Transportul in comun sau nervii de dimineata

Consider ca transportul in comun ar trebui sa fie folosit de cat mai multa lume, mai ales pentru mersul la serviciu, pentru ca si asa ne plangem de trafic si probleme de sanatate legate de sedentarism. Cu alte cuvinte, masina iti face fundul mare si scoate burta in fata 😛

Dar, pe de alta parte, transportul in comun este o bataie de joc si numai cei care nu au incotro apeleaza la el. Cu toate ca administratia din Timisoara incearca sa modernizeze transportul in comun, prin carduri de transport, GPS, numaratoare de calatori, panouri electronice cu informatii despre urmatoarele curse si alte SF-uri de 4 milioane de euro, tot soferul sau vatmanul ramane veriga slaba. De ce? In primul rand, pentru ca indiferent de orar si traseu, trebuie sa ai respect fata de cetatean, fata de calatorul care plateste abonament sau bilet, capitol la care soferii si vatmanii sunt deficitari.

Nu odata mi s-a intamplat sa alerg dupa autobuz si sa imi inchida usa in nas, cu toate ca aveam timp sa urc, autobuzul asteptand culoarea verde sau sa se elibereze traficul. De vreme ce alerg dupa el, nu e evident ca ma grabesc? Azi am patit acelasi lucru, dupa care am stat sa urmaresc cat timp sta efectiv un travai in statie. Nici macar 30 de secunde, fapt pentru care oamenii se grabesc si se inghesuie la usi ca niste animale speriate. Dupa ce ca am pierdut primul tramvai, cand am ajuns la destinatie cu al doilea, nu am avut timp destul sa cobor, indreptandu-ma spre o usa defecta, si pana sa ajung la alta, tramvaiul a plecat, asa ca am mers o statie in plus. Nu cred ca a oprit mai mult de 15 secunde. Lumea s-a inghesuit repede la usi, a sarit din tramvai si nea Grabila din cabina i-a dat drumul repede, parca transporta marfa, nu oameni.

Mai demult un alt nene, nea Dormila, n-a vazut ca urc si a inchis usile in momentul in care intindeam mana spre o bara, prinzandu-mi mana intre usi, eu ramanand agatat de tramvai. Noroc cu oamenii care au deschis repede usa, ca altfel ma faceam mai lung cu cateva sute de metri. Cred ca atunci am fost asa de socat de cele intamplate incat nu m-am gandit ca l-as putea reclama pe vatmanul ala inconstient. Defapt noi romanii ne-am obisnuit asa de mult cu nesimtirea incat credem ca nu mai are rost sa reclamam, si de asta sunt putine reclamatii, cu toate ca lumea este foarte nemultumita.

Muzica din tramvai

Continui seria de posturi din ciclul “nemulţumiri”. Credeţi-mă, nu îmi este greu. În general, experienţele din mijloacele de transport în comun sunt un izvor nesecat pentru astfel de subiecte.

Azi eram în tramvai şi un manelist îmbrăcat într-un maieu, trening de plastic şi şlapi, nu mai ştia de pe care dintre cele 2 telefoane mobile pe care le avea să ne încânte şi pe noi, ceilalţi călători, şi aşa cam ursuzi de dimineaţă, cu manelele lui preferate. Poluarea fonică s-a produs subit, iar din grimasele câtorva din jurul meu, am înţeles care era manelist şi care nu.

Aş vrea să îi înţeleg pe cei care dau drumul la melodii (tare) în tramvai, ca să nu mai pomenesc de tren, unde astfel de incidente se pot transforma în probe de enduranţă. Mai sunt şi acei copii cu telefon nou luat de mami şi tati, care se urcă în tramvai şi se străduiesc să îşi impresionează colegii prost dotaţi în ale telefoniei cu ultimele hituri sau “lovituri” (Manelele nu au hituri ci “lovituri”).

Şoferii din transportul în comun

Mă enervează tot mai mult şoferii din transportul în comun. Îi doare la bască. Nu contează daca a coborât toată lumea, dacă mai e un amărât care vrea să urce, dacă fuge un gâfâit să prindă uşa din spate, nu! Important e ca el să nu piardă verdele, sau să se întreacă cu alt figurant de şofer din autobuzul din faţă, cu care se bate pe burtă la capătul de linie.

Mulţi nici nu se mai uită la orar.. şi ce dacă e fix, dar el trebuie să plece la şi 5 minute? Nu mai e nimeni în staţie, deci poate pleca, indiferent dacă cineva aleargă să prindă autobuzul de “şi 5” – el pleacă la fix, pt că n-are chef să mai stea 5 minute. Te vede în oglindă că alergi după el şi îi faci semne ce trec de la disperare la obscen, dar el parcă conduce trenul, nu autobuzul – nu opreşte.

Defapt autobuzele, după mintea lor ar trebui să facă liniuţe prin oraş, goale şi să se învărtă pe traseu tot schimbul, ca sa nu îi bâzâie lumea cu întrebări, gen merge la gară – nu mă întreba dom`ne, uită-te pe tăbliţă, şi alte răspunsuri prietenoase.
De multe ori şoferul este absorbit de discuţiile valoroase despre învârteli pe care le poartă cu prietenarii culeşi dintre staţii, uitând să oprească în staţiile unde nu sunt oameni aşteptând, pentru că el se grăbeşte mereu.

Iar vatmanii sunt de groază, mai ales cei care cred că daca tramvaiul e galben, e Lamborghini, şi gonesc cu biata vechitură de tramvai german de îţi sar ochii din cap cu minte cu tot. Frânele şi demarajele sunt ca şi cele demonstrate acasă “în zonă”, prietenilor manelişti cu buda de Dacie luată de la ăl bătrân, încărcată de kitsch şi tuning ieftin precum cabina mizeră de tramvai, plină de abţibilde cu fotbalişti demult antrenori, curve din reviste pentru camionagii şi accesorii inutile dar numeroase, neiertătoare cu ochiul omului sensibil la frumos.

De ce orice bască fără cap ajunge şofer sau vatman în transportul în comun?

Tramvai de epocă în Timişoara

Tramvai de epocă în Timişoara

Tocmai am avut plăcerea de a circula cu un astfel de tramvai ce îmi aminteşte de cele din San Francisco, în care te poţi urca din mers. Tramvaiul ăsta are un farmec aparte, fiind recondiţionat şi fără adăugiri moderne. “Uşa”, un fel de bară metalică, se deschide manual, iar vagonul este împărţit într-un compartiment cu banci laterale şi zona de intrare, care este deschisă, destinată fumătorilor şi celor care merg doar o staţie.

Zgomotul unui astfel de tramvai este pe măsură, băncile din lemn, ca cele din parc, dar eu mă bucur că în Timişoara sunt astfel de iniţiative.

A, să nu uit – călătoria e gratis!