Parcul nesimtirii

Pentru cei care nu cunosc Timișoara, noi avem aici un parc central și foarte îndrăgit, pe nume Parcul Copiiilor. Când eram copil, era un parc grozav, mare și plin de tot felul de jocuri, cele mai tari din oraș. Avea cei mai mari arbori, un lac artificial, chiar și un trenuleț cu al său tunel al groazei prin care treceam chiuind de nu știu cum nu fugeau sperietorile alea de plastic de noi. Fiind pe malul Begăi puteam lua vaporașul pentru o plimbare, mai era un labirint cu oglinzi ciudate, piste pentru carting, ce mai, acum vreo 15-20 ani acel parc era minunat.

Din păcate, de foarte mulți ani, acest parc este mereu închis, ca și cum acolo s-ar fi prăbușit un OZN (mai știi?), căci altfel nu se explică interminabilele tergiversări ale primăriei și ce alte instituții se mai bat pentru un spațiu fost simbol al orașului. Decând s-au apucat ei să facă studii de fezabilitate, caiete de sarcini, licitații, contestații, apeluri și recursuri, copiii care așteptau să intre în parcul acela sunt părinți și părerea mea e că edilii orașului sunt penibili prin neputința lor.

Primesc și eu prin poștă un ziar informativ al Primăriei. Foarte frumos, dar când văd cât o lălăie cu parcul ăsta și cum tot promit, mi se face greață. Ziceau odată la tv că jocurile vechi nu respectau cutare norme UE, așa că le-au scos; trenulețul era periculos pentru copii, l-au scos și pe ăla (oricum ăștia mici au trenuleț pe calculator); aleea de pe malul Begăi era periculoasă pentru copiii, au închis-o; accesul în parc era periculos pentru copiii, așa că l-au interzis… deci problema e rezolvată! Noi mereu trebuie să identificăm probleme, nu soluții. Un avocat îmi explica despre legi că ele trebuie interpretate în sensul aplicării lor, nu invers, cum se poate interpreta adesea legea. Dar ăștia fac invers, nu știu de ce, o fi corupția, indolența, nepăsarea sau nesimțirea… pentru că mereu e câte o chichiță legală prin care se amână.

De atâta timp, puteau să pună un simplu gazon, niște dale și pietriș pe alei, câteva bănci acolo, coșuri de gunoi și gata… de parcă celelalte parcuri sunt mai cu pretenții? Îmi pare rău de parcul ăsta pentru că am multe amintiri în el, dar deja pentru foarte multă lume nu mai înseamnă nimic, doar niște copaci mari după un gard.

Remember – prima zi de libertate – 20 decembrie 1989

Acum 20 de ani, Timișoara devenea sinonim cu libertatea. Era primul oraș liber din România și numele Timișoara era pe buzele tuturor din lume prin radio Europa Liberă din Munchen. “Armata e cu noi” a fost strigătul victoriei, momentul în care soarta comunismului în România a fost pecetluită. Au trecut 20 de ani de atunci și unii dintre noi fie au uitat, fie nu au apucat acele evenimente înălțătoare. Totuși, măcar odată pe an, avem datoria morală de a reflecta un pic, măcar un minut, la prețul plătit pentru libertatea și democrația noastră, pe care în general o luăm ca pe un dat, ca pe ceva firesc, ce există de la sine. Nu, libertatea românilor a costat cel mai scump față de celelalte țări satelit ale URSS, iar în cazul Timișoarei prețul a fost peste o sută de morți, inclusiv copii.

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:
Continue reading

Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

19 decembrie 1989, marți.

Din nou la serviciu. Sîntem îngroziți. Ascultăm zgomotul blindatelor care se îndreptau spre piața 1 Mai (azi p-ța Iosefin, n.a.). Motivul — intreprinderea “Elba” cu circa 6000 de oameni era în grevă. Un camion de lîngă autogară și un tractor cu remorcă, încărcate cu pneuri au fost incendiate. Fumul negru și înțepător acoperea văzduhul. Blindatele au încercuit “Elba” și au îndreptat armele spre fabrică. Oamenii din “Elba” își cereau morții. Autoritățile au venit cu ofițeri înarmați și au somat oamenii să înceteze protestele. Dar muncitorii nu au cedat. Ei au refuzat să părăsească fabrica și după încetarea programului de lucru.
Vrînd să mergem acasă (la capătul celălalt al orașului fiul meu era singur) ni s-a spus: “vă descurcați cum puteți, peste tot se trage”. M-am dus cu soția spre Iosefin. Femei îngrozite fugeau spre noi. Două femei au fost răpuse lîngă Piața 1 Mai. Un grup mare de oameni strigau: “Porcilor, asasinilor!”. Un pluton de soldați aveau armele îndreptate spre ei. Ni s-a părut o veșnicie pînă a venit un tramvai, “1 roșu”. Ne-am urcat. Tramvaiul avea geamurile sparte, iar unde stăteam noi, geamul lipsea complet. Am trecut printre cordoane de soldați înarmați cu armele îndreptate spre noi. Deodată, în paralel cu noi mergea un camion plin cu soldați, în formație “arici”, cu armele îndreptate spre noi și cu degetele pe trăgaci. Erau la nici doi metri de noi și ne fixau cu privirea, gata să tragă. Mi-e greu să-mi amintesc ce am simțit atunci. Din fericire, camionul a cotit la Piața Sinaia spre dreapta. Am scăpat. La Maria, aceași camioane pline cu soldați în alertă de război. Ajuns acasă am constatat că rezervele de mîncare, și așa puține, erau pe sfîrșite, dar ne-am temut să ne întoarcem pentru cumpărături. Oricum magazinele din zonă erau devastate sau arse. [..]

va urma

Citește și:

Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie

Continuarea jurnalului de la revoluție început în posturile anterioare:

18 decembrie 1989, luni.

Cu frică mergem la serviciu. Peste tot armată. În fața bisericii lui Tokes de la Maria erau doar două autobuze și peste tot pe străzi, blindate. Pînă în Iosefin nu mai era nici o vitrină întreagă, totul era devastat, iar librăriile — scrum.

La fabrică, ședință în “sala mare”. Ni se citește un comunicat în care se spune că bande de huligani și șovini, dușmani ai poporului s-au dedat la acte de vandalism și că a fost nevoie să se intervină. [..] Lumea tăcea îngrozită, dar deja știau adevărul. Este declarată stare de necesitate, de război — dacă vor fi găsiți oameni în grupuri mai mari de trei persoane, se va trage fără somație.
Continue reading

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie

Revin cu impresiile tatălui meu din perioada revoluției. Ziua de 17 decembrie a fost poate cea mai neagră pentru Timișoara:

17 decembrie 1989, duminică.
La ora 12 și jumătate eram în fața blocului. Era o zi ca de primăvară: un cer senin și un soare puternic inunda totul într-o lumină albă. O vecină îmi spune că vine de la gară și că tramvaiul nu oprește de la gară numai în stația Bălcescu (sărind peste 4 stații, inclusiv piața Maria, n.a.) Mi-a mai spus că la Maria pe străzile lăturalnice sînt tancuri. Tot ea mi-a mai spus că se distribuie pui la rație la măcelăria de lângă intersecția Cluj. Am discutat cu soția și m-am dus ca să cumpăr pui. Am fost surprins de mulțimea de oameni care mergeau pe jos, unii în oraș, alții spre centru. Nu mai circula nici un mijloc de transport în comun. Pe trotuarele pline de oameni am observat și două femei în vîrstă, una cu cîrjă, ce veneau pe jos chinuindu-se și înjurîndu-l în gura mare pe Ceaușescu. Am ajuns acasă fără pui, fiindcă s-au terminat cu cîteva persoane în fața mea.

Fiind duminică și timp frumos, mulți au ieșit la plimbare cu familia și copiii. Mulți au fost curioși și s-au dus la Maria și în centru. Ei nu bănuiau că vor intra în istorie și că unii dintre ei nu se vor mai întoarce acasă. Mai târziu a început măcelul. Continue reading