Vrând nevrând am aflat cam tot ce se putea despre summit-ul NATO de la Bucureşti prin faptul că televiziunile noastre au repetat în continuu toate știrile, de la cele mai importante, la momentele hilare sau total neesențiale. Dar lăsând la o parte câinii vagabonzi flămânzi de mașini blindate, trebuie să recunosc că într-un fel m-a impresionat acest eveniment din mai multe puncte de vedere.
Cu toate implicațiile politice deosebit de complexe si importante, n-am putut să nu remarc o mare ironie a istoriei, legată de Casa Poporului. Mult hulită, această imensă cladire a fost probabil până la summit, simbolul regimului comunist tiranic al lui Ceaușescu și al ambițiilor sale faraonice, un fel de castelul lui Dracula cu aspect sovietic, și rămane un reper fascinant pentru orice turist din occident. Îmi amintesc destul de bine când am văzut Casa Poporului în 1988 și mă întreb cine s-ar fi gândit atunci că în palatul de tip sovietic al lui Ceaușescu vor veni marile puteri occidentale în frunte cu președintele SUA, ca oaspeți ai unei Românii membră NATO, gazda unei întâlniri de importanță mondială. Unele lucruri și evenimente au un scop dincolo de implicațiile lor imediate pe care le imaginează oamenii, și încerc să cred că această clădire a fost defapt “menită” ca să gazduiască acest summit, acesta fiind singurul lucru pentru care a fost cu adevarat utilă, și de acum înainte imaginea sa cenușie, sovietică, este înlocuită cu aura albastră a puterii occidentale.
România și-a jucat bine rolul de pion strategic pe tabla marilor puteri, exploatând inteligent toate trucurile de imagine, pentru că, deocamdată, imaginea este tot ce am câștigat din acest summit, pe lângă câteva așa-zise promisiuni de la Washington. Nu știu ce înțelege un puști de 16 ani din toate astea, dar chestia cu NATO și UE a fost pentru România un vaccin anti-comunist de care simțeam o mare nevoie în timpul lui Iliescu. Vrând-nevrând, roșul s-a transformat în albastru și ne-am democratizat de voie de nevoie, așa cum vor acum și ucrainienii sau georgienii, dar ghinionul lor e că Rusia se învecinează cu cine vrea ea, și e de înțeles poziția rușilor. Mai tolerezi o petardă, două, dar cui i-ar conveni rachete în pragul ușii?
Din păcate pentru Bush, el nu reușeste nici la final de mandat să iasă bine, dar mă întreb dacă credea cu adevărat că va reuși să bage în NATO pe ucrainieni și georgieni, sau a jucat o carte pe care o știa oricum pierdută. Interesant e că din acest moment Europa zice și “NU” americanilor, și pe bună dreptate, probabil spunându-i lui Bush că dacă vrea ca Europa să participe în războaiele lor, trebuie să țină cont și de ce vor europenii. Lasă că e mai bine așa – de ce să plătim și noi pentru înarmarea vecinilor noștri de la est, cu care oricum nu ne avem prea bine. Băse’ nu putea să-i zica “nu” în fața lui Bush, care ne-a băgat așa cum eram în NATO, gândind probabil că față de viitorul președinte american nu vom mai fi datori, mai ales la câte trupe trimitem peste tot în ARO-urile noastre vitejești.
Mi-a plăcut de Putin cand a zis că “nu puteți face nimic fără Rusia”, fapt dovedit la summit. Tipul a făcut Rusia să pară mai puternică decât e defapt și a dat clasă marilor puteri, fără sa îmi dau seama prin ce, dar avantajul lui e că a venit și a pus punctul pe “i” printr-un discurs plin de conținut și vorbe “prietenești” (forțez cuvântul prietenie cand e vorba de diplomația rusă). Mie Putin mi-a părut mai degrabă ca un neamț calculat și exact decât ca un rus gregar și necioplit.
Ai noștri trebuiau să aranjeze un curcubeu deasupra Casei Poporului și probabil Bush s-ar fi mutat în Romania după alegeri.