Cu totii visam cand suntem copii, la ce vom fi cand vom fi “mari”. Adesea “vreau sa fiu mare” e un scop in sine si intr-o zi ne trezim “mari” doar ca sa realizam ca suntem mici copii intr-un club mai mare, al “oamenilor mari”, cu regulile sale complicate si de neinteles. Cand eram eu elev in clasele mici, ni se cerea sa facem compuneri despre ce vrem sa fim cand vom fi mari, in care sa justificam alegerea noastra. Nu stiu cum e acum, dar pe vremea mea era o inflatie de viitori cosmonauti, doctorite, soferi, otelari si macaragii. Eu nu mai stiu ce vroiam, pt ca imi amintesc ca eram cam nedumerit si pana la urma am zis ca pt ca oricum, in anul 2000 toata lumea va zbura in cosmos, va fi nevoie de cosmonauti, iar eu, fireste, vreau sa conduc o nava spatiala.

Defapt viata nu te intreaba niciodata ce vrei. Te arunca ca pe o bila de pinball si tu speri ca destinul, jucatorul, sa te arunce catre jackpot fara prea multe coborasuri si lovituri suplimentare. Unii ajung mai departe ca altii, dar pana la urma singur esti doar o bila intr-un joc. A lovi jackpotul inseamna a fi in momentul potrivit la locul potrivit si a stii sa actionezi atunci. E o combinatie intre “bila” si “jucator”, ca sa continui parabola mea. Eu cred in destin si uneori il cert – Alooo.. destinuleee, ce faci? Nu vezi ce bila lucioasa si frumoasa sunt? Unde ma arunci? Ai uitat compunerea din clasa a III-a?

Cand eram mic, aveam mult timp liber, pentru ca nu aveam mobil, calculator, internet sau posturi TV (cei care s-au nascut dupa revolutie pot crede ca nu demult am venit din pestera). Aveam carti. Carti de citit, de colorat, de joc, de ce vrei. Din carti am aflat ca exista o lume fascinanta, mai complexa decat spatele blocului si zona in care locuiam, pe care probabil nu o voi vedea niciodata, dar asta nu m-a oprit ca sa visez. M-a bucurat ca lumea nu se rezuma la ce stiu. Intr-o zi am facut un exercitiu de imaginatie. Cum ma vad eu peste un an, peste doi, peste trei si asa mai departe. Deja ma vedeam mare in clasa a VII-a, iar dupa clasa a XIV-a viata mi se parea monotona de la atata scoala. Credeam ca o sa albesc pana atunci, dar uite ca nu s-a intamplat inca 🙂

Am ajuns la concluzia ca noi oamenii nu stam sa judecam prea mult asupra propriei noastre existente. Momentul prezent sau trecutul sunt lucrurile care ne preocupa cel mai des (trecutul ne preocupa adesea in mod inconstient), si multi nu se gandesc nici la ce vor face peste 2 ore. Marea majoritate nu planifica nimic, poate cu exceptia concediului. Doar cand asteptam un lucru important ne gandim in viitor, dar si atunci punctual, la un eveniment concret, fara a reflecta prea mult asupra existentei noastre. Atunci cand eram mic, mi-am imaginat viata ca pe rola unui film, si uneori incerc sa fac la fel, numai ca e un exercitiu de sinceritate foarte greu fata de propria persoana, si adesea unul obositor. Unde voi fi eu peste un an, dar peste doi; ce voi fi peste 10 ani? Voi avea ce imi doresc eu azi? Pentru ca in agitatia vietii cotidiene, cu probleme de servici, scoala, familie, sau partener, avem impresia ca o zi dureaza cat un an, si e timp destul maine, dar defapt timpul trece foarte repede, si nu ne iarta.

Multi traiesc urmatoarea viata – trezire, plecat la servici, munca, plecat acasa, cina, televizor, culcare – cu mici variatiuni functie de sarbatori si alte evenimente minore. Un astfel de ciclu te baga intr-un fel de mod “pilot automat” si cel mai trist e cand ajungi la pensie si te intrebi, pentru ce ai trait. La ce bun, ce ai realizat? E oare asta viata pe care ne-o dorim? De asta trebuie sa ne intrebam mereu ce vrem sa facem “cand vom fi mari”, cum ne vedem peste 2-3 ani si daca suntem multumiti de noi privind in trecut. Marile nume in leadership si management vorbesc de un “statement” sau “road map” pe care fiecare trebuie sa si-l faca. Un fel de contract cu sine prin care te angajezi sa faci anumite lucruri intr-un anumit timp. “Sa slabesc, sa fac mai mult sport, sa renunt la fumat”, samd; obiective masurabile si realiste. Din pacate lucrurile astea nu se invata in scoala. Copilaria si scoala incepe cu multe minciuni. E frumos sa fi copil pentru ca toata lumea te minte din compasiune, si astfel te face sau crezi in lucruri imaginare precum: mosi si iepurasi, barza, Bau-bau (personaj enigmatic de speriat copiii), printi si printese, magie, spiridusi, povesti si ingerasi. Scoala te pregateste pentru o viata de visatori, in care ai nevoie de algebra si filozofie in egala masura, si nici macar nu iti da faruri pentru ceata in care te baga. Bine ai venit.