Există o categorie numeroasă de oameni în România care nu înţeleg democraţia. De câte ori aţi auzit spunându-se imperativ, “dar e democraţie”, adică faci ce vrei. Eu aud vorbele astea de multe ori. Democraţia pentru acest tip de român înseamnă libertatea de a continua cu aceleaşi obiceiuri proaste din comunism, dar fără teama de posibile consecinţe. Prima “lecţie” de democraţie învăţată în 1989 a fost că puteam să înjurăm pe oricine, de la Ceauşescu în jos fără frică şi adesea cu un sentiment de “mai bine”. Înjuratul ne elibera de complexe, ne decongenstiona şi ne simţeam mai bine, ca după o constipaţie lungă şi chinuitoare.
Îmi amintesc plăcerea de a striga “ole, ole, Ceauşescu nu mai e” şi pofta cu care rupeam poza conducătorului iubit, pe care o batjocoream apoi în nenumarate moduri plastice sau prin multe alte modalităţi ingenioase. Defapt aveam cu toţii o energie latentă impresionantă pentru a distruge şi a răsturna valori, pe care ne-o descopeream şi manifestam dezinvolt. Democraţie era să fi FSN-ist şi să terfeleşti personalităţile istorice ale PNŢ sau PNL, precum Coposu, Raţiu Câmpeanu sau regele Mihai. A fost sublim să răsturnăm şi să dăm jos un sistem, numai că momentul trecuse iar euforia şi “senzaţia tare” persistau. Jos cutare, jos ceve sau cineva – cu asta ne-am început democraţia. S-a dat liber la tot – la înjurat, la ţipat, la furat, şi mai mult – s-a dat liber la Dumnezeu: “cum dom’ne, nici acum nu crezi în D-zeu, când e democraţie?” îl întrebau cunoscuţii, foşti atei cu carnet roşu, pe tata, care era ateu convins dinainte de comunism.

Azi ne plângem de felul în care ne regăsim în România democratică şi mulţi suntem nemulţumiţi a priori de tot ce se întâmplă, uitând de unde am plecat şi că având un astfel de start, este firesc să fim aici. Nu trebuie să ne şi asumăm prin fatalism “condiţia”, dar cred că ajută să înţelegem, pentru a ştii ce să schimbăm.

Ne amăgim când credem în autoritatea care domnea înainte de 1989. În România comunistă, frica era singura autoritate care regla nevăzut societatea, şi nu miliţia, partidul sau securitatea. Acestea erau nume, instituţii care îşi făceau treaba, dar renumele lor era cu mult exagerat în rândul oamenilor. Frica de a fi prins, penalizat sau turnat era mai mare decât frica de miliţian, activist, sau securist. Aceştia au rămas cu toţii după 1989, dar frica a murit odată cu Ceauşescu. Atunci am crezut că totul e posibil, iar mulţi au crezut într-o reciclare a valorilor morale, precum răsturnarea sintagmei “sărac dar cinstit” în “bogat şi şmecher”.

Aud discuţii prin care se înţelege că e democratic să îţi înşeli soţia, să zici una şi să faci alta, să laşi mizerie pe spaţiul verde, să rupi flori de pe spaţiul public, să culegi fructe din grădina “nimănui” – adică a unui vecin de bloc – să spagi pereţii fără proiect şi aprobare, să construieşti abuziv, să îţi parchezi maşina oriunde, să dai muzica la maxim… în general să faci ce vrei, chiar şi să iei şpagă sau să furi. Democraţia pentru unii, din pacate mulţi, înseamnă libertatea prost înţeleasă de a face orice, cu un aer de superioritate faţă de cei pe care îi deranjezi sau îi privezi de anumite lucruri, la care au cu toţii dreptul în mod egal.

După 1989 a apărut o altă “autoritate”, pe nume Nimeni, care lucrează în avantajul celor care ştiu să “se descurce”. A te descurca este noua virtute a “democraţiei”, un fel de revenire la situaţiile de selecţie naturală din comuna primitivă. Nimeni este ocrotitorul celor care “se descurcă”, pentru că ei se bazează mereu pe faptul că nimeni nu intervine atunci când aplică “democraţia” lor de mahala. Bunul public este al nimănui, florile din faţa blocului sunt ale nimănui, deci am dreptul să le iau ca să le vând la colţ de stradă, în general nimeni nu îmi va face sau zice nimic, indiferent ce voi face… aşa gândesc aceşti “democraţi” din cauza cărora ne dorim dreptăţi apocaliptice şi invocăm totalitarisme.

Azi majoritatea a realizat un adevăr foarte apăsător – şi anume că nu mai avem timp pentru a aştepta la realizarea viselor sau aspiraţiilor noastre – că oricum, am aşteptat prea mult şi pentru mai nimic. Timpul trece şi lumea din jurul tău prosperă, dar stai, am şi eu acelaşi drept la bunăstare şi fericire! Cuţitele s-au ascuţit, iar lumea este tot mai acidă în a-şi etala valorile societăţii de consum, bunăstarea prost înţeleasă şi apartenenţa la o clasă socială cât mai bogată. Cu cât ai mai mulţi bani, ai parte mai multă “democraţie”, de mai mult “nimeni” – omul cu bani la noi e intangibil, face ce vrea, fără repercusiuni. În afara graniţelor, românul cu bani e un anonim cu ciocu’ mic, pentru că “dincolo” e o altfel de democraţie, dar pe care nu o înţelege cu toate că o respectă.. de frică.

E bine că frica este această lecitină a conformării în egalitate şi normalitate. Îmi doresc mai multă şi la noi.