De data asta am să dedic un al doilea post unui eveniment aparent banal, aniversarea a 40 de ani de la primul pas pe Lună. Adevărul e că demult caut un pretext ca să pun acest clip pe blog. Să ne luăm un pic gândul de la existența noastră “normală”, de zi cu zi, și să ne gândim la acel vis pe care fiecare la avut măcar odată, că zboară. Nu știu care vis e mai frumos… Cred că zborul e visul cel mai vechi al omenirii și doar de mai puțin de 100 de ani, omul a reușit să zboare cu adevărat. Dar întotdeauna este “mai sus” și lucruri de neatins, iar cei care ajung sus ne inspiră pe toți într-un fel sau altul.

Probabil că misiunile omului în spațiu, culminând cu aselenizarea sunt cea mai mare realizare a omului până în prezent pentru simplul motiv că omul și-a depășit condiția de “pământean” și a ajuns între stele, acolo unde se credea că numai zeii pot trăi. Și iată că omul, în postura unui Belerofon modern, purtat de un Pegas de foc, a sfidat încă odată “zeii” și s-a îndreptat spre stelele odinioară mult prea îndepărtate. Dacă anticii au avut eroii lor — Perseu, Ahile, Hercule sau Ulise — putem spune că Gagarin, Armstrong sau Aldrin sunt eroii odiseei spațiale, pe care dacă ar fi trăit, Homer ar fi scris-o cu aceeași pasiune. Privind spre Lună, un astru adesea banal, dar uneori fascinant totodată, pare neverosimil că acum 40 de ani puteai să o privești și să exclami, sunt oameni acolo!

Poate cel mai minunat dar al misiunilor pe Lună este poza cu răsăritul Pământului. Cum spuneam, omul a ajuns la stele și odată acolo, a privit înapoi și s-a văzut, s-a regăsit într-un glob mic și albastru pe care îl numim Planeta Pământ, sau Acasă. Este o imagine a păcii, pentru că în acel mic “glob” este tot ce avem drag și deopotrivă tot ce disprețuim sau de care ne ferim. Nu este perfect, dar este Acasă, și acolo locuim cu toții.