Aproape defiecare dată când merg la supermarket trebuie să mă poticnesc de oameni care deşi nu cumpără mai nimic, împing cu elan un căruţ gol. La unele magazine poţi lua un coş, dacă nu ai de gând să te aprovizionezi pentru o lună cu de toate. Dar ei de ce să ia un coş, lor le place să “navigheze” prin strâmtorile lui Magellan create de restul parcului de cărucioare şi caramboluri inevitabile.

Oamenii se comportă ca nişte turme. Defapt marketingul se adresează turmelor. Ideea de coş de cumpărături a apărut, evident, în SUA, în perioada de pionierat a supermaketurilor şi a lanţurilor de restaurante sau magazine. Chestia “diabolică” cu coşul de cupărături e că, odată ce ai pus ceva în el, chiar şi ceva foarte ieftin – un pachet de biscuiţi sau o pungă de chips – simţi o “mâncărime” de a mai pune şi alte lucruri în coş, lucruri pe care nu aveai de gând să le cumperi la intrarea în magazin. Eu mă revolt faţă de propria-mi persoană, pentru că nu odată am fost “păcălit” de aceast[ “invenţie” drăcească. De la o gumă Orbit am ajuns să cumpăr de toate, chiar şi să încerc un suc pe care îl văzusem într-o reclamă, pentru că deh, să ştiu şi eu cât de prost e. Era prost, fapt pentru care 1/2 litri din acel “suc” i-am uitat în frigider până a venit momentul să se amestece cu apa din closet.

La intrarea în magazine ar trebui să ţi se ofere o pilulă albastră sau una roşie.