Cea mai veche carte – leapșă

Îmi plac cărțile vechi. Au un farmec al lor, o poveste dincolo de povestea dintre coperțile lor, când te gândești câte generații le-au ținut în mână. Într-o zi, căutând prin bibliotecă, printre tot felul de cărți îngălbenite și prăfuite, m-am gândit – oare care o fi cea mai veche carte pe care o am în casă?

După multe căutări, am găsit niște cărți mai mici care aveau ceva diferit față de celelalte, așa, ca un monoclu lângă niște ochelari de soare. Erau două cărți de Jókai Mór (scriitor și jurnalist maghiar), în maghiară, din 1907.

Jokai Mor - editii 1907Jokai Mor - “O lume rasturnata” (Felfordult Vilag) 1907Jokai Mor - “Cel mai viteaz husar” (A Legvitezebb Huszar) 1907

Nu știu care e cea mai veche carte în română pe care o am, dar am găsit niște opere de Marx și Engels din 1949, cu filele îngălbenite pe margini, care mi s-a părut foarte potrivită pentru tema asta. Fragmentul din poză este cât se poate de interesant și .. actual, totuși cartea s-a deschis întâmplător la pagina 75…

K. Marx, F. Engels - Opere alese 1949K. Marx, F. Engels - Opere alese 1949 - pag. 74-75

Eu nu prea sunt cu lepșele sau ștafetele, dar asta mi se pare o temă interesantă și o dau tuturor celor care îmi citesc blogul, dar am să le nominalizez pe Maddy, Jen și Tomata cu scufiță.
Lăsați-mi un comentariu sau link cu cea mai veche carte pe care o aveți.

Metoda Flintstone

Românul este, pe langa poet şi leneş, foarte inventiv. Noi suntem poporul care am dat cele mai multe întrebuinţări sârmei, nelipsită la reparaţiile venerabilei Dacii. În general românul improvizează, de la grădini urbane la perpetuum mobile, iar astfel improvizaţiile şi compromisurile tehnice sunt nelipsite din viaţa noastră. De exemplu, cand eram la sat in vacanta si nu aveam sanie, ma dadeam cu sacul (de plastic), un fel de bungee jumping cu frecare. Cum ma voi opri mă întrebam de regulă prea târziu, de regulă în timp ce strigam “aaaaaaa”, rugându-mă de copaci să se dea la o parte. Defapt cine nu a condus o bicicletă fără frâne, singura modalitate de oprire fiind metoda Flinstone?

Comunicam prea mult

Telefonul mobil a ajuns sa ma enerveze tot mai mult. Este util sa poti comunica oricand cu cineva, dar utilitatea lui se intoarce asupra ta prin faptul ca si tu poti fi sunat la orice ora. Vrand nevrand ajungem “dependenti” de acest mod de viata si nu de putine ori, societatea ni-l impune. Un alt mijloc de comunicare foarte popular si comod este messenger-ul si toate formele de chat, folosite deja in exces de toata lumea.

Am ajuns la concluzia ca oamenii comunica prea mult si prost. De ce zic asta? Pentru ca de foarte multe ori ne sunam pentru orice fleac, doar pentru ca avem minute gratuite sau pentru ca trebuie sa folosim la ceva telefonul pe care am dat un salar sau doua. Desi suntem constienti de ridicolul de a trimite un email colegului de birou, o facem destul de des. Multi vorbesc pe messenger cu colegul de birou, si ii trimit emoticoane, chestie care mi se pare culmea chatului.

Nu stiu daca ati observat, dar obiectul cu prioritatea zero din viata noastra este telefonul mobil. Mobilul are prioritatea zero pentru ca indiferent ce facem intrerupem activitatea respectiva pentru a cauta telefonul si a raspunde la el, ca si cum convorbirea aceea ar fi mai importanta decat orice altceva si nu sufera amanare. Este un reflex pe care l-am dobandit din momentul in care ne-am luat telefon mobil. Nu degeaba ni se cere sa inchidem telefoanele in diverse locuri, precum sali de concerte, conferite sau, evident, la scoala.

Totusi, este cu adevarat necesar sa ne intrerupem prietenii, familia sau colegii dintr-o discutie pentru a raspunde la telefon? Nici macar nu e politicos, dar cand cineva ne respinge apelul, ne simtim mai jigniti decat daca cineva ne-ar inchide gura pentru a raspunde la telefon.

Un alt lucru pe care nu-l inteleg e de ce isi iau oamenii cu ei toate telefoanele si gadgeturile conectate la internet cand pleaca in concediu. Te duci sa te relaxezi si sa admiri peisajul, nu sa citesti ziarele din feed pe iphone. Pentru mine concediu inseamna deconectare, nu aceleasi tabieturi informatice pe care le am dimineata – de a citi presa, blogurile si emailurile cu prostii pe care le primesc invariabil. De unde sar la alt subiect, si anume emailurile, care devin un fel de doza zilnica de spam “vesel”. Bine, de asta am mai scris, n-am s-o reiau 🙂

Lumea pe care o stim nu a aparut odata cu telefonul mobil, deci stramosii nostri trebuie sa se fi descurcat cumva fara el. Probabil ei nu puteau sa-si sune nevasta din magazin si sa o intrebe, “draga, iti iau Milka sau Poiana?”, dar precis se descurcau cumva 🙂

Imi amintesc vremurile cand nu toata lumea avea telefon fix si cand imi intrebam colegii de scoala, tu la ce ora esti acasa ca sa vin la tine? Pe atunci convorbirile telefonice erau scurte si concise – preferam sa ne intalnim si sa vorbim fata in fata, decat sa stam 3 ore pe chat, cu toate ca stam in acelasi bloc sau zona!

Pe masura ce comunicarea devine tot mai facila, are loc si o trivializare a informatiei si o scadere a calitatii acesteia. Desi e tot mai usor sa te informezi, trebuie sa citesti si sa cauti tot mai mult pentru a fi bine informat.

De ce sa scrii lucruri personale?

Desi de o vreme am neglijat lumea blogurilor, din lipsa de timp, ieri am citit cateva bloguri personale care descriu trairi si probleme destul de intime zic eu, a autorilor in cauza. Cand eram copil, mi se parea romantic sa ai un jurnal (citisem eu prin carti ca daca dispari sau mori ramane un jurnal cu care altii o sa isi bata capul, iar asta mi se parea grozav), dar pe atunci notiunea mea despre jurnal era sinonima cu secretul. Blogul in schimb, este exact opusul jurnalului “my dear diary” cu cheita, pentru ca toata lumea il poate citi. Ma intreb atunci de ce si-ar dori cineva ca 100 sau 1000 de necunoscuti sa ii citeasca gandurile si trairile (subliniez, intime, nu ma refer la impresii), cu ce ajuta chestia asta? E la fel ca si cum te-ai refula defula colegilor de drum din compartimentul de tren sau celor din jur din tramvai. Ma rog, prin blog ai un fel de anonimat, poti sa cenzurezi moderezi comentariile, dar pana la urma, e tot cam acelasi demers – de exteriorizare sau de defulare.

E interesant ca in viata reala oamenii sunt de obicei foarte inchisi si suspiciosi, dar se poate ca unii din ei sa aibe bloguri in care isi spun tot ce au pe suflet. Ma intreb totusi, nu-i mai buna varianta “suna un prieten”?