toti acei oameni de la workshop-uri si nu numai, erau voluntari si faceau totul din placere, petrecandu-si weekendul acolo, “la datorie”. Pana la urma eu venisem pentru un astfel de workshop, atras tocmai de ideea ca pot invata ceva nou si interesant fara sa dau bani pe materiale si sa ma chinui singur, experimentand aiurea.

Cel mai bine inveti aplicand si beneficiind de experienta altora si de asta Plaiul are un mare plus. E una sa citesti pe Internet cum se face o anumita treaba si alta e sa auzi de la un profesionist, sa participi la prezentare sa pui intrebari si asa mai departe. Dupa ce am terminat cu primul meu servetel la workshop-ul ComplexArt, am participat la Scoala de Blog a lui Dan (deceblog.net), la workshop-ul blogu.lu, o prezentare din care am aflat cam ce trebuie bifat pentru a avea un blog de succes si imediat m-am gandit la problemele blogului meu.

Pentru ca pomeneam de bloguri, vreau sa fac o paranteza si sa zic ca mi se pare grozav sa vad cati oameni sunt interesati de blogging, oameni de toate varstele (am vazut si oameni trecuti de 50 de ani) si cu preocupari foarte diverse care se gandesc sa isi faca un blog. Platforma blogu.lu simplifica foarte mult lucrurile pentru cei neinitiati in “tainele” calculatorului si astfel teama de calculator nu mai poate fi un pretext pentru nimeni, inclusiv pentru parintii nostri care citesc bloguri si se gandesc sa scrie. O alta chestie interesanta e ca fenomenul blogurilor a evoluat intr-o directie in care continutul, calitatea si consecventa conteaza foarte mult, asa ca este neaparat sa cunosti macar ABC-ul bloggingului. Imi place ca tot mai multi prieteni de ai mei isi fac sau au deja cate un blog de nisa (specializat pe un anumit subiect) si astfel descopar ce pasiuni are fiecare.

Am lasat ce e mai bun la sfarsit, si anume

muzica

.

Intre doua workshop-uri m-am asezat cu Richie pe un sac la un alt workshop la care nu intelegeam nimic, pentru ca era despre cantatul la chitara si oud (un instrument asemanator cu cobza), dar imi placea ce auzeam. Uitandu-ma in programul Plai am realizat ca in fata mea canta si preda muzica, cel mai bun cantaret la oud din lume, Ara Dinkjian. Ce pot spune decat ca e si el un simplu om, dar cand atinge coardele acelea Orfeu se duce sa-si acordeze lira imbufnat. N-am inteles mare lucru din teoria muzicala, dar muzica lui m-a uns la suflet suficient cat sa raman pana seara la concert.

Ara Dinkjian la Plai 2010

Misia la Plai 2010

Mie imi place foarte mult fado, dar recunosc ca nu e un gen pe care sa il am mereu in playlist tocmai pentru ca e mai special. Dar mi-a placut enorm Misia si ma consider norocos ca am ascultat live pe cineva cantand fado. Parca nici un gen nu te implica atat de mult in auditie precum fado si tocmai de asta celor care le place genul se ataseaza foarte mult de artist. De asta Amalia Rodriguez (regina fado) a ramas un simbol national al Portugaliei.

Pentru ca arta este o forma subtila de comunicare, artistul  e nimic fara publicul său, care in cazul muzicienilor, este ca o casca prin care artistul se aude mai bine sau mai rau, depinde de cum ajunge la sufletul audientei. In fata mea era o familei cu doi copii mici, tare neastamparati si plictisiti de ritmurile complexe ale lui Ara Dinkjian. Dar odata ce a inceput sa cante Misia, pana si ei s-au linistit si au inceput sa asculte cuminti. Nu ajunge sa ai voce, trebuie sa canti cu inima si asta a fost impresia mea generala, eu am ramas fascinat de sensibilitatea acestor artisti, care duminica, la un alt workshop au povestit foarte frumos despre pasiunea lor.

Fiecare artist e deosebit in felul sau, iar Misia dupa o ora de fado traditional, ne-a surprins cu abordari orginale care au ridicat audienta in picioare si piese din diferite tari, iar la final m-au durut palmele de la aplauze dar am ascultat vreo trei sau patru bisuri si parca tot n-as mai fi plecat de acolo. Misia a spart si acel tipar al cantaretei fado tip statuie neagra, pentru ca a interactionat foarte frumos cu publicul si s-a jucat aratandu-ne ca nebunia artistilor e frumoasa.

Misia n-a uitat sa aminteasca cu compasiune de tiganii nostri repatriati de Sarko, treaba care n-a fost prea bine primita de public. In fine, parerea mea e ca guvernele noastre au gresit foarte mult de-a lungul timpului pentru ca nu au facut, cel putin pentru ochii occidentului, delimitarea intre furaciuniile conationalilor nostri de prin vest si etnia rroma in general, pentru ca nu-i poti baga pe toti intr-o oala.

Eu nu am fost vineri, pentru ca desi a fost ziua mea, am lucrat pana tarziu si n-am mai vrut sa ies in oras. Dar pot zice ca mi-am facut un minunat cadou venind in weekend, iar ca bonus am invatat o tehnica foarte interesanta si usor de folosit, despre care veti mai vedea. La capitolul organizare, Plai 2010 mi s-a parut bine organizat pentru un festival matur (cred ca este la a patra editie), au fost conditii ca sa iti petreci toata ziua acolo, de exemplu eu am mancat un gulas senzational, a fost de baut cam de toate la preturi acceptabile, locuri destule pentru toata lumea si nu in ultimul rand am avut noroc cu vremea. Pentru mine a fost ca un miniconcediu

Pozele sunt de la Tomata cu Scufita, saru-mana.

Piața Operei, lângă ceas

În primul rând, Timișoara este printre puținele orașe din România care este un brand și la acest lucru contribuie activ sau pasiv o serie de factori, cum ar fi istoria locală (mai ales cea recentă), poziția geografică, diversitatea etnică ce conferă un aer cosmopolit orașului și nu în ultimul rând o serie de oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți care se implică în diverse proiecte și activități ce ridică gradul de normalitate al orașului spre cel din vestul Europei, normalitate pe care ne-o dorim cu toții, dar de care multe orașe românești sunt încă departe.

Îmi dau seama că Timișoara este un brand atunci când, călătorind prin România, oamenii se luminează la față și mă privesc cumva admirativ în momentul în care află că sunt timișorean. Treaba asta mă face și mai mândru de orașul meu și îmi dau seama că noi avem ceva deosebit aici care trebuie mereu îngrijit și îmbunătățit.

Placa comemorativa de la parohia lui Lazlo Tokes

Când spui Timișoara, astăzi spui Revoluție, spui democrație, spui anti comunism. Deși memoria și semnificațiile revoluției s-au cam estompat în memoria colectivă a românilor, Timișoara rămâne legată de revoluție pentru că de aici a pornit totul și punctul de plecare contează întotdeauna. Locul în care a început revoluția, strada parohiei lui Lazlo Tokes și piața Maria sunt locuri care nu spun mai nimic turistului pentru că nu sunt locuri monumentale sau impunătoare. Revoluția nu a început într-un palat ci a fost pornită de oamenii anonimi de pe stradă care au găsit curajul nebunesc pentru 1989, de a fi solidari față de nedreptatea care i se făcea unui om, pastorul Tokes, și de a cere libertate. De aceea, locurile respective trebuie simțite, nu doar văzute.

Deși sunt multe locuri frumoase de văzut, Timișoara nu este Barcelona ca să cazi pe spate la propriu. În schimb, la Timișoara poți simți o anumită atitudine diferită de alte zone din România și un anumit spirit care deasemenea nu-l regăsești în alte părți. Cei mai mulți care vizitează Timișoara remarcă acest spirit, și înțeleg că aici este altceva. În Timișoara vei vedea taxiuri pe care scrie “I ♥ Timișoara”, “100% Bănățean”, tramvaie și autobuze alb-violet și afișe cu “Nu te pune cu timișorenii”, “îmi iubesc orașul, nu îl murdăresc”, ș.a.m.d.

Multiculturalitate înseamnă bogăție

Timișoara are un aer european și datorită diversității etnice, aici conviețuind în armonie, departe de incitările naționaliste, români, maghiari, germani, evrei, sârbi și alte etnii încă din vremurile străvechi ale orașului. Poate ar trebui precizat că deși ne place să ne lăudăm cu Timișoara, zona Banatului nu a fost sub dominație românească decât din anul 1919, din momentul unirii, iar în trecut românii nu au fost o majoritate în oraș.

În timp ce în alte orașe oamenii se ceartă din cauza plăcuțelor bilingve, noi ne mândrim că cu faptul că bănățeanul adevărat vorbește măcar două din limbile celorlalte etnii și că avem inscripții în patru limbi sau teatru de stat în trei limbi, română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea sa.

Moștenirea imperială și cultivarea multiculturalității

Palatul Weiss, centru

Deși clădirile istorice ale Timișoarei suferă din cauza lipsei de fonduri și a birocrației, aici sunt aproximativ 15 mii de clădiri istorice ce merită văzute, majoritatea construite în timpul perioadei de boom al orașului din timpul dominației austro-ungare, în stilul art nouveau sau jugendstil (în germană), cu care Timișoara se poate identifica cu succes. Deși acest stil se poate vedea în multe orașe din țară, aici sunt cele mai mari și impunătoare clădiri, construite în zona centrului de bogații și generoșii industriași timișoreni la începutul secolului 20, sub influența maghiară a stilului art nouveau.
* Aș aminti de palatele: Dauerbach, Hilt & Vogel, Lloyd, Löffler, Merbl, Neuhausz, Szechenyi, proiectate de arhitectul László Székely și construite practic concomitent la începutul secolului 20.

Probabil una din sursele de mândrie a bănățenilor și a timișorenilor este această istorie și moștenire imperială de origine austro-ungară cu care ne place să ne identificăm, pentru că acest imperiu a lăsat ce este frumos în Timișoara – promenada corso, canalul Bega, barocul, jugendstil și tramvaiele. Totodată, austriecii au fost cei care au adus o mulțime de nații în zona Banatului și astfel ne-au învățat că diversitatea e un lucru bun.

Prințul Eugene de Savoy, portret de Jacob van Schuppen

Barocul amintește de un stil de viață dantelat, pe care bineînțeles noi îl romanțăm azi, dar care fără îndoială se adaugă brandului orașului, pentru că identitatea de azi a Timișoarei începe odată cu victoria unui mare comandant, prințul Eugeniu de Savoya care în 1716 care a eliberarat orașului de turci, aducând administrația austriacă ce va construi canalul Bega (1728-1758), spitale (1745), fortificații moderne (1723), școli (1718), catedrale (1736), teatru (1753), iluminat stradal (1760) și nu în ultimul rând o fabrică de bere (1718)!

Deși cetatea orașului a fost dărâmată pentru ca centrul orașului să se dezvolte, fragmente din bastioanele cetății austriece mai pot fi văzute și astăzi, bastionul Teresia fiind aproape 100% renovat.

Dacă barocul ține de conservatorism și o epocă a tricornurilor peste peruci albe, jugendstil este stilul care prinde pentru că art nouveau a fost un stil al unei perioade istorice, definită în țările unde s-a afirmat, de optimism, inovație și nonconformism, perioadă în care oameni nevoiași locuiau în chirie în clădiri superbe art nouveau, în cartierul Fabric sau Iosefin.

Detaliu de pe palatul Mercur din pta Traian

Inovație și identitate

1884, primul oras de pe continentul european iluminat electric

Timișoara nu a fost doar un alt oraș al imperiului Austro-ungar, ci al doilea ca importanță după Budapesta în regatul Ungariei. Acest lucru se poate vedea prin atenția care s-a acordat dezvoltării orașului. Astfel, în perioada sa de boom, Timișoara a fost unul dintre cele mai progresiste orașe din Europa, edilii orașului întrecându-se în premiere precum: spitalului municipal (1745, cea mai veche clădire din Timișoara), iluminatul stradal cu lămpi (1760), primul ziar german din sud-estul Europei (1771), biblioteca lui Josef Klapka — prima bibliotecă publică de împrumut din imperiul Habsburgic, din regatul Ungariei şi din teritoriile româneşti — (1815), iluminatul stradal cu gaz — premieră în imperiul Habsburgic — (1855), iluminat stradal electric – premieră pe continentul european, 731 de lămpi (1884), stație de salvare — premieră pentru Ungaria și România — (1886), tramvaiul electric — premieră pe teritoriile României de azi — (1899), ș.a.

Tramvaiele fac parte din istoria și identitatea orașului pentru că Timișoara are o foarte veche rețea de tramvaie care se extinde pe un număr mare de linii și care acoperă toate zonele orașului. Tramvaiul este ceva ce se adaugă la personalitatea unui oraș, iar acum îmi vin în minte tramvaiele din San Francisco, o emblemă a celebrului oraș californian. Din când în când, pentru a marca anumite evenimente, primăria pune în circulație tramvaie de epocă, unele chiar foarte vechi, pe care aș vrea să le văd cât mai des. La brandul Timișoarei s-a adăugat, cu voia timișorenilor, culoarea violet, culorile echipei de fotbal Poli Timișoara, la care bănățenii țin foarte mult. De asta, violetul a început să înlocuiască clasicul galben-ocru al tramvaielor comuniste, și astfel tramvaiele dar și autobuzele din Timișoara au un aer pitoresc care îți amintește că ești în Timișoara. Deja canalul Bega a fost redeschis circulației și se pot închiria ambarcațiuni, iar pe viitor vor (re)circula vaporașe, de care îmi amintesc cu drag decând eram mic.

Piața Unirii și domul romano-catolic

Dacă piața Operei (sau a Victoriei) simbolizează istoria românească a orașului, prin catedrala ortodoxă Mitropolitană, statuia lupoaicei cu Romulus și Remus — cadou al Romei care salută latinitatea noastră — și clădirea Operei, simbol al revoluției din 1989, Piața Unirii amintește de diversitatea etnică și trecutul imperial al Timișoarei. Într-o singură piață avem o catedrală romano-catolică, o biserică ortodoxă sârbească, clădirea Episcopiei Sârbe, o sinagogă (la mică distanță de piață), o școală de limbă germană (Nikolaus Lenau), un palat baroc al fostei administrații austriece, și un monument închinat sfintei Treimi ce amintește de ciuma din secolul al XVIII-lea, similar cu cel aflat la Viena. În schimb, numele pieței amintește de Marea Unire, când la 3 august 1919, trupele române au intrat în Timișoara.

Palatul Bruck din Piata Unirii

Piața Unirii este cel mai pitoresc loc din oraș, unde se pot vedea clădiri baroce, art nouveau și elemente eclectice, și totodată cel mai reprezentativ loc pentru Timișoara, care evident nu trebuie ratat.

Desigur, Timișoara este un oraș cu problemele sale și eu nu fac abstracție de faptul că trăim în România tranziției neîncetate, cu problemele societății noastre slab educate. Nu este un paradis al civilizației, dar este mai bine decât în alte părți, poate și pentru că moștenirea austriacă ne obligă să fim mai civilizați.

sursă poze: Orădeanul, Lilișor, Radu Beligăr,Tomata cu scufița

Pe aceeași temă:

• Prin Timișoara
• 16 decembrie după 20 de ani
• Zilele Timisoarei 2009
• Primăvara în Timișoara
• Tramvai de epocă în Timişoara

Multă lume trăiește cu impresia că în orașele noastre, chiar și în cele mari, nu prea ai ce vedea sau vizita. Concepția asta este rezultatul ignoranței și a “lipsei” de informație. Desigur, informația există, dar nimeni nu o prezintă în mod interesant și atractiv. Wikipedia nu e de ajuns, așa cum voi detalia mai jos

Adevarul de seară din 7 august 2010

Organizare la superlativ

Nebuloasa, Cristina și Daniel au organizat nemțește evenimentul cu ajutorul unor sponsori generoși care au asigurat cazare, transport și mâncarea (Hotel Timișoara, Blue Air, Porsche Romania, KFC, ș.a.). Eu unul m-am simțit ca un veritabil turist vizitând Timișoara cu un grup organizat condus de un ghid profesionist, Dan Cărămidariu, față de care nu pot să zic decât “jos pălăria” pentru cunoștințele sale și modul de a le prezenta. Genul acesta de oameni te fac să devi interesat de istorie și să privești cu alți ochi locurile pe care le vezi.

Ghidul nostru, Dan, ne-a povestit amănunte interesante pe care nu le știam și mai ales a demontat o serie de “mituri urbane” (timișorene) despre locuri din oraș. De exemplu, mulți timișoreni știu în mod greșit că bastionul a fost construit de turci, deși el a fost construit de austrieci (tot timpul mi s-a părut ciudată atribuirea bastionului turcilor). A fost o reală placere să-l ascultăm și a demonstrat calitatea unui ghid bun, și anume că îți prezintă suficient, nici prea mult nici prea succint, încât să te face curios să știi mai multe și să-l pisezi cu întrebări.
Dan este genul de ghid care face redundantă Wikipedia, eu aș vrea un buton în toolbarul de la browser cu ask Dan.

Traseul pe care l-am făcut a fost foarte bine gândit – Catedrală / Operă (centru) – Piața Unirii – Piața Traian, unde ne aștepta o surpriză, un tramvai special închiriat pentru noi, care ne-a amintit de tramvaiele epocii Ceaușescu și că Timișoara e un oraș al tramvaielor, tramvai care ne-a dus prin centru în piața Bălcescu. Primăria ar trebui să introducă astfel de tramvaie de epocă măcar pe timpul weekendului. Turul s-a încheiat cu piața Maria și biserica reformată a lui Tokes, locul de unde a început revoluția din 1989. În piața Unirii am vizitat la Muzeul Baroc, colecția Corneliu Baba, unde am văzut “pe viu” niște lucrări deosebite pe care la liceu le studiasem de pe diapozitive.

Timișoara = diversitate, unitate, istorie

Dacă ar trebui să aleg doar câteva pentru a prezenta Timișoara, acelea ar fi diversitate, unitate și istorie. În primul rând Timișoara este un oraș cu o mare diversitate de etnii (români, maghiari, nemți, sârbi, etc) care, din totdeauna trăiesc în armonie, spre deosebire de alte orașe din Ardeal unde, mai ales după revoluție, au existat tensiuni interetnice alimentate și întreținute de partide iresponsabile din România. La Timișoara aceste tensiuni nu au existat niciodată și eu ca timișorean mă mândresc cu acest lucru. La revoluție, maghiarii ce făcuseră un cordon uman în jurul parohiei lui Tokes strigau “unitate” și “români veniți cu noi”.

Aici confluențele între etnii sunt atât de puternice încât astăzi nimeni din timișorenii cu bunici bănățeni nu mai este doar maghiar, neamț, sârb sau român. Eu însumi sunt maghiar, neamț, român și nu mai știu ce. De asta părinții și bunicii noștri vorbeau aproape la perfecție maghiara, germana șvăbească, româna și după caz, sârba. Probabil de asta suntem singurul oraș din România cu trei teatre – în română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea lui.

Istoria Timișoarei nu este doar banala istorie a unui oraș de provincie, ci are o sumedenie de momente importante de cuceriri și recuceriri, ale turcilor, maghiarilor și habsburgilor, culminând cu dezvoltarea fără precedent (zic eu) din perioada austro-ungară la cumpăna dintre secolele 19 și 20, când Temesvar era al doilea oraș ca importanță din partea maghiară a imperiului Austro-ungar (după Budapesta). Ar fi de menționat și faptul că în timpul regelui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIV-lea, cetatea Timișoarei a fost capitala imperiului Ungar pe timpul unei perioade de criză în care regele a avut reședința permanentă aici într-un castel, astăzi pe ruinele acelui castel se află castelul Huniazilor din Centru.

Începutul secolului 20 a lăsat Timișoarei o mulțime de clădiri impresionante, în stil art nouveau de influență maghiară, care dau orașului o aură aparte prin dimensiunea lor impunătoare și bogăția ornamentelor, astăzi aflate într-o deplorabilă stare de degradare. Cred că acest stil face parte din identitatea orașului și este foarte trist că primăria nu poate găsi soluțiile și fondurile necesare pentru a restaura niște clădiri fabuloase, cum ar fi palatul Mercur din piața Traian (unul din preferatele mele, în imaginile de mai sus).

Este incredibil cât de mult și repede s-a putut construi la începutul secolului 20, în mare parte din fonduri ale orașului, când nu existau fonduri europene și tot felul de credite, dar mai mult entuziasm și interes pentru imaginea orașului. Starea de azi a clădirilor emblemă pentru oraș amintește de neputința aparent inexplicabilă a autorităților de azi în contrast cu posibilitățile mult mai reduse, logistic, economic și financiar, ale administrațiilor de acum mai bine de 100 de ani.

Petrecerea continuă…

Evenimentul nu s-a încheiat cu turul ci ne-am mutat cu tot grupul de 40 de oameni la o bere nefiltrată, după care petrecerea a continuat la vila de la Șag unde erau cazați oaspeții noștri. Petrecerea a continuat până dimineața cu muzică bună și cu un joc de mimă de câteva ore la care m-am amuzat copios văzând cum se mimează cuvinte precum “nomenclatură”, “clismă” și “aristă”.

A fost senzațional și aștept cu interes următoarele evenimente de acest gen!

P.S. Pe același subiect puteți citi mai multe + vedea fotografii la:

• Tomata cu scufița
• Adeline

Gradina cu narcise

Aveam și noi un spațiu verde frumos, îngrijit de o familie din bloc, care creșteau acolo tot felul de flori dar pentru că multă lume intra pe acolo ca vitele sau fura florile, au pus o mică împrejmuire care nu deranja (aparent) pe nimeni. Dar se pare că cel care muncește e fraier, pentru că dășteptul vine și fură ce muncește altul, zicând că acolo e al nimănui și nu e nici o problemă dacă florile alea devin ale lui ca el să le vândă la colț. Tot așa, cel care muncește e fraier pentru că iată, de ce să fie frumos, când poate să fie urât și distrus, cu alte cuvinte să fie moartă capra vecinului, deci toată lumea va fi mulțumită nu de propria-i bucurie ci de sărăcia altuia.

Trăiesc într-o țară de tâmpiți, din păcate aflați la conducere, cărora în loc să le pese de probleme, ei se preocupă cu cei care muncesc și cei care încearcă să facă ceva. Muncești, faci ceva? Dacă da, atunci ești un prost, cel puțin ăsta e mesajul transmis de autorități. De fapt, cum se vede și la tv, cei care muncesc iau țeapă de la guvern ca să aibe ce mânca și alții care nu le prea au cu munca. Sigur, am divagat, dar revenind, și eu am avut o gradina din asta la care am renunțat când am văzut cum alții îți băteau joc de munca mea. Normal că și vecinul meu își va băga picioarele în grădina cu flori, pentru că nu e tâmpit să munceasca pentru ca alții să fure sau să-i distrugă munca. Va fi o mizerie, pentru că unde e o tufă, cineva se găsește să arunce un gunoi, iar apoi grămada cere vârf, așa că în scurt timp totul se uniformizează într-o mizerie generală pe care un băiat isteț o poate transforma într-o parcare sau ceva comercial. Poate vă sună cunoscut modul ăsta de operare, e felul în care s-a falimentat totul la noi pentru a se fura privatiza.

Din păcate, de foarte mulți ani, acest parc este mereu închis, ca și cum acolo s-ar fi prăbușit un OZN (mai știi?), căci altfel nu se explică interminabilele tergiversări ale primăriei și ce alte instituții se mai bat pentru un spațiu fost simbol al orașului. Decând s-au apucat ei să facă studii de fezabilitate, caiete de sarcini, licitații, contestații, apeluri și recursuri, copiii care așteptau să intre în parcul acela sunt părinți și părerea mea e că edilii orașului sunt penibili prin neputința lor.

Primesc și eu prin poștă un ziar informativ al Primăriei. Foarte frumos, dar când văd cât o lălăie cu parcul ăsta și cum tot promit, mi se face greață. Ziceau odată la tv că jocurile vechi nu respectau cutare norme UE, așa că le-au scos; trenulețul era periculos pentru copii, l-au scos și pe ăla (oricum ăștia mici au trenuleț pe calculator); aleea de pe malul Begăi era periculoasă pentru copiii, au închis-o; accesul în parc era periculos pentru copiii, așa că l-au interzis… deci problema e rezolvată! Noi mereu trebuie să identificăm probleme, nu soluții. Un avocat îmi explica despre legi că ele trebuie interpretate în sensul aplicării lor, nu invers, cum se poate interpreta adesea legea. Dar ăștia fac invers, nu știu de ce, o fi corupția, indolența, nepăsarea sau nesimțirea… pentru că mereu e câte o chichiță legală prin care se amână.

De atâta timp, puteau să pună un simplu gazon, niște dale și pietriș pe alei, câteva bănci acolo, coșuri de gunoi și gata… de parcă celelalte parcuri sunt mai cu pretenții? Îmi pare rău de parcul ăsta pentru că am multe amintiri în el, dar deja pentru foarte multă lume nu mai înseamnă nimic, doar niște copaci mari după un gard.

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

20 decembrie 1989, miercuri.

Timișoara era izolată. Nimeni nu intră și nu poate ieși din oraș. “Europa Liberă”, era singurul post de radio care mai avea ceva informații despre ce se întîmplă la noi. Restul țării era sub o liniște mormîntală. Aici în schimb, lumea era disperată, îndoliată, iar numărul morților îl credeam de ordinul miilor. Mulți erau dispăruți și nimeni nu știa nimic de ei. Teroarea te pîndea peste tot. Nu știai de la ce fereastră, sau de pe ce acoperiș se va trage.

Fiind la servici, aud că întreaga platformă industrială din Calea Buziașului, cica 15000 de oameni, Uzinele Mecanice Timișoara (UMT), Electromotor-ul și altele se mobilizează, sar gardurile intreprinderilor păzite de forțele de ordine, se grupează în coloane și pornesc spre sediul CJP și centru. În primele rînduri au fost femeile. N-a fost nici o manifestare de tip șovinist, și toate neamurile s-au unit pentru un singur țel – libertate. Tensiunea era la apogeu. Miile de oameni înconjoară clădirea CJP, unde veniseră primul ministru Dăscălescu și alții de la București. Li se prezintă dorințele poporului — eliberarea revoluționarilor arestați, demisia lui Ceaușescu și a tuturor, alegeri libere. Afară se strigă din mii de piepturi: “fără violență”, “libertate”, “vrem alegeri libere, “noi suntem poporul, jos cu dictatorul”. Se strigă “Armata e cu noi!”. Timișoara era primul oraș liber.

Eu îmi amintesc că pe atunci nu realizam, noi toți, nu numai eu, care eram un copil, ce se întâmplă. Adică ne era încă frică pentru că eram singuri împotriva tuturor. Armata era cu noi, dar erau tot aceia care trăseseră noi cu zile în urmă. Încă se mai auzeau împușcături, sunau sirenele (nu acelea de ambulanță, ci antiaerienele care azi nu știu dacă mai există) și se vorbea tot mai mult de teroriști care împușcă oamenii prin fereastră. Va urma un Crăciun pe care nu-l voi uita niciodată.

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

19 decembrie 1989, marți.

Din nou la serviciu. Sîntem îngroziți. Ascultăm zgomotul blindatelor care se îndreptau spre piața 1 Mai (azi p-ța Iosefin, n.a.). Motivul — intreprinderea “Elba” cu circa 6000 de oameni era în grevă. Un camion de lîngă autogară și un tractor cu remorcă, încărcate cu pneuri au fost incendiate. Fumul negru și înțepător acoperea văzduhul. Blindatele au încercuit “Elba” și au îndreptat armele spre fabrică. Oamenii din “Elba” își cereau morții. Autoritățile au venit cu ofițeri înarmați și au somat oamenii să înceteze protestele. Dar muncitorii nu au cedat. Ei au refuzat să părăsească fabrica și după încetarea programului de lucru.
Vrînd să mergem acasă (la capătul celălalt al orașului fiul meu era singur) ni s-a spus: “vă descurcați cum puteți, peste tot se trage”. M-am dus cu soția spre Iosefin. Femei îngrozite fugeau spre noi. Două femei au fost răpuse lîngă Piața 1 Mai. Un grup mare de oameni strigau: “Porcilor, asasinilor!”. Un pluton de soldați aveau armele îndreptate spre ei. Ni s-a părut o veșnicie pînă a venit un tramvai, “1 roșu”. Ne-am urcat. Tramvaiul avea geamurile sparte, iar unde stăteam noi, geamul lipsea complet. Am trecut printre cordoane de soldați înarmați cu armele îndreptate spre noi. Deodată, în paralel cu noi mergea un camion plin cu soldați, în formație “arici”, cu armele îndreptate spre noi și cu degetele pe trăgaci. Erau la nici doi metri de noi și ne fixau cu privirea, gata să tragă. Mi-e greu să-mi amintesc ce am simțit atunci. Din fericire, camionul a cotit la Piața Sinaia spre dreapta. Am scăpat. La Maria, aceași camioane pline cu soldați în alertă de război. Ajuns acasă am constatat că rezervele de mîncare, și așa puține, erau pe sfîrșite, dar ne-am temut să ne întoarcem pentru cumpărături. Oricum magazinele din zonă erau devastate sau arse. [..]

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

18 decembrie 1989, luni.

Cu frică mergem la serviciu. Peste tot armată. În fața bisericii lui Tokes de la Maria erau doar două autobuze și peste tot pe străzi, blindate. Pînă în Iosefin nu mai era nici o vitrină întreagă, totul era devastat, iar librăriile — scrum.

La fabrică, ședință în “sala mare”. Ni se citește un comunicat în care se spune că bande de huligani și șovini, dușmani ai poporului s-au dedat la acte de vandalism și că a fost nevoie să se intervină. [..] Lumea tăcea îngrozită, dar deja știau adevărul. Este declarată stare de necesitate, de război — dacă vor fi găsiți oameni în grupuri mai mari de trei persoane, se va trage fără somație.

Cu greu ajungem acasă. În oraș mulțimea nu se lasă. Din nou străzile sunt pline. Se strigă “criminalilor”, “jos tiranul” și așa mai departe. Seara văd cum lumea sfidează totul și în special tinerii se îndreaptă spre Calea Girocului fără nici o frică. Nu-i înțelegeam. Eram sigur că se duc la moarte. Încă nu mă cuprinsese acea stare de lipsă totală a fricii. Pe Calea Girocului a urmat un adevărat măcel. S-a tras în plin. Pînă la ultima suflare, răpuși de gloanțe scandau “jos Ceaușescu”. Puținii oameni care s-au desprins și au fugit au fost aproape vînați ca iepurii la vînătoare. Auzeam țipete și împușcături. Unii oameni au fost împușcați în casă prin fereastră. S-a spus că cei care au tras erau dotați cu arme sofisticate și bine instruiți pentru că mulți oameni au fost împușcați în cap pe timp de noapte. Praful de pușcă cu un miros înțepător și greu de inspirat a ajuns pînă pe balcon, iar din cînd în cînd bezna nopții era întreruptă de trasoare care cădeau pe solar, în grădină. Câteva gloanțe ricoșează foarte aproape și stăm în beznă mai mult pe burtă ca să nu fim nimeriți. Focurile de arme automate s-au auzit în tot orașul.

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

17 decembrie 1989, duminică.
La ora 12 și jumătate eram în fața blocului. Era o zi ca de primăvară: un cer senin și un soare puternic inunda totul într-o lumină albă. O vecină îmi spune că vine de la gară și că tramvaiul nu oprește de la gară numai în stația Bălcescu (sărind peste 4 stații, inclusiv piața Maria, n.a.) Mi-a mai spus că la Maria pe străzile lăturalnice sînt tancuri. Tot ea mi-a mai spus că se distribuie pui la rație la măcelăria de lângă intersecția Cluj. Am discutat cu soția și m-am dus ca să cumpăr pui. Am fost surprins de mulțimea de oameni care mergeau pe jos, unii în oraș, alții spre centru. Nu mai circula nici un mijloc de transport în comun. Pe trotuarele pline de oameni am observat și două femei în vîrstă, una cu cîrjă, ce veneau pe jos chinuindu-se și înjurîndu-l în gura mare pe Ceaușescu. Am ajuns acasă fără pui, fiindcă s-au terminat cu cîteva persoane în fața mea.

Fiind duminică și timp frumos, mulți au ieșit la plimbare cu familia și copiii. Mulți au fost curioși și s-au dus la Maria și în centru. Ei nu bănuiau că vor intra în istorie și că unii dintre ei nu se vor mai întoarce acasă. Mai târziu a început măcelul. S-a tras cu arme automate din blindate, din mașini, de la etajele blocurilor și de pe acoperișuri.
În haosul generat s-au spart vitrinele magazinelor și s-a incendiat totul în centru și pe străzi. [..] Magazinele de confecții și blănuri sunt scrum. Cinematograful cel nou a ars și el. N-a rămas nici o vitrină întreagă. În centru, focul a ajuns pînă la etajul 3. [..]

Seara focurile de arme automate nu conteneau. Deasupra zburau elicoptere ca să vadă mișcarea mulțimilor și a trupelor. Cerul era brăzdat de trasoare și rachete luminoase de diferite culori, dar nu știam semnificația lor. Dinspre Buziaș, pe lângă spitalul județean, se îndreptau coloane nesfîrșite de motorizate, blindate și camioane grele. Era suficient zgomotul lor pentru a te simți strivit într-un adevărat infern.

Cobor din casă. Mă duc către birtul “Cățeaua leșinată” (azi OMV/Profi, n.a) ca să văd mai bine ce se întîmplă, dar mi-am dat seama nu-mi luasem buletinul cu mine, așa că m-am întors. În fața casei mă întîlnesc cu un tînăr. Am intrat în vorbă cu el. Era student în anul I. După vorbă, mi-am dat seama că era ardelean. Mi-a spus că-și aștepta doi colegi și că va fi o mare demonstrație pe Calea Girocului, de la Casa Tineretului în jos, și pe urmă în zona soarelui. Mi-a spus că au venit grupuri de oameni la căminele studențești și au strigat “Studenți veniți cu noi”. Din scara blocului au coborît doi tineri, un băiat și o fată, care au folosit telefonul cuiva pentru a mai chema și pe alții. S-au dus toți pe calea Girocului. Deja era întuneric. Se auzea de peste tot “Jos Ceaușescu” din mii de glasuri. Deodată a început să se audă zgomotul armelor, automate, inclusiv arme de calibru greu. Începuse un alt măcel. Am mai auzit strigîndu-se: “Noi suntem poporul!” și “Nu trageți fraților”. [..] Am văzut din balcon cum niște indivizi spărgeau toate vitrinele magazinelor de lîngă spitalul județean, dar nimeni nu a tras în ei. Apoi parbrizele mașinilor parcate în zonă au fost sparte cu ranga. Focul armelor a continuat în oraș toată noaptea.
N-am putut închide un ochi…

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989