16 decembrie după 20 de ani

Azi am fost foarte curios de manifestările din piața Maria cu ocazia comemorării evenimentelor de acum 20 de ani, așa că m-am dus cu gândul să particip și să fac poze. Într-un fel era de așteptat ca să găsesc doar o mână de revoluționari înconjurați de câteva zeci de gură cască, poate 100-200 de persoane, care repetau scandările de acum 20 de ani, nu neapărat numai cele din data de 16. Nici vremea nu prea ținea cu ei, pentru că ningea mărunt și umed, iar mie îmi înghețau picioarele. Zic asta ca ordin de comparație cu ce simțeau oamenii de acum 20 de ani, care au dormit acolo în frig și și-au riscat viața pentru niște idealuri, pentru că atunci nimic nu era încă palpabil. Nu avem voie să uităm că spre deosebire de alte țări mai norocoase, democrația de care ne bucurăm azi, cu libertățile și nevoile ei, am câștigat-o cu prețul multor vieți nevinovate, printre care și copii. Evident că pe cei care reconstituiau astăzi evenimentele de acum 20 de ani, ca și atunci, nu-i deranja nici frigul, nici vremea și nici cei 20 de ani care li se adunaseră în buletin.
Fără nici o formalitate au fost prezenți în mulțime fostul președinte Emil Constantinescu și primarul țărănist Gheorghe Ciuhandu, a cărui semnătură pe pactul cu PSD e încă proaspătă. Totuși, este de admirat respectul pe care îl au oamenii pentru eveniment pentru că nimeni nu i-a zis nimic, deși timișorenii sunt dezamăgiți de “trădarea” primarului aflat la al IV-lea mandat consecutiv.


link filmuleț youtube

La un moment dat a apărut și “tramvaiul comunist” cu același vatman din 1989, care la revoluție a scăpat cu viață după ce tramvaiul i-a fost mitraliat de armată. Am recunoscut imediat tramvaiul acela sinistru, ca o ladă, în care era mereu frig și curent, cu scaunele oribile din plastic roșu pe care nu-mi plăcea să stau nici vara. Mulțimea s-a adunat în jurul tramvaiului, revoluționarii s-au urcat pe tampoane strigând LIBERTATE și s-a dat jos în mod simbolic pantograful, amintind de gestul poetului Ion Monoran de a opri tramvaiele.

Privindu-i pe revoluționari, am avut impresia unei vechi gărzi, unor veterani demni de tot respectul, dar totodată marginalizați de cursul evenimentelor și al istoriei. Azi realitățile sunt cu totul altele și oamenii nu prea mai pun preț pe s-a întâmplat. Oamenii aceia mi se păreau că nu aveau mare lucru în comun, în afara evenimentelor dramatice de acum 20 de ani care îi leagă ca frații. Mi-a plăcut cum au plecat în coloană defilând de la piața Maria către Catedrală, pășind hotărât ca și cum strada era toată a lor, ținându-se braț la braț.
I-am urmat până la catedrală, unde s-a îngenuncheat și s-a spus “tatăl nostru” în memoria copiiilor uciși pe treptele catedralei, un episod al revoluției atât de sinistru încât e total de neînțeles pentru mine. S-a strigat “există Dumnezeu” și cu gândul la copiii aceia, n-am putut să mă întreb unde era D-zeu în acea seară, când au murit copii pe treptele casei domnului…

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie

Acum 20 de ani, tata îmi zicea: “păstrează hârtiile astea pentru că peste ani vor deveni un document, niște mărturii a ce am trăit noi aici zilele astea”. Atunci nu înțelegeam ca acum că timpul și anii trec, mi se părea că voi fi mereu copil și acele hârtii vor rămâne mereu albe și neînsemnate, un capriciu de al tatei. Dar timpul a trecut, hârtiile s-au îngălbenit, copil nu mai sunt decât (un pic) cu sufletul, și acum am început să citesc cu interes ce scria tata atunci.

16 Decembrie 1989, sîmbătă.

În intersecția de la piața Maria se adunaseră o adevărată mulțime, iar circulația este stînjenită. Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. Mulțimea se pune în mișcare și ca un mare fluviu care-și adună apele din rîuri se alătură din blocuri și străzi mii și mii de oameni. Se scandează LIBERTATE. Mulțimea ajunge în centru și pînă la Clădirea Consiliului Popular Județean (lîngă Poșta Mare). Autoritățile refuză să apară în fața mulțimii pentru un dialog așa că apar primele blindate și mașini ale pompierilor. Oamenii sunt împroșcați cu jeturi de apă și amenințați că se va trage.

Mulțimea pune stăpînire pe mașinile pompierilor și chiar pe unele blindate. Sînt sparte geamurile clădirii și se petrece ceva asemănător cu cele petrecute cu ani în urmă la Brașov. Mulțimea intră în clădire și sînt aruncate prin ferestre portretele celor doi. Sînt călcate în picioare, li se dă foc. Se aud primele focuri de armă*. Mulțimea mai îndîrjită nu cedează. Se trage în plin. Panică. Mulți cad. Sînt călcați în picioare copii, tineri, bărbați și femei. Se scandează: JOS CEAUȘESCU, JOS TIRANIA, LIBERTATE. În scurt timp sediile importante ale regimului Ceaușescu sunt înconjurate de tancuri.

* aici e o confuzie, deoarece nu s-a tras în ziua de 16, dar s-au făcut foarte multe arestări.

va urma

P.S. Nu pot să nu remarc paragraful cu: Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. No comment.

Citește și:

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

Iată că au trecut 20 de ani de la Revoluție. Mă aștept ca posturile pe tema revoluției să nu intereseze pe nimeni, dar ca timișorean, începutul Revoluției are o importanță în plus pentru mine, fiind martor direct și indirect la una dintre cele mai importante pagini de istorie ale noastre. Aveam 10 ani în 1989 și amintirile din perioada acelor ani îmi sunt bine întipărite în minte. Eu n-am prins perioada “luminată” a anilor 70, iar pentru mine comunismul, sau ce am înțeles eu din comunism, a însemnat un moș și o babă care ne erau părinți iubitori, dar care ne obligau să trăim în niște condiții greu de imaginat azi. Totuși am avut o copilărie frumoasă zic eu, și mai ales pitorească, pe care generațiile de azi și cele care vor urma nu o vor cunoaște. Cei de vârsta mea sau mai “bătrâni” știu la ce mă refer, iar pentru ceilalți trebuie să scriu articole dedicate ca să mă înțeleagă.

Am fost șoim al patriei, am fost pionier, am crescut cu Ceaușescu și n-am apucat nici să îl ador dar nici să îl detest. Știu doar că îmi era frică de ei pentru că dacă scriam greșit numele lor, luam nota patru. Dar eram suficient de matur să înțeleg că datorită lor trăiam într-o sărăcie decadentă și că pe bună dreptate bancurile cu “el și ea” se spuneau în șoaptă. Până și tatăl meu care era educat în spiritul comunismului începuse de mai mulți ani să îi disprețuiască pe soții Ceaușescu și să dorească sfârșitul regimului lor. Eu ciuleam urechile și vedeam că la televizor se mințea cu nerușinare, pentru că știam că în satul natal al tatei se recoltaseră numai 3000 de tone la hectar iar la televizor arătau 8400. Era un regim care te învăța să minți și să crezi într-o minciună — comunismul — dar cel mai rău era că te obliga să minți, adică dacă nu-ți plăcea de Ceaușescu, trebuia să spui că îl iubești sau erai aspru persecutat. Cu alte cuvinte, nu erai liber, iar asta e unul din lucrurile care nu doare pe loc, ci cu timpul începe să te doară tot mai tare.

Părinții mei au participat la Revoluție ca majoritatea timișorenilor, inclusiv tata, căruia ideologia comunistă îi spunea una, iar sufletul altceva. Din fericire, nici unul nu a pățit ceva, deși multe zile am umblat “în patru labe” prin casă, ca să nu fim împușcați prin geam de teroriști sau gloanțe rătăcite. Tata a ținut un jurnal cu evenimentele, așa cum le-a văzut el atunci, pe care ulterior le-a inclus în memoriile sale și hârtiile lui îngălbenite din ianuarie 1990 vor fi tema următoarelor mele posturi dedicate revoluției. Le-am citat aici pentru că după 20 de ani fiecare ne amintim altfel și poate subiectiv anumite lucruri. În schimb mărturiile la cald de atunci au un caracter aparte, de document.

8 Ianuarie 1990
Timișoara a devenit Oraș Martir, Oraș Erou. Aici norii nemulțumirii în toate planurile au produs un asemenea trăznet, încît cu toate că orașul era închis și izolat de lume, într-o țară cu granițele închise, acel trăznet a fost auzit în toată țara, în toată lumea, iar fulgerul cu pleazna lui a lovit atît de puternic, fiindu-i fatală însuși lui Ceaușescu.

[..] în Timișoara activa preotul reformat Lazlo Tokes cunoscut și prin televiziunea maghiară. Nu s-a rugat ca alți preoți pentru conducătorul statului și n-a fost pe placul securității. A fost bătut în repetate rînduri și i s-a spart locuința. Fiind ferm pe poziție, superiorii lui i-au oferit posibilitatea de a emigra. El a refuzat totul, spunînd că aici e locul lui și că aici va lupta pînă la capăt. Astfel a ajuns să fie cunoscut în străinatate și să fie protejat de opinia publică mondială.

[..] totuși, teroarea în jurul acestui om a luat asemenea proporții, încât n-a mai putut sta acasă, chiar protejat de unii din enoriașii săi și a fost nevoit să se închidă în biserică. Modesta sa biserica se află într-o clădire din piața Maria, vis-a-vis de alimentara de peste linia tramvaiului. [..]

15 Decembrie 1989, vineri. Soția, venind de la serviciu îmi spune că biserica de la Maria este înconjurată de oameni. Erau credincioșii preotului Lazlo Tokes, care făcuseră un zid uman în jurul bisericii pentru a-l proteja de Securitate. Soția venea dinspre piața Iosefin cu un brad, însoțită de o colegă de servici. Văzând că lumea era agitată și se vorbea de evacuarea lui Tokes, au plecat repede de frica Securității.

va urma

Citește și:

Şi ce dacă au murit?

Discuţie ieri în Piaţa Operei între o doamnă simpatizantă PSD şi un domn revoltat de manifestările electorale ale “alianţei bunului simţ”:

-Manifestăm unde vrem..
[..]
-Aici au murit oameni doamnă!
-Şi ce dacă au murit?! Şi ce dacă?
-Au murit oameni..
-E, o murit, c-or fost proşti! Proşti, aia n-o fost revoluţie!

Cu aşa simpatizanţi nu poţi face nici o “reconciliere istorică”, cum spunea dl. Geoană. Să nu se mire aceşti nesimţiţi că au fost huiduiţi şi că pe chestia asta Timişoara îi va urî şi mai tare pe cei care îşi bat joc de morţii de la revoluţie.