Încep o mică serie de posturi despre impresiile mele din concediu. Încep cu începutul, Timișoara-Arad 🙂

În România lucurile sunt parcă înadins confuze de parcă nimeni nu trebuie să știe prea multe, și de asta este nevoie de 2-3 oameni pentru ca să găsești un loc anume într-un oraș sau într-o instituție. Exemplu: gară, peronul 1B. Nu există nici un indicator, pentru că, probabil, trebuie să fi un inițiat pentru a te descurca. Întreb 3 persoane și aflu 3 direcții diferite. Lumea e tâmpită de la căldură sau doar tâmpită.. Găsesc trenul orientându-mă după fler și urmărind șirul de oameni ce aleargă cu bagajele după ei către un tren ruginit, oprit lângă niște bolovani care probabil acum 20 de ani formau peronul 1B.

Biletul este fără loc, deci începe aventura de a găsi un compartiment cu fețe cât mai prietenoase. Trec prin vagonul de “clasa I”. Este execrabil, la fel ca și restul vagoanelor, dar cu scaunele îmbrăcate într-o husă ce era roșie și nouă cu 20 de ani în urmă. Acum este doar gri și miroase a transpirație. După două vagoane de mutre dubioase, intru într-un compartiment cu câțiva tineri zâmbitori dar chinuiți de căldura insuportabilă din conserva numită vagon de tren. Trenul pornește violent și cădem unii peste alții. Tot trenul circulă cu geamurile și ușile deschise, cu perdelele jegoase fluturând violent în curent. Valul de vânt venit de afară este sufocant de uscat dar măcar circulă ceva aer. Totul în jur este murdar sau lipește, dar noi glumim și facem haz de necaz, metodă brevetată de bravul nostru popor. Până la urmă nimerisem bine în compartimentul ăsta, condițiile chinuitoare leagă prietenii, povestim și râdem ca în saună.

Odată ajuns în Arad, constat aceeași “conspirație”: lipsa totală a indicatoarelor. În gara arădeană nu există nici o bancă pe care să te așezi, nici o hartă a orașului, nimic. După 30 de minute de plimbări prin complexul gării am descoperit o sală de așteptare aproape goală, în timp ce în gară multă lume așteaptă legăturile pe jos. Ieșind din gară constat același lucru – în spațiul foarte mare și gol din fața gării nu există nici o bancă, indicatoare sau vreun adăpost care să te ferească de umbră sau ploaie. Semaforul nu funcționează așa că, eroic, mă strecor prin trafic și halesc ceva la un fast food din zonă, așteptând autocarul. Impresia generală a fost proastă, de oraș impersonal care te primește cu indiferență, fără a-ți arăta din prima clipă reperele orașului, zonele de interes, rutele de transport în comun, nimic. Din păcate situația asta se regăsește în toată România, așa că nu fac un caz separat din Arad 🙂