Comentarii pe “legea mamelor”

Cu toate ca e o problema importanta, cred ca s-a facut prea multa valva pe tema asta. Totusi m-au dezamagit dezbaterile televizate care au facut din legea mamelor un fel de problema a femeilor de cariera si foarte bogate. N-am nimic impotriva danselor, dar nu inteleg de ce doamnele cu bani se agata atat de mult de o masura de protectie sociala gandita pentru mamele sarace si cele cu venituri medii, mai ales in timpul unei perioade de criza financiara globala. De ce ar trebui neaparat ca statul sa ofere unei femei care castiga 4 miliarde lei vechi pe an, 85% din 4 miliarde timp de 2 ani? Inteleg ca toti contribuim la bugetul de stat si fiecare in functie de venituri, deci cei cu venituri foarte mari au contributii pe masura. Totusi, cat timp dezbatem echitatea pentru cei bogati in Romania, sa nu uitam ca alte state mai liberale ca al nostru nu au o cota unica de impozitare, si venitul este impozitat diferit, punand impozite grele celor cu salarii foarte mari. Desi suna nedrept, state mai bogate ca Romania prefera sa ia de la cei bogati pentru a ii ajuta pe cei nevoiasi si pentru a oferi o protectie sociala mai buna. Deasemenea, pentru venituri mici impozitul e mai mic. Cand presedintele W. Bush a vizitat Romania cu ocazia summitului NATO, i-a spus admirativ premierului Tariceanu ca si el ar vrea sa poata impune o cota unica de impozitare in SUA.

Revenind la mamici, nu cred ca doamnele cu venituri foarte mari ar avea probleme in a creste si intretine un copil. Ele castiga intr-o luna cat alte mame intr-un an sau doi. Dar sincer ma indoiesc de implicarea femeilor de cariera in educatia si cresterea copilului. O femeie carierista nu e genul care sa stea 2 ani acasa cu copilul, departe de cariera, ca sa il stearga la fund, sa ii suporte plansetele inopinate de la miezul noptii si sa se uite cu el la desene animate sau sa-i citeasca povesti. Ea cel mai probabil se va intoarce cat mai repede in focul activitatii cu care ii place sa se identifice, pentru ca e dependenta de succes si energia care decurge din excelenta. Va plasa copilul unei bunici sau unei bone. Si atunci, pentru ce acei bani? Ca sa isi plateasca mai usor creditele foarte mari si cheltuielile vilei? Creditele presupun si responsabilitate. Toti avem credite si pe toti ne executa banca daca nu platim, indiferent daca avem sau nu copii.

Nu imi place cand oamenii bogati se plang ca nu le ajung banii. E adevarat ca nici cel mai bogat om din lume nu are destui bani, dar exista in Romania o realitate mult mai cruda si mai injusta decat a femeilor bogate confruntate cu “problema” ingrijirii unui copil. Sunt acei pensionari care mor cu zile datorita unei pensii mult prea mici, care renunta la medicamente sau la alte lucruri elementare pentru a plati intretinerea. Si sunt multe alte probleme din sanatate sau somaj, le stim cu totii, ne vedem parintii sau bunicii cum se chinuie cu niste venituri mizerabile si totusi ne agitam pentru egalitatea intre textilista si directoarea de banca.

Există destui bani?

Aaron Spelling’s manor

Iară scriu despre bani, dar azi am un fix. Citeam într-un ziar despre casele celor mai bogaţi oameni din lume şi de oameni care au salarii anuale în dolari din 8 (opt) cifre (pentru cei cu matematica în pioneze, asta înseamna sute de milioane dă dolari). Mă întreb, există pentru cineva o sumă sau un nivel de bogăţie care să reprezinte un maxim, încât să zică, gata, am destui bani, destule case, maşini, bunuri, încât nu mai îmi trebuie nimic.

Mulţi pe care îi cunosc zic că nu îşi doresc milioane de dolari (pe unii îi sperie gândul de a avea foarte mulţi bani), dar fără excepţie îmi spun “doresc să am atâţia bani încât să duc un trai decent”. E o formulă foarte cunoscută, dar definiţia traiului decent variază de la un om la altul foarte mult. Pentru unii decent este să ai bani de medicamente, iar pentru alţii să ai o vilă şi măcar 2 maşini. Sunt şi aceia care consideră un trai decent situaţia în care au un venit asigurat care le permite să nu mai muncească toată viaţa. Eu unul m-aş plictisi teribil dacă aş trăi şi n-ar trebui să fac nimic toată viaţa. Deregula urăsc cuvântul “trebuie”, dar uneori e bun, pentru că mă mai scoate din amorţeala de a sta şi a nu face nimic. Şezutul pe bancă în faţa blocului şi contemplarea buruienilor ce cresc pe cei 5 metri de pământ ai blocului este un obicei iubit în România.

Dar revin la cei care prin diferite mijloace, prin merit sau nu, au ajuns extrem de bogaţi. Aaron Spelling avea casa din imagine, de cel putin 120 de camere. Iar el era singur cu nevastă-sa şi cu fiică-sa care oricum stătea în vilele ei, pe rând sau deodată, cum putea şi ea săraca. Dar mă întreb, la ce i-a folosit palatul ăsta şi la ce bun a dat aproximativ 30 de milioane de dolari pentru construcţie, ca imediat după ce a murit, nevastă-sa s-a grăbit să o vândă, probabil pentru bani de medicamente.

Chestia e că omul trăieşte, trage tare, sau parvine cu sârg, adună bani, apatamente, maşini, bunuri, suveniruri, iar după ce moare se duce pe lumea cealaltă într-un costum ieftin, nici măcar cu buletinul la el. Dacă faci diferenţa între momentul naşterii şi cel al morţii, singurul câştig e un costum de mort şi după obiceiuri, niste bani care oricum nu sunt convertibili “dincolo”.

Eu nu mă întreb acum pentru ce trăim, ci dacă bogăţiile au cu adevărat valoarea pe care oamenii le-o dau. Ce poţi face cu zeci de miliarde de dolari, tu un singur om? Ce fac cei care au salarii de sute de milioane de dolari? Ei cum îşi fac piaţa? Oare cumpără pâinea la franzelă sau cu tot cu brutărie? Ce faci când ai mai mulţi bani decât toţi locuitorii unui oraş obişnuit la un loc? Ai putea să le plăteşti la toţi facturile la telefon sau să iei pizza pentru tot oraşul. Sau ai putea să bei singur un whiskey într-o vilă cu 100 de camere goale, gândindu-te la următorul pahar pe care să îl bei. Ai bani dar dacă te tai, sângerezi ca un sărac, pentru că tot om eşti, cu 7 sau 2 zerouri la salar.

Eu cred că fiecare om e parte dintr-un incomensurabil puzzle viu dar majoritatea nu conştientizează “piesele” din jurul său. Sunt oameni totuşi pe care îi apreciez foarte mult, şi anume cei care au înţeles că se poate ca plăcerea de a dărui să fie la fel sau chiar mai mare decât plăcerea de a avea şi de a obţine bunuri. E o chestie să dai, mai ales necunoscuţilor. Cineva îmi zicea că poate fi şi un orgoliu, o altă formă de orgoliu, anume de încerca o formă de superioritate dumnezeiască asupra celor mai neavuţi, o formă de a umple un complex de insecuritate, probabil. Şi dacă ar fi aşa ce… din partea mea să fie cât mai “insecuri” cu putinţă.

Cât ar fi pentru voi “destul”? Ce aţi face cu “destui” bani? Ar fi vreodată destui?

Bani şi fiţe

Aţi cumpărat vreodată un obiect nu atât pentru că aveaţi nevoie de el ci pentru ca să se “vadă” că îl aveţi, ca să fiţi mai “trendy”? Indiferent de răspuns, sigur aţi văzut mulţi oameni care poartă anumite accesorii sau îşi arată cam ostentativ anumite lucruri, precum un ceas foarte scump sau ultima achiziţie din domeniul GSM (cred nu e prea “cool” să ai Zapp).

Am observat că există nevoia de a afişa şi dovedi (prin posesie) apartenenţa la un anumit statut, preponderent la cel de om cu foarte mulţi bani. Nu mă număr printre cei cu idei similare socialismului utopic şi nici nu am ceva cu oamenii bogaţi. Totuşi, trebuie să nuanţez şi să spun că îi apreciez doar pe aceia care îşi merită într-un fel sau altul averea, fie că au muncit-o sau au câştigat-o prin performanţe şi excelenţă într-un domeniu, precum sport, afaceri, actorie, artă, muzică şi aşa mai departe. Aceşti oameni sunt deosebiţi adesea prin faptul că nu au fost dintotdeauna bogaţi şi îţi pot povesti de sărăcie sau de condiţii modeste de trai fără o atitudine de superioritate. Hagi a jucat fotbal pe maidan cu o minge de cârpă. Bill Gates a început într-un garaj. Yahoo! a fost conceput de nişte studenţi într-un laborator obişnuit de facultate. Fiecare a plecat de la un început banal, din situaţii în care ne putem regăsi, dar ceea ce majoritatea nu putem face, e să le ajungem performanţa. De asta ei sunt de admirat, şi nu averile lor.

Dar nu îi suport pe cei care s-au trezit cu mulţi bani fără ca să facă nimic pentru ei şi consideră că doar având avere, au un statut şi se pot comporta cu superioritate. Veritabilii avuţi sunt cei de mai sus, cei care au ajuns meritoriu la bunăstarea lor, care e cel puţin o recompensă firească pentru activitatea lor. Ei au un statut nu pentru numărul de zerouri ci pentru că au fost mai deştepţi sau mai buni decât restul lumii care au vrut să ajungă acolo dar nu au ştiut sau nu au putut. În schimb, cei de bani gata, sau trăgătorii de tunuri, cred că banii te pot face cineva şi dacă eşti un anonim. Haina îl face pe om şi pentru că omul îşi poate permite acea haină. Dar un hoţ într-o haină e doar o cioară vopsită.

Şi m-am plictisit să îi văd. De ce? Mai ales pentru că sunt mai ostentativi decât bogaţii veritabili, şi asta pentru că le lipseşte experienţa creerii banului şi cultura valorii în general. Nu îmi plac parveniţii şi cei care aşteaptă să le pice ceva. Aproape fără excepţie aceşti oameni trăiesc şi se poartă total iresponsabil. La ei totul, orice problemă, se rezolvă fie cu bani fie prin tata, mama sau alte rude mai influente. Şi nu îmi plac oamenii care fug de responsabilitate. Sunt laşi şi mici în maşini mari şi frumoase, se plac doar pe ei deşi se raportează mereu la ceilalţi. Îşi cumpără lucruri care să îi încadreze într-o castă, se afişează cu ele cu zgomot şi vanitate. Sunt egoişti pentru că sunt prea generoşi cu ei înşişi şi prea preocupaţi de a avea şi de a obţine ca să mai aibe timp pentru a da.

Cu bani nu poţi cumpara dragoste, dar poţi avea femei la indigo, pictoriale ambulante şi artificiale, dragoste mimată, relaţii pentru tabloide şi plăcerea de a fi folosit dar satisfăcut în acelaşi timp 🙂
Sunt frumoşi banii atât timp cât nu devin un mijloc de a-ţi manifesta frustrările din copilărie şi complexele, care din păcate nu se pot depăşi cu averi. Sunt frumoşi banii cât timp poţi fi iubit şi avea prieteni pentru ce eşti şi nu pentru că îi ai sau nu.