Duminică m-am dus la Mall ca să văd şi eu ca tot poporu’ noua aripă cu “oshon”, dar mânat totuşi de poftă, m-am dus mai mult pentru noul “food court”, poate cel mai mare şi spaţios pe care l-am văzut. Probabil e mai mare decât un teren de fotbal. În sfârşit.. surpriza care mi-a stricat planurile de “am venit, m-am uitat, am mâncat şi am plecat” (repede), a fost o mare expoziţie de antichităţi ţinută la parter pe mai multe coridoare, devenite neîncăpătoare din cauza tuturor curioşilor, gură cască sau amatori de Auchan aflaţi în trecere.

E destul de inedit ca să vezi un târg de antichităţi, mai ales aşa de mare, într-un templu al consumerismului cum e un mall. Spre deosebire de marfa de serie mare cu care suntem obişnuiţi din China sau Turcia, din plastic sau imitaţie, pentru că azi până şi aroma e sintetică, antichităţile au fiecare o poveste a lor, au trecut prin mâinile câtorva generaţii şi au supravieţuit mult mai mult decât unii dintre noi vor apuca să trăiască. Multe lucruri erau banalităţi şi mărunţişuri, şi totuşi am văzut obiecte care capturau fascinaţia multora, precum ceasuri, pendule, săbii, şi cărţi.

E interesant să ţi în mână o sabie adevărată de cavalerie, plină de crestături, sau o baionetă tocită din primul război mondial şi să îţi imaginezi că acele lame au semănat moarte de om pe câmpurile de luptă de acum mai bine de 100 de ani. Deodată nu mai e o sabie de jucărie, e ceva real, ca un glonţ scos dintr-o rană.

Pe mine m-au fascinat ceasurile vechi si mai ales pendulele, pe care le-am privit îndelung şi doar atât fiindcă preţul lor nu e pentru buzunare decorative ca ale mele. Am mai vorbit şi altă dată [1] [2] de pasiunea mea pentru ceasuri mecanice şi poate am să mai revin cu un proiect personal, dar deocamdată nu vă zic nimic ;). Pendulele sunt un fel de sinteză a mai multor arte şi meşteşuguri, pentru că ţin de mobilier, de artă şi de ceasornicărie. O pendulă are stil, e un obiect artistic, precis şi adesea este ceasul reper într-o casă. Familia mea a avut demult o pendulă frumoasă, care a ajuns dintr-o mare eroare la gunoi prin anii 60, episod la care nu mă gândesc cu plăcere.

Eu am o nostalgie faţă de antichităţi pentru că azi nu se mai fac lucruri ca pe vremuri, dar nu neapărat pentru că azi trăim într-o lume decadentă, ci pentru că acum 100 de ani lucrurile nu se făceau în serii de sute de mii, ci în serii limitate. Atunci clienţii erau alţii şi pretenţiile lor erau de altă natură. Azi lucrurile s-au schimbat, lumea trăieşte mai pragmatic, oamenii se mută des dintr-un loc în altul şi mulţi nu duc cu ei mai mult de un computer şi nişte haine. Azi nici cartea nu mai e la modă, eu cunosc oameni care şi-au aruncat cărţile din casă pentru a îmbrăţişa stilul minimalist tip Ikea, adică un raft, o masă plus o vază colorată şi un patrat cu ceva abstract pe perete. Ştiţi voi reclamele acelea la Internet cu doi tineri care stau pe jos fericiţi cu un laptop în braţe într-o cameră goală. Când n-ai bani de mobilă îţi decorezi casa cu multă … lumină!

Totuşi există mulţi oameni interesaţi de antichităţi. Sunt sigur că o mare parte dintre ei sunt snobi în căutarea unui nou paşaport social, mai ales cei care îşi cumpără reproduceri odioase ale unor mari artişti (am văzut o reproducere după Rondul de noapte al lui Rembrandt făcută în stil kamikaze). Dar o parte vor doar să îşi îmbogăţească locuinţa cu nişte obiecte frumoase, devenite unicat cu trecerea timpului, şi care au o anumită identitate, spre deosebire de anonimele electronice cu care ne înconjurăm vrând nevrând. Iar alţii, nu în ultimul rând, caută să-şi refacă o verigă lipsă cu trecutul familiei — un obiect care le aminteşte de străbunicul căpitan de cavalerie, de bunica burgheză, de o rudă misterioasă dintr-o poză veche şi stearsă din albumul de la 1900 toamna.

Pentru cei interesaţi, expoziţia va reveni în Timişoara în perioada 19-20 decembrie 2009, probabil sub asediul neobositului, dar obositorului, Gingle Bells.