Foaia verde, simbolul nostru naţional

Noul brand turistic al României, “dezvelit” ieri la Shanghai (China), de Elena Udrea, conţine ca element principal o frunză întâlnită într-o formă aproape identică şi în siglele altor firme (sursa: Adevărul)

Elemente grafice la liber pe Internet

Elemente grafice la liber pe Internet

Frunza verde este omniprezentă în folclorul românesc dar şi în viaţa de zi cu zi a românului. Tăiatul frunzei la câini şi frecatul mentei sunt câteva activităţi populare în România. Din punctul ăsta de vedere e bun acel logo şi brand de ţară pe 2010. Faptul că frunza e “furată” de pe net aminteşte de spiritul haiducesc al românului şi de cântecele din frunză. Zic furată pentru că atunci când iei aproape un milion de euro pentru un proiect atât de mare, îţi desenezi propria frunză, dă-o încolo de treabă.

România logo 2010

România, logo 2010, valoare proiect cca 900.000 euro

Nu odată am fost în ipostaza de a ajuta pe cineva cu un logo (în România e destul de greu să lămureşti pe cineva că un astfel de serviciu costă bani) iar cei 4 ani de grafică-design din liceu m-au făcut să păstrez un interes crescut pentru acest domeniu. Îmi place să văd sigle deştepte care te fac să zâmbeşti după ce le-ai privit, ca după un banc subtil. Un logo prost e ca un banc sec, iar sigla asta e slabă şi pentru că numai un amator împrumută sigle şi elemente grafice de pe net. Bănuiesc că firma care a făcut sigla a prezentat măcar câteva zeci de variante, şi mă întreb cât de proaste erau celelalte de s-a ales asta.

Iată cum arată nişte sigle super-deştepte făcute pe bani mult mai puţini:
50 Fantastically Clever Logos from Design Shack.

Este trist că o ţară care l-a dat pe inegalabilul Brâncuşi, care a reinventat forme şi concepte în artă, nu poate găsi resursele interne pentru o banală siglă. În anul de criză 2010 aş fi făcut un concurs public şi alegeam sigla cu nişte specialişti.

N-am cu ce bă!

Cred că toată lumea din ţară s-a săturat de guvernul ăsta, monument al mediocrităţii. Problema cea mai gravă e că majoritatea nu întrevede o alternativă de schimbare (sondaj INSOMAR), deci e clar că n-avem pe alţii mai buni sau măcar la fel de proşti. Iar dacă ar fi la fel de proşti, atunci de ce să mai schimbi, în condiţiile în care dacă s-ar forma un alt guvern ar fi un haos general câteva luni, apoi alte legi proaste care le modifică pe cele proaste dinainte.

Din păcate, oamenii ăştia nu au simţul penibilului. Există demisie, dacă greşeşti pleci, e mai onorabil şi sănătos pentru toată lumea decât să te ascunzi după hârtii şi abureli. Adevărul e că eu nu-mi amintesc un guvern bun, doar perioade de relativ boom economic, care nu se datorează prea mult nouă, ci contextului internaţional şi investitorilor străini. Nu-mi amintesc de un ministru profesionist care să fi rămas suficient la guvernare ca să lase ceva bun în urmă. Toţi au fost la fel de mediocri, doar că unii miniştri au avut parte de un PR mai bun decât alţii.

Ca o paranteză, cred că mai nimeni nu ştie cine e ministru la agricultură sau cum arată la faţă, într-o ţară cu un uriaş potenţial agricol şi unde există sol fertil pe care alte ţări îl importă cu vaporul. Am devenit o ţară a supermarketurilor, cu produse din import, de parcă am fi Andora sau Monte Carlo. Dar acum lumea vorbeşte de foaia verde şi turism, capitol la care mereu am stat prost şi nu am avut niciodată mare lucru de oferit (ca servicii).

Fascinația morbidă a românilor. Îngropări, dezgropări, învieri

Este clar că lucrurile morbide fac rating în România, dar nu numai. La o săptămână de la moartea Mădălinei Manole încă se mai discută pe larg la știri detalii și nu a apucat să se răcească acest subiect că a apărut altul, mai morbid și “interesant”, care de data asta a captivat și presa internațională — dezgroparea soților Ceaușescu.

Mi se pare mie sau țara arde, pardon, e luată de ape, și baba se piaptănă? Că tot veni vorba de babe și pieptănat, o altă preocupare de mare actualitate e catedrala faraonica de “mântuire a neamului”, o chestie pe care eu o asociez tot cu morbidul, cu preocuparea pentru moarte sau oricum, viața de apoi, cu accentul pe apoi. Mai trăiește cineva în prezent? Hello?!

Eu chiar nu înțeleg de unde atâta interes mediatic față de soarta trupurilor Ceaușeștilor. Sigur, e important pentru familie și poate pentru istorici, dar altfel fac pariu ca pe omul de pe stradă nu-l interesează deloc. Sau mă înșel, de vreme ce spiritele se încing la tv și oamenii (tinerii!!??) vin cu comentarii stupido-nostalgice la adresa unui regim în care nici n-au trăit, sau dacă l-au apucat, au trăit și ei ca oaia în turmă, fără să știe mare lucru.

Cred că e cel mai prost moment în care oamenii ar trebui să discute despre fantome și trecut, mai ales în termeni de genul, “atunci era mai bine”. Acum s-au găsit deștepții care să spună ca Ceaușescu trebuia judecat civilizat ca naziștii la Nuremberg. Teoretic așa e frumos, dar în general popoarele latine nu au procedat așa, francezii i-au tăiat capul lui Louis XVI, italienii l-au împușcat sec pe Musolini, iar noi în spiritul moștenirii romane, l-am ucis pe Ceaușescu, frumos prin trădare, a la Cezar și Brutus. Ar fi fost surprinzător pentru un popor care și-a ucis figuri precum Mihai Viteazu sau Tudor Vladimirescu, să împrumute manierele britanicilor pentru a judeca un dictator care a dat ordin să se tragă în propriul popor.

După 20 de ani e ușor de invocat spiritul creștin, valorile democrației, drepturile omului ș.a.m.d., dar cei care spun asta și au cel puțin 30 de ani sunt niște lași care au uitat că în decembrie 1989, ca niște lupi flămânzi, vroiau să vadă sângele dictatorilor. Așa a fost atunci, l-am detestat și l-am împușcat. Ar fi greu de explicat o altă sentință părintelui care și-a pierdut copilul de 3 ani, împușcat la revoluție. Și nu e vorba numai de atât, ci de toate crimele ce s-au comis în comunism, după perdeaua egalității și echității sociale. (vezi experimentul Pitești, canal, persecuții, decretul, etc)

Ajutați și de presa internațională, la noi se produce o “înviere” a lui Ceaușescu, ceea ce n-ar fi deloc rău, dacă lucrurile ar fi puse în contextul potrivit și nu s-ar promova atitudinile nostagice, pentru că da, e la îndemână să plângi după socialism, fiind criză și mizerie în România. Problema e că astfel ne îndreptăm și mai mult de atitudinile proactive de care avem atât de mare nevoie, de dezvoltarea spiritului întreprinzător și a speranței. Nu mai ai timp de speranțe și inițiative când te cerți pentru niște oase.

Infantilismul din media. Presa e iresponsabila în general

Mie îmi plac mult poveștile, filmele fantasy și lucrurile care țin de copilărie. Toți avem momente când tânjim după copilărie. Dar, timpul a trecut și nu mai sunt copil; mă consider un om rațional și îmi plac oamenii mai deștepți și mai raționali ca mine. Deși locul oamenilor foarte deștepți ar trebui să fie undeva unde să fie văzuți și auziți de toată lumea, treaba asta nu se întâmplă, cel puțin în mass-media românească.

În afară de parlament, eu nu știu dacă există o altă instituție mai penibilă și iresponsabilă decât mass-media de la noi. Evident, am să mă explic.
Continue reading

Depresia și valorile la români

Există multe cazuri de artiști care s-au sinucis cu pilule sau aducându-se într-o stare de sănătate atât de precară încât organismul lor a cedat. Din păcate e și cazul Mădălinei Manole, care îmi amintește cumva de Marilyn Monroe, pentru că toată lumea o adora și o vedea frumoasă dar realitatea e că omul (artistul) nu e tot una cu poza de pe coperțile revistelor.

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Edvard Munch - Strigătul

În România depresia este neînțeleasă sau mai rău, asociată cu nebunia. Aici oamenii nu se duc la psiholog pentru că “nu sunt nebuni”. De regulă calea aleasă este alcoolul, dar și violența în familie sau infidelitatea. Dacă viața ta e în impas și simți că nu mai ai nici o direcție, primul lucru pe care vrei să îl faci într-o astfel de societate, e să ascunzi problema de prieteni, cunoscuți și de colegii de la servici sau șef, pentru că riști să fi considerat “nebun”, iar lumea fie să te compătimească într-un mod total nepotrivit, fie să te evite, lucru cât se poate de dureros. Important e să păstrezi aparențele omului de succes, puternic, de preferință plin de bani. În condițiile astea, pentru o persoană publică consecințele sunt greu de imaginat, deoarece bucuria cea mai mare a românului amator de senzațional ieftin e când moare capra cuiva.

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Va place CM de fotbal 2010?

Au fost mai multe meciuri pe care le-am așteptat și cu toate că unele au fost interesante, altele m-au dezamăgit. Dar suprizele au venit evident de acolo de unde nu mă așteptam și anume de la echipele “outsider”. Dacă impetuoșii francezi, pretențioșii italieni și aroganții englezi au plecat destul de rușinos acasă, alte echipe mai mici, tac și fac, lucru care mă duce cu gândul la comparațiile tipice, noi vs ei. Unul din meciurile fabuloase de la acest campionat a fost mai slab cotatul (inițial) Uruguay – Ghana, care s-a transformat într-un meci cu tot tacâmul: ratări, răsturnări de situație, tensiune, mult dramatism pe final și lovituri de departajare.

Gyan

Gyan

Legat de Uruguay – Ghana, sunt câteva lucruri care mi-au plăcut. În primul rând tăria de caracter a unui jucător ganez (Gyan), care după ce a ratat penalty-ul care ar fi încheiat meciul la finalul prelungirilor, a avut curajul de a reveni și de a fi primul care execută penalty-ul, marcând pentru echipa sa. Poate pare puțin, dar când ai o astfel de miză istorică, e foarte ușor să îți pierzi cumpătul și acest jucător a avut puterea psihică, după 120 de minute de meci să revină și să reușească.

Suarez își salvează echipa de la gol în minutul 120

Suarez își salvează echipa de la gol în minutul 120

Faza care a dus la penalty iar a fost ceva rar întâlnit în fotbal, în minutul 120, Suarez apără mingea cu mâna, într-o aglomerare generală din careul uruguaian, perfect conștient că echipa sa va primi un penalty iar el cartonaș roșu. Dar a fost un risc asumat, pentru că în minutul 120 chiar nu mai conta, iar gestul său a dus la calificarea echipei sale, lucru pe care probabil nu l-a realizat în acea fracțiune de secundă.

 

Se vede cât de mult contează moralul în fotbal, de vreme ce moralul a crescut instantaneu în tabăra Uruguaienilor după ratarea lui Gyan și s-a prăbușit în echipa ganeză care cu câteva secunde în urmă domina jocul. Mi-a plăcut și ultimul penalty, acea execuție cinică — scăriță — a acelui uruguaian, care precum un jucător de poker a mimat fața unui om nesigur care va rata, în spatele căreia era un “asasin” calculat, pentru că dacă ești nesigur nu riști cu o asemenea execuție.

Pâna la urmă, cei care își doresc cu adevărat victoria și dau totul pentru a o obține câștigă, și cred că asta a făcut diferența între echipele cu blazon, care au plecat repede acasă, și cele mai mici care au ajuns până în sferturi sau semifinale.

Nu pot să nu mă gândesc la ai noștri, la biata noastră națională, o fantomă a unui trecut altă dată glorios. Oare ce campionat are Ghana de a produs astfel de jucători luptători? Sau Uruguay, Paraguay sau alți outsideri?

P.S. Pronosticuri?