Cine este defapt Mona Lisa?

Vreau să vă recomand tuturor amatorilor de mistere gen Dan Brown, o analiza deosebită de interesantă făcută de o blogheriță pe care eu o apreciez foarte mult, despre capodopera lui Leonardo Da Vinci, Mona Lisa.

da-vinci-mona-lisaPictura a fost si e inconjurata de mister iar speculatiile facute pe marginea ei au umplut mii de pagini.
Oficial se spune ca Mona Lisa ar fi fost Lisa Gherardini, cea de a treia sotie a unui bogat negustor de matasuri : Francesco del Giocondo.
Tabloul a fost inceput in 1503 iar ultimele analize efectuate arata ca Leonardo l-a repictat de cel putin trei ori (caci au fost identificate trei straturi extrem de fine de culori), fara sa se mai puna la socoteala retusurile de tot felul.
Ultimele tuse au fost adaugate in 1519, deci cu putin timp inainte de moarte.

Deci tabloul a stat mult prea mult în posesia lui Leonardo, neobișnuit de mult pentru o un portret al unei simple femei florentine, Lisa Gherardini. Vă las să citiți mai departe o ipoteză cât se poate de interesantă și despre asemănarea dintre chipul Ioan Botezătorului și cel al Monei Lisa 🙂
LINK

Coșul de Alimentara în Reader’s Digest

pozele mele in RD Una din vedetele pe care le țin în casă a apărut deja în mai multe publicații, printre care și Cațavencu, iar mai nou, Reader’s Digest / decembrie 2009. Este un bătrân coș de Alimentara (5), dinainte de revoluție, pe care l-am găsit întâmplător cu ani în urmă într-o zi de curățenie generală, când lumea scoate tot felul de minuni în stradă. Azi mi se pare neverosimil că pe atunci foloseam asemenea creații sinistre pentru a duce produsele la casă pentru că ne-am obișnuit atât de mult cu ce avem azi. Poziția 7 îmi aparține, sunt rechizitele mele din clasele 1-4: creta colorată, cartea roșie de citire, penarul cutia de plastic Flaro cu OZN, mine românești de 0.7 din care nici una nu era dreaptă, creionul albastru-roșu, stiloul chinezesc, creioanele Tehnocolor și “calculatorul ultraperformant”, numit abac (chestia aia galbenă cu gări albastre, pentru necunoscători).

P.S. Redactorii interesați de poze și colaborări pot să mă contacteze pe adresa din rubrica contact.

Neagu Djuvara despre popoare

Acest om este pentru mine un reper în restrânsul grup de valori autentice pe care le mai are România. Este probabil cel mai mare istoric român în viață și unul din marile sale merite este faptul că încearcă prin lucrările sale să facă istoria interesantă și pe limba tinerilor, care aproape mereu sunt scârbiți de materia numită istorie. Pe lângă asta, Neagu Djuvara prezintă o altă istorie, mult mai realistă și mai aproape de adevăr decât cea pe care unii dintre noi, care am prins și școala lui Ceaușescu, am învățat-o.
Djuvara are foarte multe idei și teorii interesante (evident nu-mi propun să le prezint aici), și una am aflat-o ieri, dintr-un interviu dat la tv.

Neagu Djuvara spune că “popoarele băștinașe nu formează niciodată state“. E o afirmație aparent simplă, dar foarte interesantă, pentru că poate fi ușor verificată prin o mulțime de exemple din cartea de istorie. Să-i luam pe indienii americani, de exemplu. Dar mai interesant e să luăm populația Imperiului Roman în secolul 5, după prăbușirea imperiului. Romanii sunt populația băștinașă, iar cei care fac statele în zona “cizmei” sunt lombarzii, sau longobarzii (longobardi, adică bărbi lungi) sau altfel spus barbarii germanici veniți din nord. Și asta ne aduce la spațiul românesc, unde noi “existăm ca popor din moși strămoși”. Latinitatea noastră se datorează împăratului Traian, care ne-a cucerit și a populat Dacia cu cetățeni romani aduși din tot spațiul imperiului, vorbitori de latină. Traian “a creat” un stat, lipindu-ne de imperiu, aducând civilizația și organizarea romană. Trei secole mai târziu, Aurelian pleacă din “Dacia”, lăsând “băștinașii”. Teoria lui Djuvara e interesantă pentru că explică lipsa unor state românești după plecarea conducătorilor romani. Deci, nu întâmplător, cei care crează primele state în spațiul romano-dac sunt slavii, acele cnezate și voivodate, termeni slavi, nu latini. Incipienta boierime românească a cnezatelor și voivodatelor era de origine slavă de unde și moștenirea de ordin slav în scrierile românești până după 1800, când se încearcă exploatarea filonului latin pentru alăturarea Țărilor Românești la puterile occidentale, în special Franța.

Statele sunt create de popoarele cuceritoare, de imperii, iar decăderea lor duce la formarea altor state, pe criterii etnice, naționaliste sau economice.

Expoziţia de antichităţi

Noul Food Court de la Iulius Mall TimisoaraDuminică m-am dus la Mall ca să văd şi eu ca tot poporu’ noua aripă cu “oshon”, dar mânat totuşi de poftă, m-am dus mai mult pentru noul “food court”, poate cel mai mare şi spaţios pe care l-am văzut. Probabil e mai mare decât un teren de fotbal. În sfârşit.. surpriza care mi-a stricat planurile de “am venit, m-am uitat, am mâncat şi am plecat” (repede), a fost o mare expoziţie de antichităţi ţinută la parter pe mai multe coridoare, devenite neîncăpătoare din cauza tuturor curioşilor, gură cască sau amatori de Auchan aflaţi în trecere.

E destul de inedit ca să vezi un târg de antichităţi, mai ales aşa de mare, într-un templu al consumerismului cum e un mall. Spre deosebire de marfa de serie mare cu care suntem obişnuiţi din China sau Turcia, din plastic sau imitaţie, pentru că azi până şi aroma e sintetică, antichităţile au fiecare o poveste a lor, au trecut prin mâinile câtorva generaţii şi au supravieţuit mult mai mult decât unii dintre noi vor apuca să trăiască. Multe lucruri erau banalităţi şi mărunţişuri, şi totuşi am văzut obiecte care capturau fascinaţia multora, precum ceasuri, pendule, săbii, şi cărţi.

expant-01-gramofon expant-02-biblie-kirilica-1 expant-02-biblie-kirilica-2

E interesant să ţi în mână o sabie adevărată de cavalerie, plină de crestături, sau o baionetă tocită din primul război mondial şi să îţi imaginezi că acele lame au semănat moarte de om pe câmpurile de luptă de acum mai bine de 100 de ani. Deodată nu mai e o sabie de jucărie, e ceva real, ca un glonţ scos dintr-o rană.

expant-04-ceasuri-buzunar expant-05-pendule expant-06-pendula-1

Pe mine m-au fascinat ceasurile vechi si mai ales pendulele, pe care le-am privit îndelung şi doar atât fiindcă preţul lor nu e pentru buzunare decorative ca ale mele. Am mai vorbit şi altă dată [1] [2] de pasiunea mea pentru ceasuri mecanice şi poate am să mai revin cu un proiect personal, dar deocamdată nu vă zic nimic ;). Pendulele sunt un fel de sinteză a mai multor arte şi meşteşuguri, pentru că ţin de mobilier, de artă şi de ceasornicărie. O pendulă are stil, e un obiect artistic, precis şi adesea este ceasul reper într-o casă. Familia mea a avut demult o pendulă frumoasă, care a ajuns dintr-o mare eroare la gunoi prin anii 60, episod la care nu mă gândesc cu plăcere.

expant-06-pendula-3 expant-07-fuhrerwein expant-03-casca-scafandru

Eu am o nostalgie faţă de antichităţi pentru că azi nu se mai fac lucruri ca pe vremuri, dar nu neapărat pentru că azi trăim într-o lume decadentă, ci pentru că acum 100 de ani lucrurile nu se făceau în serii de sute de mii, ci în serii limitate. Atunci clienţii erau alţii şi pretenţiile lor erau de altă natură. Azi lucrurile s-au schimbat, lumea trăieşte mai pragmatic, oamenii se mută des dintr-un loc în altul şi mulţi nu duc cu ei mai mult de un computer şi nişte haine. Azi nici cartea nu mai e la modă, eu cunosc oameni care şi-au aruncat cărţile din casă pentru a îmbrăţişa stilul minimalist tip Ikea, adică un raft, o masă plus o vază colorată şi un patrat cu ceva abstract pe perete. Ştiţi voi reclamele acelea la Internet cu doi tineri care stau pe jos fericiţi cu un laptop în braţe într-o cameră goală. Când n-ai bani de mobilă îţi decorezi casa cu multă … lumină!

Totuşi există mulţi oameni interesaţi de antichităţi. Sunt sigur că o mare parte dintre ei sunt snobi în căutarea unui nou paşaport social, mai ales cei care îşi cumpără reproduceri odioase ale unor mari artişti (am văzut o reproducere după Rondul de noapte al lui Rembrandt făcută în stil kamikaze). Dar o parte vor doar să îşi îmbogăţească locuinţa cu nişte obiecte frumoase, devenite unicat cu trecerea timpului, şi care au o anumită identitate, spre deosebire de anonimele electronice cu care ne înconjurăm vrând nevrând. Iar alţii, nu în ultimul rând, caută să-şi refacă o verigă lipsă cu trecutul familiei — un obiect care le aminteşte de străbunicul căpitan de cavalerie, de bunica burgheză, de o rudă misterioasă dintr-o poză veche şi stearsă din albumul de la 1900 toamna.

Pentru cei interesaţi, expoziţia va reveni în Timişoara în perioada 19-20 decembrie 2009, probabil sub asediul neobositului, dar obositorului, Gingle Bells.

Nor “extraterestru” deasupra Moscovei

Iată un nor cu adevărat bizar. Nici nu ştiu dacă e vorba de un nor, de un fenomen, sau de un alt efect ciudat. (link)

Cert e că un astfel de fenomen crează o mulţime de speculaţii despre experimente militare ultrasecrete, arme meteo (cu care se ştie că ruşii s-au “jucat”), extratereştrii sau chiar puterea lui D-zeu. Bineînţeles că explicaţia oficială e că norul respectiv este un fenomen natural, datorat unei iluzii optice şi unor fronturi de aer rece. Hmm, poate. Totuşi, astfel de fenmene sunt observate foarte rar şi mă întreb, dacă fenomenul este atât de firesc, nu ar trebui să îl vedem mai des?

Hexagonul lui Saturn

Dar există lucruri şi mai stranii, a căror explicaţie nu poate fi o conspiraţie sau rodul mânuţelor gri ale extratereştrilor verzi 😉 Defapt nimeni nu are vreo explicaţie. E vorba de polul planetei Saturn, în formă de hexagon, observat şi documentat de NASA în două ocazii diferite, ultima chiar recent.

Este uimitor cât de puţin înţelegem despre planeta noastră şi mai ales despre Univers — hexagonul lui Saturn, pata roşie a lui Jupiter, materia neagră ş.a. sunt toate mistere ce aşteaptă să fie explicate. Mă gândeam că hexagonul lui Saturn s-ar putea datora unui fenomen fractal pe care nu îl bănuim datorită scării astronomice la care are loc fenomenul (în hexagon pot intra 3 planete Pământ). Dar atunci ce ţine pe loc vârtejul roşu de pe Jupiter de sute de ani? E cert că nu ştim mai nimic despre gigantele gazoase, şi de abea începem să deschidem ochii. Probabil de asta mă fascinează atât de mult cosmosul şi astronomia în general — pentru că pe măsură ce descoperi lucruri noi şi îţi detaliezi observaţiile, constaţi ce puţin ştii şi înţelegi defapt.