Au şi ei săracii lor!
În poză o vedem pe Michelle Obama făcând voluntariat (un concept străin politicienilor noştri) servind supă săracilor fără job şi casă. Totuşi, acest “sărac” are un telefon Blackberry de 500$ pentru a imortaliza-o pe soţia preşedintelui SUA.
Aşadar, nu numai românii au sărăntoci cu limuzine înghesuite între blocuri şi amărăşteni cu iPhone fără cenţi de bip. Vorba aia… sărac, dar mă respect!
De o vreme a apărut o nouă moda în lumea blogurilor, şi anume să faci băşcălie de poze luate de pe reţele gen hi5. Nu mă deranja chestia asta ca fapt divers, numai că de un timp, chestia asta s-a transformat într-o manie pe care nu o mai înţeleg. La început, umăream şi eu pitzipoanca.org şi cocalari.com dar impresia mea e că totul a devenit cantitativ şi gratuit. Oricât ai încerca să o scalzi, un blog “pamflet” cu tot felul de penibili fără simţul ridicolului este până la urmă tot o palmă dată la căcat. Ce a început demult pe bloguri cu tradiţie în caterincă, precum gigel.org, a prins amploare pe cocalari şi pitzipoanca, iar bloguri din astea continuă să se deschida, de exemplu hai6.net. Alţi blogheri deschid rubrici de genul “târfuliţa săptămânii” ş.a.m.d. Nu înţeleg de ce, dar în fine. Continue reading
Aţi cumpărat vreodată un obiect nu atât pentru că aveaţi nevoie de el ci pentru ca să se “vadă” că îl aveţi, ca să fiţi mai “trendy”? Indiferent de răspuns, sigur aţi văzut mulţi oameni care poartă anumite accesorii sau îşi arată cam ostentativ anumite lucruri, precum un ceas foarte scump sau ultima achiziţie din domeniul GSM (cred nu e prea “cool” să ai Zapp).
Am observat că există nevoia de a afişa şi dovedi (prin posesie) apartenenţa la un anumit statut, preponderent la cel de om cu foarte mulţi bani. Nu mă număr printre cei cu idei similare socialismului utopic şi nici nu am ceva cu oamenii bogaţi. Totuşi, trebuie să nuanţez şi să spun că îi apreciez doar pe aceia care îşi merită într-un fel sau altul averea, fie că au muncit-o sau au câştigat-o prin performanţe şi excelenţă într-un domeniu, precum sport, afaceri, actorie, artă, muzică şi aşa mai departe. Aceşti oameni sunt deosebiţi adesea prin faptul că nu au fost dintotdeauna bogaţi şi îţi pot povesti de sărăcie sau de condiţii modeste de trai fără o atitudine de superioritate. Hagi a jucat fotbal pe maidan cu o minge de cârpă. Bill Gates a început într-un garaj. Yahoo! a fost conceput de nişte studenţi într-un laborator obişnuit de facultate. Fiecare a plecat de la un început banal, din situaţii în care ne putem regăsi, dar ceea ce majoritatea nu putem face, e să le ajungem performanţa. De asta ei sunt de admirat, şi nu averile lor.
Dar nu îi suport pe cei care s-au trezit cu mulţi bani fără ca să facă nimic pentru ei şi consideră că doar având avere, au un statut şi se pot comporta cu superioritate. Veritabilii avuţi sunt cei de mai sus, cei care au ajuns meritoriu la bunăstarea lor, care e cel puţin o recompensă firească pentru activitatea lor. Ei au un statut nu pentru numărul de zerouri ci pentru că au fost mai deştepţi sau mai buni decât restul lumii care au vrut să ajungă acolo dar nu au ştiut sau nu au putut. În schimb, cei de bani gata, sau trăgătorii de tunuri, cred că banii te pot face cineva şi dacă eşti un anonim. Haina îl face pe om şi pentru că omul îşi poate permite acea haină. Dar un hoţ într-o haină e doar o cioară vopsită.
Şi m-am plictisit să îi văd. De ce? Mai ales pentru că sunt mai ostentativi decât bogaţii veritabili, şi asta pentru că le lipseşte experienţa creerii banului şi cultura valorii în general. Nu îmi plac parveniţii şi cei care aşteaptă să le pice ceva. Aproape fără excepţie aceşti oameni trăiesc şi se poartă total iresponsabil. La ei totul, orice problemă, se rezolvă fie cu bani fie prin tata, mama sau alte rude mai influente. Şi nu îmi plac oamenii care fug de responsabilitate. Sunt laşi şi mici în maşini mari şi frumoase, se plac doar pe ei deşi se raportează mereu la ceilalţi. Îşi cumpără lucruri care să îi încadreze într-o castă, se afişează cu ele cu zgomot şi vanitate. Sunt egoişti pentru că sunt prea generoşi cu ei înşişi şi prea preocupaţi de a avea şi de a obţine ca să mai aibe timp pentru a da.
Cu bani nu poţi cumpara dragoste, dar poţi avea femei la indigo, pictoriale ambulante şi artificiale, dragoste mimată, relaţii pentru tabloide şi plăcerea de a fi folosit dar satisfăcut în acelaşi timp 🙂
Sunt frumoşi banii atât timp cât nu devin un mijloc de a-ţi manifesta frustrările din copilărie şi complexele, care din păcate nu se pot depăşi cu averi. Sunt frumoşi banii cât timp poţi fi iubit şi avea prieteni pentru ce eşti şi nu pentru că îi ai sau nu.
Sărind de la un blogroll la altul am găsit niste posturi foarte interesante [1] [2] despre “fenomenul blog”. Mă întreb cum de sunt unii atât de pasionaţi de o chestie care de multe ori trece neobservată şi de ce oare îşi face lumea un blog.
Mie mi-ar fi plăcut şi acum 5 ani ideea de blog, dar pe atunci era mult mai complicat (d.p.d.v. tehnic) ca să ai un blog, deoarece nu existau atâtea platforme performante care să reducă la minim partea tehnică de web design. Deh, comoditatea a fost mereu un obstacol pentru cei care vor să scrie!
Eu mi-am deschis un blog pentru că de mic mi-a placut să scriu, aveam note mari la compunere şi în general îmi place să exprim idei şi să le analizez, iar unor prieteni le place cum scriu 😛 Dar sunt mulţi alţii care îşi fac bloguri pentru ca e free şi pentru că “toată lumea” are. Unii scriu aşa de fain încât îmi e ciudă pe ei pentru că au spus lucrurile atât de bine, adesea lucruri pe care le gândeam şi eu, dar nu le conturasem până atunci în cuvinte aşa de frumos şi de cursiv.
Alţii în schimb, se rezumă la diverse posturi sumare, rezultate din revista presei sau din căutări de pe net, filmuleţe “funny” şi comentarii la adresa altor “blogheri”. Defapt fiecare face cum poate şi cât poate… numai că sunt curios care este motivaţia lor. De ce ţii un blog, mai ales cât timp blogurile cu posturi zilnice necesită mult timp investit, căutări, editarea textului, parcurgerea blogosferei pentru a comenta blogurile altora, şi aşa mai departe.
Mie competiţia blogurilor mi se pare un joc fără miză deşi am înţeles că există o întrecere aprinsă pentru locurile în top, pentru statistici cât mai bune, trafic şi alte chestii pe care încă nu le-am deprins. Oricum, e cert că pe unii blogul îi acaparează atât de mult, încât devin dependenţi de el şi de statutul său în blogosferă. Fiind un pasionat al IT-ului, nu odată am fost acaparat fie de un joc sau de o ocupaţie legată de PC – programare, grafică, sau chat. Din fericire, am ştiut când să zic hop!… de parcă un geek-led mi s-ar fi aprins pe frunte. Recent am fost relativ acaparat de fenomenul mondial numit World of Warcraft (cu peste 8.5 milioane de jucători), unde am cunoscut femei şi bărbaţi în toată firea, uneori soţ şi soţie cu copii, dependenţi de joc, care trăiau adevărate drame din cauza dependenţei. Am văzut adevăraţi WoW freaks, cu 9.5 ore de joc jucate zilnic (medie) timp de 2 ani (de la lansarea WoW). Sunt fascinat de uriaşul timp dedicat unor realizări măreţe din punct de vedere al jocului, adevărate performanţe olimpice, dar care în afara acelui spaţiu virtual numit Azeroth + Outlands nu înseamnă nimic, ba dimpotrivă, 2 ani irosiţi şi probabil mulţi prieteni abandonaţi sau neglijaţi.
Oare de ce devin oamenii dependenţi de lucruri virtuale şi de “realizări” sau statuturi virtuale? Păi în primul rând lucrurile virtuale, pixelate, sunt la îndemână, iar riscul de a greşi este minim, sau daca el există poate fi neglijat prin faptul că mediul virtual îti permite să greşeşti şi să o iei de la capăt fără probleme. Apoi, responsabilitatea ta faţă de ce spui, scrii, comunici sau faci se opreşte adesea la suprafaţa monitorului, iar restul este preluat de un nick, avatar sau alt tip de entitate virtuală în spatele căruia omul se ascunde.
E mult mai simplu să înjuri nişte nickuri pe un forum sau blog, atât timp cât şi tu eşti doar un nick – anonimat care îţi conferă o siguranţă în plus, pe care probabil a-i pierde-o într-o ceartă “face 2 face”. Tupeul online este la îndemâna oricui, iar muşchii se arată prin abilitatea de a face flood, ban, sau kick. Cred că senzaţia asta de superioritate hrăneşte orgoliul latent al oricărui om, şi îl schimbă, deşi în viaţa reală râmâne un anonim retras şi neînţeles.
Mi se întâmplă să fiu fericit uneori, când după o zi lungă şi obositoare la lucru, în faţa calculatorului, plec acasă şi redescopăr lucruri care sunt mereu acolo, dar eu prea ocupat să le conştientizez mereu: un cer albastru neprelucrat în fotoşop, un copac înflorit, nişte păsări nepixelate, stropi de ploaie, mirosuri şi panorame care mi se desfăşoară cursiv şi nu în slideuri. Această lume există “acolo” şi mă bucur că încă sunt în stare ca să fiu sensibilizat de ea. Sunt momentele în care realizez cât de neesenţiale sunt toate celelate lucruri virtuale, care da, unele îşi au farmecul lor, dar care prin voia întâmplărilor ne îndepărtează de lucrurile care contează cu adevărat.
Blogul e o scrisoare deschisă către prieteni şi necunoscuţi, dar e de preferat să fi dependent de prieteni decât de “scrisoare”. 😉