Azi am fost foarte curios de manifestările din piața Maria cu ocazia comemorării evenimentelor de acum 20 de ani, așa că m-am dus cu gândul să particip și să fac poze. Într-un fel era de așteptat ca să găsesc doar o mână de revoluționari înconjurați de câteva zeci de gură cască, poate 100-200 de persoane, care repetau scandările de acum 20 de ani, nu neapărat numai cele din data de 16. Nici vremea nu prea ținea cu ei, pentru că ningea mărunt și umed, iar mie îmi înghețau picioarele. Zic asta ca ordin de comparație cu ce simțeau oamenii de acum 20 de ani, care au dormit acolo în frig și și-au riscat viața pentru niște idealuri, pentru că atunci nimic nu era încă palpabil. Nu avem voie să uităm că spre deosebire de alte țări mai norocoase, democrația de care ne bucurăm azi, cu libertățile și nevoile ei, am câștigat-o cu prețul multor vieți nevinovate, printre care și copii. Evident că pe cei care reconstituiau astăzi evenimentele de acum 20 de ani, ca și atunci, nu-i deranja nici frigul, nici vremea și nici cei 20 de ani care li se adunaseră în buletin.
Fără nici o formalitate au fost prezenți în mulțime fostul președinte Emil Constantinescu și primarul țărănist Gheorghe Ciuhandu, a cărui semnătură pe pactul cu PSD e încă proaspătă. Totuși, este de admirat respectul pe care îl au oamenii pentru eveniment pentru că nimeni nu i-a zis nimic, deși timișorenii sunt dezamăgiți de “trădarea” primarului aflat la al IV-lea mandat consecutiv.

link filmuleț youtube

La un moment dat a apărut și “tramvaiul comunist” cu același vatman din 1989, care la revoluție a scăpat cu viață după ce tramvaiul i-a fost mitraliat de armată. Am recunoscut imediat tramvaiul acela sinistru, ca o ladă, în care era mereu frig și curent, cu scaunele oribile din plastic roșu pe care nu-mi plăcea să stau nici vara. Mulțimea s-a adunat în jurul tramvaiului, revoluționarii s-au urcat pe tampoane strigând LIBERTATE și s-a dat jos în mod simbolic pantograful, amintind de gestul poetului Ion Monoran de a opri tramvaiele.

Privindu-i pe revoluționari, am avut impresia unei vechi gărzi, unor veterani demni de tot respectul, dar totodată marginalizați de cursul evenimentelor și al istoriei. Azi realitățile sunt cu totul altele și oamenii nu prea mai pun preț pe s-a întâmplat. Oamenii aceia mi se păreau că nu aveau mare lucru în comun, în afara evenimentelor dramatice de acum 20 de ani care îi leagă ca frații. Mi-a plăcut cum au plecat în coloană defilând de la piața Maria către Catedrală, pășind hotărât ca și cum strada era toată a lor, ținându-se braț la braț.
I-am urmat până la catedrală, unde s-a îngenuncheat și s-a spus “tatăl nostru” în memoria copiiilor uciși pe treptele catedralei, un episod al revoluției atât de sinistru încât e total de neînțeles pentru mine. S-a strigat “există Dumnezeu” și cu gândul la copiii aceia, n-am putut să mă întreb unde era D-zeu în acea seară, când au murit copii pe treptele casei domnului…