Azi am fost la vernisajul expoziției de fotografie nud a fotografului Cristian Boldișteanu, deschisă la librăria Cartea de Nisip (Timișoara). Aflat la prima sa expoziție personală, Cristian ne-a amintit de valoarea artistică a fotografiei, atât de banalizată astăzi, și ne-a arătat cum ochiul artistului poate jongla cu grație la granița dintre artistic și vulgar, atât de subtilă în cazul nudului. Fotografia de portret realizează o legătură personală puternică între model, fotograf și privitor, dar în cazul nudului se accentuează până la trăiri și pasiune.
Iar în cazul lui Cristi, unul din nuduri a fost chiar el, deoarece l-am putut vedea manifestându-se ca artist, dezvăluindu-ne o parte din sensibilitățile sale și lucrurile care îl emoționează în artă.
Felicitări!
Link Cristian Boldișteanu pe flickr.
P.S. Expoziția este deschisă timp de o lună.
Tot ma gândeam să scriu și eu un post despre ciudățeniile mele, deși am ratat momentul de apogeu al lepșei ăsteia. Sincer nu-mi iese. Totuși, cred că prima ciudățenie sunt chiar eu. Dar ciudățeniile le definesc comparându-mă cu “oamenii obișnuiți” sau “normali”, pentru că dacă toți cunoscuții mei ar purta pantofi galbeni, faptul că aș purta pantofi negri ar fi o ciudățenie, nu? Acuma sincer, cum naiba e ăla un om normal? Omul normal ar trebui să fie suma și apoi media tuturor clișeelor pe care le auzim, pentru că eu altfel nu mi-l pot imagina pe omul normal decât ca un “om serios așezat la casa lui”. Eu sunt doar un om așezat pe scaun, pentru că altfel îmi e incomod să scriu pe blog. Ce-i ăla un om serios? Am auzit de la cineva, cică serios ca un mort. Deci nu, mersi. Apoi, dacă o luăm în sensul celălalt, de firmă serioasă, să fim serioși (!), înseamnă că nimeni nu e serios în țara asta.
Refuz să consider că anumite preferințe de ale mele sunt ciudățenii. De exemplu, mie îmi place să beau ceai și contrar credinței populare conform căreia ceaiul e doar pentru bolnavi sau vorbei din bătrâni “rău ca ceaiu”, există o mulțime de ceaiuri care sunt pentru a fi savurate și băute pe îndelete.
De regulă oamenii foarte previzibili și rutinați, ancorați în chestii din gama “așa se obișnuiește” îi fac ciudați pe cei diferiți ca ei. Pentru mine ciudați sunt ei, eu sunt doar un tip diferit de medie. În ce fel, depinde de fiecare unde se situează.
➡ P.S. Legat de posturile astea, realizez ce bizar e ca cineva care nu te cunoaște să afle despre ciudățeniile tale. Va și mai bizar când te vei întâlni cu persoana respectivă într-o zi, la un blogmeet sau pe stradă și îți va spune că te apreciază pentru că și tu împăturești tot de atâtea ori hârtia igienică când te ștergi la fund, sau că nu te așezi la masă decât dacă șervețelele sunt împăturite în triunghi echilateral. Bravo!
Azi am facut ceea ce ne-am propus si discutat in ultima luna: o actiune caritabila cu specific de sezon si impact in randul celor mai nevoiasi. La ora 12 in jur de 20 de persoane – blogeri timisoreni – au vizitat Centrul de Readaptare si Reabilitare Psihosociala de pe str Capitan Damsescu 53 si i-au colindat pe copiii abandonati si adapostiti acolo. Iar ei nu au ramas datori ci au facut acelasi lucru: ne-au colindat inapoi. Le-am facut cadouri personalizate (ideea cu numele lor pe plasa cadou a fost excelenta ne-a permis sa interectionam cu fiecare din ei) si i-am aprovizionat cu alimentele si restul lucrurilor cumparate zilele trecute plus hainele, rechizitele si cartile de citit pe care unii le-au adus. Am incredere ca or sa le fie utile si ca le-a adus un pic de bucurie in decembrie. Luna asta mai are insa o semnificatie pentru noi blogarii intrucat implinim 2 ani de activitate pe TM99Blog si de intalniri blogeristice.
În primul rând, cred că cei care au avut inițiativa și au organizat totul trebuie felicitați. Jos pălăria, căciula și scufia! Eu unul m-am simțit grozav participând la acțiunea asta, pentru că e prima oară în mulți ani când Crăciunul capătă în sfârșit pentru mine semnificația pe care toată lumea o invocă. De data asta am făcut cadouri unor copii, unii mai mici alții mai mari, care chiar au nevoie de ajutorul celorlalți. E vorba de copii orfani, sau abandonați, pentru care normalitatea de care ne bucurăm majoritatea este o necunoscută, și cărora le lipsește îndrumarea și sprijinul părinților. De data asta colindele au fost mai aproape de suflet și gestul cadoului nu a fost doar acea convenție pe care o facem cu cei dragi de Crăciun, ci a fost ceva sincer, real și frumos. La început atmosfera a fost un pic încordată, firește de vreme ce intră peste 20 de necunoscuți la tine în casă, dar sunetul colindelor a destins atmosfera și a adus zâmbete pe fețele tuturor, mai ales că unii dintre noi cântau de tot râsul. Din nou trebuie să remarc puterea pe care o are muzica asupra oamenilor.
Pe mine m-a impresionat cel mai mult un copil țigănuș care s-a bucurat foarte mult pentru că primise niște cărți. L-am întrebat destul de mirat: “ție îți place să citești?” Și el mi-a răspuns cu un “da” hotărât, întărit de mișcarea capului. Cunosc atâția copii de vârsta lui pentru care cărțile sunt doar un surplus care ocupă biblioteca, și care nu au citit nici o carte, niciodată, pentru că au fost vrăjiți ireversibil de magia calculatorului și a jocurilor video înainte ca părinții să le pună o carte interesantă în mână. Probabil că acest copil nu are un calculator pe care să se joace, pentru că altfel nici el nu ar mai citi, dar lucrurile astea se pot doza, dacă există părinți responsabili. Dar când i-ai băgat televizorul și calculatorul copilului în cameră, totul s-a sfârșit, poți arunca liniștit cărțile la gunoi.
Ziua se va încheia pe același ton festiv, pentru că urmează o mică petrecere cu tort aniversar, pentru 2 ani de întâlniri blogheristice și nu numai.
LA MULȚI ANI!
Later edit: Am avut una dintre cele mai numeroase și zgomotoase întâlniri, în barul Beer and Bricks, unde ne-am simțit minunat: s-a cântat, s-au băut metri de tequilla și hectolitri de bere, s-a fumat de mi s-au facut ochii roșii ca cei de la bicicletă și nu în ultimul rând, s-a organizat o mică bătaie cu zăpadă pentru că afară era prea fain ca să ratăm momentul. Tortul a fost la superlativ.
Dacă e vineri dupămasa, e liber la lene și distracție. Ieri mi-am reactivat contul de WoW după ce nu mai jucasem de mai bine de o lună și sincer, a meritat, pentru că am primit un cadou haios de la o prietenă din Olanda: pe maestrul berar kung-fu Pandaren. Apoi spre seară, cu blogherii timișoreni și nu numai, ne-am jucat ca pe vremuri în barul Funky până noaptea târziu. Demult nu am mai râs atâta.
Panda Phooey Bong
Panda-berarul ninja e un companion simpatic, ce îmi amintește de Hong Kong Phooey, și costă 10 euro în magazinul online Blizzard. Din păcate e doar virtual, altfel ar fi un prieten de nădejde la festivalul berii. Pandarenii sunt o rasă de urși umanoizi imaginată de Blizzard, un fel de “furbolg” panda, numai că nu au putut fi folosiți în joc din cauză statutului sacru pe care ursul panda îl are în China, unde Blizzard are milioane de jucători. Aparent guvernul chinez nu permite jocuri în care să apară panda morți. Bine că nu au nimic împotriva jocurilor în care sunt uciși oameni 😉
Clubul de joc, ediția I și campionatul de SUS-JOS
Seara m-am alăturat blogherilor chemați în Funky la o rundă de jocuri, o idee minunată a Tomatei care a reînviat jocuri demult uitate decând eram copii. S-a jucat: yahtzee, remi, monopoly, domino, scrabble, șeptic, cruce, sudoku, table, sus-jos și treasure island versiunea 0.8 beta (creație proprie, anul 1992). Eu am jucat Sus-Jos, un joc de masă decând eram mic, șeptic, domino (cu piese de cca 100 de ani) și treasure island. Bătrânul “sus jos” a avut succes în echipa Sirg, Ily, Richie, George și Horia, cărora li s-au alăturat și alții în limita pionilor disponibili (înainte ca să vin a trebuit să răscolesc cutia veche cu jucării după o mână de pioni). Mai târziu am refăcut niște reguli pentru “treasure island” căruia îi uitasem regulile, și am făcut “beta testing” cu Richie și Horia. Am depistat următorul bug: situația în care jucătorul 1 (roșu) trebuie să stea o tură la pirat, în timp ce jucătorul 2 (albastru) s-a rătătcit în pădure fiind nevoit să stea 2 ture la nr. 15. Partea haioasă e când de la 15 dă cu zarul 2 și iese din joc la 17, după ce a petrecut 2 ture prin pădure 🙂
Jocurile de societate, astea cu zaruri, cărți, pioni și piese, au un farmec al lor și mi-am dat seama cât de mult ne-a schimbat calculatorul viața în ultimii 10-15 ani. Pentru că am trecut treptat de la “Nu te supăra frate” la Counterstrike, de la Șeptic la Solitaire și de la Monopoly la Farmville sau Mafia Wars (facebook). Jocurile online tip WoW sunt un alt capitol, ele înlocuiesc aproape toate jocurile astea “de tip vechi”. Dar nostalgia pentru vremurile acelea nu dispare cu una cu două și întotdeauna întâlnirile cu prietenii vor fi mai reușite decât cele virtuale. Pe data viitoare am promis să pregătesc o versiune 2.0 pentru “treasure island” și voi căuta prin cutia cu amintiri jocuri vechi de demult.
Pentru cei care m-au botezat cu sîrg:
Așa cum povesteam în alte posturi și în pagina despre, eu nu mi-am ales prima dată un pseudonim, ci mai degrabă un nume de domeniu (blogul l-am început ceva mai târziu). Și pentru că toate combinațiile pe care le vroiam eu pe punct ro erau luate, fiind în criză de idei, mi-am amintit de pseudonimul meu pe care îl foloseam în Heroes, când jucam cu prietenii. Titulatura de “sir” am primit-o pentru că eram șeful “serverului” și pentru că îi băteam 🙂 Mi se pare și normal, titlurile se câștigă prin victorii…
