Ne mai “socializăm” mult?

Un semn că ai început să îmbătrânești sau că ești deja “expirat” e când începi să nu mai înțelegi trenduri și lucruri noi. Ce naiba e mania asta cu rețelele de socializare? Ok, era ceva nou și la modă acum câțiva ani să fi pe myspace sau hi5, dar acum găsesc tot mai iritant faptul că aproape peste tot sunt băgat aproape cu forța într-o rețea de socializare. Peste tot trebuie să îmi fac un profil, să public o poză (neapărat cu mine), să spun ce îmi place, unde stau, cu cine am o relație (de preferință cu link spre ea), pe ce parte dorm și așa mai departe. Sincer, pe cine naiba interesează cu adevărat persoana mea într-un context din ăsta virtual, sau de ce m-ar interesa pe mine că lui John Smith din Londra i se usucă plantația în jocul FarmVille?

O altă chestie relativ iritantă e asta cu statusul. E musai să ai un status, să știe lumea ce faci, că ai sughițat sau că tocmai ai aflat că afara plouă. Wow! Hai să nu fiu înțeles aiurea și să spun că recunosc utilitatea unor tweet-uri, mai ales dacă ai ceva de promovat, și chiar rețelele de socializare își au utilitatea lor. Adevărul e că rețelele astea au devenit perverse cu introducerea unor jocuri idioate care creează dependență, numai ca să nu-și piardă membrii. Dar pe mine mă agasează faptul că twitter și facebook sunt copiate și băgate în alte servicii care de fapt nu au ca scop socializarea, cuplatul, gargara și kitsch-ul social.

Un exemplu e Trilulilu. “Trilu” a început ca un youtube românesc și cu timpul a băgat o mulțime de chestii copiate din facebook, mergând spre o rețea de socializare ieftină. Mai nou mă întreabă unde stau, ce îmi place, care îmi e statusul…. băi, mă leși??? Trilulilu e pentru muzică! Dacă erau deștepți, crocozaurii de la trilu făceau o rețea numai pentru socializare în paralel cu youtube-ul lor și poate ambele servicii erau de calitate. Așa… mi se pare o struțo-cămilă. Păcat că lumea interesată de muzică pleacă și vin în loc cocălarii.

Un alt exemplu recent, e Google Buzz. Chiar nu simțeam nevoia să spun nimănui ce mai fac și din interfața gmail sau să urmăresc ce mai fac alții. Soluțiile Gmail sunt minunate, eu sunt un mare fan: mail-ul e bun, Reader-ul e grozav, Google Docs e iarăși foarte bun și îl folosesc, dar de buzăreală puteam să mă lipsesc. Evident, trebuie să-mi fac din nou un profil, iarăși aceeași rutină: o poză pătrată cu mine, unde stau, unde am învățat, unde lucrez, unde am lucrat, pe ce parte dorm, în ce nară mă scobesc mai des, și așa mai departe.

Mie nu-mi place ideea de a face publice atâtea informații despre mine și eventual familia mea. De ce trebuie să știe cineva unde stau și alte informații care în mod normal, în viața de zi cu zi sunt confidențiale? Intimitatea mi se pare un lucru tot mai de preț azi când toată lumea își bagă nasul în treburile tale și te trezești cu tot felul de reclame și scrisori în poștă sau prin sms/mms.

Eu știu un mod foarte bun de socializare: telefonul — salut, ce mai faci? Mai există și clasicul (deja) messenger/gtalk/skype. Și să nu uităm că oamenii se mai pot întâlni și în persoană 🙂

Comunicam prea mult

Telefonul mobil a ajuns sa ma enerveze tot mai mult. Este util sa poti comunica oricand cu cineva, dar utilitatea lui se intoarce asupra ta prin faptul ca si tu poti fi sunat la orice ora. Vrand nevrand ajungem “dependenti” de acest mod de viata si nu de putine ori, societatea ni-l impune. Un alt mijloc de comunicare foarte popular si comod este messenger-ul si toate formele de chat, folosite deja in exces de toata lumea.

Am ajuns la concluzia ca oamenii comunica prea mult si prost. De ce zic asta? Pentru ca de foarte multe ori ne sunam pentru orice fleac, doar pentru ca avem minute gratuite sau pentru ca trebuie sa folosim la ceva telefonul pe care am dat un salar sau doua. Desi suntem constienti de ridicolul de a trimite un email colegului de birou, o facem destul de des. Multi vorbesc pe messenger cu colegul de birou, si ii trimit emoticoane, chestie care mi se pare culmea chatului.

Nu stiu daca ati observat, dar obiectul cu prioritatea zero din viata noastra este telefonul mobil. Mobilul are prioritatea zero pentru ca indiferent ce facem intrerupem activitatea respectiva pentru a cauta telefonul si a raspunde la el, ca si cum convorbirea aceea ar fi mai importanta decat orice altceva si nu sufera amanare. Este un reflex pe care l-am dobandit din momentul in care ne-am luat telefon mobil. Nu degeaba ni se cere sa inchidem telefoanele in diverse locuri, precum sali de concerte, conferite sau, evident, la scoala.

Totusi, este cu adevarat necesar sa ne intrerupem prietenii, familia sau colegii dintr-o discutie pentru a raspunde la telefon? Nici macar nu e politicos, dar cand cineva ne respinge apelul, ne simtim mai jigniti decat daca cineva ne-ar inchide gura pentru a raspunde la telefon.

Un alt lucru pe care nu-l inteleg e de ce isi iau oamenii cu ei toate telefoanele si gadgeturile conectate la internet cand pleaca in concediu. Te duci sa te relaxezi si sa admiri peisajul, nu sa citesti ziarele din feed pe iphone. Pentru mine concediu inseamna deconectare, nu aceleasi tabieturi informatice pe care le am dimineata – de a citi presa, blogurile si emailurile cu prostii pe care le primesc invariabil. De unde sar la alt subiect, si anume emailurile, care devin un fel de doza zilnica de spam “vesel”. Bine, de asta am mai scris, n-am s-o reiau 🙂

Lumea pe care o stim nu a aparut odata cu telefonul mobil, deci stramosii nostri trebuie sa se fi descurcat cumva fara el. Probabil ei nu puteau sa-si sune nevasta din magazin si sa o intrebe, “draga, iti iau Milka sau Poiana?”, dar precis se descurcau cumva 🙂

Imi amintesc vremurile cand nu toata lumea avea telefon fix si cand imi intrebam colegii de scoala, tu la ce ora esti acasa ca sa vin la tine? Pe atunci convorbirile telefonice erau scurte si concise – preferam sa ne intalnim si sa vorbim fata in fata, decat sa stam 3 ore pe chat, cu toate ca stam in acelasi bloc sau zona!

Pe masura ce comunicarea devine tot mai facila, are loc si o trivializare a informatiei si o scadere a calitatii acesteia. Desi e tot mai usor sa te informezi, trebuie sa citesti si sa cauti tot mai mult pentru a fi bine informat.

Comunicarea în ziua de azi

Sunt multe articolele nostalgice despre copilăria dinainte de Revoluţie şi nu vreau să mai scriu unul. Atunci lucrurile erau mult mai normale şi fireşti, iar contrastul puternic cu ce am trăit atunci şi ce am ajuns să vedem azi ne face să ne reamintim. De asta îmi e greu ca să nu remarc nişte lucruri stranii legate de felul în care chiar şi prietenii apropiaţi au ajuns să comunice.

Iată o scurtă listă cu felul deformat în care am ajuns să comunicăm:

  • SMS-urile folosite pentru a transmite ceva important, în loc de a suna şi a spune personal. De multe ori se apelează la SMS pentru mesaje de tip “Nu mai suntem împreună”, “PA”, sau altele gen “eşti un dobitoc” şamd
  • e-mail-urile. De câte ori nu aţi trimis mailuri colegului de birou aflat la 2 metri mai departe?
  • Comentariile sau mesajele lăsate pe blog sau pagini gen hi5, facebox, myspace, ca mod de a transmite că n-ai uitat de persoana respectivă. Nu-i mai uşor să suni?
  • Mesajele offline cu bancuri, anunţuri umanitare, închiderea Yahoo, sau întrebări gen “ce mai faci”, când un simplu telefon este mult mai eficient…
  • mesageria instant folosită pentru discuţia cu colegul de birou sau mai nou, cu prietenii de la masă cu laptop conectat la hotspot 🙂
  • felicitările online în locul urărilor telefonice (în condiţiile în care tarifele la telefon devin tot mai accesibile) sau a felicitărilor clasice trimise prin poştă

Am ajuns atât de comozi şi de cibernetizaţi, stare pe care o numesc onlainizare. Azi omul obişnuit cu Internetul suferă un fel de sevraj dacă află că staţia la care lucrează sau calculatorul de acasă e deconectat temporar de la Internet. Dar în mod ciudat, se simte paralizat, închis, izolat.

Lumea nu mai încearcă să îşi caute un partener în societate, ci online, pe saituri de matrimoniale, pentru că este mult mai facil şi e mai uşor ca să îşi ascundă complexele după o poză furată de pe net sau o identitate falsă. Nu devenim mai meschini şi mai impersonali pe zi ce trece? Cineva mi-a zis – “de ce să ne vedem în oraş când putem vorbi pe mess?” No further comment…