Din când în când trebuie să îţi iei bagajele şi să pleci. Dar se întâmplă să pleci şi fără bagaje… să pleci şi să laşi totul în urmă, pentru că pe drumul ce ai să îl faci nu mai ai nevoie de acele bagaje. E un drum nou, întunecat, necunoscut, despre care credeai că nici nu există. Şi ai plecat, lăsând în urmă cuiva chiar şi ultimul cuvânt, fără adio, ci poate un la revedere utopic pentru care nici stelele nu strălucesc.

Nu e o despărţire ci o extracţie cu recul în stomac, ceva “sănătos” de care te-ai lipsi oricând. Uneori ai vrea ca totul să se termine brusc şi convenabil, să fi scutit de toate astea “care mi se întâmplă numai mie”. Degeaba… întodeauna există un nou început, oricât de mare ar fi sfârşitul, şi uneori ajugi să urăşti chestia asta, pentru că şi după moarte, se crede, începe o altă viaţă al cărui sens nu îl înţelegi.

Şi iată, piatră a lui Sisif, ajungi sus doar pentru a avea de unde să te răstogoleşti înapoi, loc din care măcar ştii că nu mai ai unde să cazi.