În ultima vreme am fost tare ocupat pentru că, din ambiție sau lipsă de ocupație(?), m-am apucat să îmi zugrăvesc camera. Nu am să vă povestesc cum am ajuns sa ma satur de aspectul pereților pentru ca ar dura ani. Dar, pe scurt, în 30 de ani s-au adunat suficiente pete și crăpături de la degete, tânțari și postere de demult, ca să nu mai pot îndura aspectul pereților. Crăpăturile le datorez vecinilor de sus, familia Tropăileanu.

Cu mulți ani în urmă, când Eugenia era o napolitană nouă, pereții se zugrăveau cu o chestie numită “humă” care acum trebuie spălată jos, pentru a aplica vopselele astea moderne. Din păcate, huma devine lipicioasă și scârboasă în momentul în care o speli cu cârpa, de aia toți meșterii se îngrozesc când aud că ai humă pe perete. Până la urmă asta a fost etapa “fun” pentru că oricum mă săturasem de culoarea aia gri, tip cameră interogatoriu poliție. Cică inițial era albastră, dar sunt doar legende.

Să vă dau un pont – celor 0.1% din cititorii mei interesați de zugrăvit – nu cumpărați vopsele ieftine, mai ales ieftine și românești, pentru că acoperă cam la fel de bine ca și laptele. Cu alte cuvinte, nu faceți ca mine, pt că eu am pățit-o. Acum câțiva ani folosisem vopsea “tifăl” dar întretimp au apărut o groază de variante autohtone, de nu mai știi care e bună și care nu. De, pe timp de recesiune, am vrut să tai costurile, zicându-mi că și asta românească o fi ca aia nemțească (lol). Bineînțeles că nu e așa, și până la urmă, după ce am dat 3 straturi degeaba cu aia proastă, tot nemțească am cumparat – deci dorind să fac economie, am ieșit tot acolo, sau mai scump decât dacă aș fi luat vopsea nemțească de la bun început.

În final, am făcut o treabă de meșter și satisfacția e mai mare când știi că ai făcut totul pe cont propriu fără ajutor “specializat”. Cu mobila a fost mai greu, pt că era să îmi rup spatele, dar îmi revin încet încet. 🙂 Acum impresia e că m-am mutat, pentru că nu m-am obișnuit încă…