Muzica din tramvai

Continui seria de posturi din ciclul “nemulţumiri”. Credeţi-mă, nu îmi este greu. În general, experienţele din mijloacele de transport în comun sunt un izvor nesecat pentru astfel de subiecte.

Azi eram în tramvai şi un manelist îmbrăcat într-un maieu, trening de plastic şi şlapi, nu mai ştia de pe care dintre cele 2 telefoane mobile pe care le avea să ne încânte şi pe noi, ceilalţi călători, şi aşa cam ursuzi de dimineaţă, cu manelele lui preferate. Poluarea fonică s-a produs subit, iar din grimasele câtorva din jurul meu, am înţeles care era manelist şi care nu.

Aş vrea să îi înţeleg pe cei care dau drumul la melodii (tare) în tramvai, ca să nu mai pomenesc de tren, unde astfel de incidente se pot transforma în probe de enduranţă. Mai sunt şi acei copii cu telefon nou luat de mami şi tati, care se urcă în tramvai şi se străduiesc să îşi impresionează colegii prost dotaţi în ale telefoniei cu ultimele hituri sau “lovituri” (Manelele nu au hituri ci “lovituri”).