Cica azi, 19 ianuarie 2009 a fost cea mai deprimanta zi din istorie, sustin “expertii”. Eu am avut o zi grozava, deci expertii de debara ai tabloidelor s-au inselat cel putin in privinta mea. Lasand aiureala asta la o parte, am sa va povestesc despre altceva. Despre omul anului 2008 in Romania.

Omul anului 2008 in Romania, este o fata de care nu ati auzit la televizor, pentru ca se ocupa cu astrofizica. Aurora Simionescu, doctoranda la institutul Max Planck din Munchen, a observat impreuna cu colegii ei o mica mare parte din univers, care pana atunci exista doar in calculele expertilor. Si ce daca, veti zice, la ce bun toate astea? Pe cine ajuta, mai bine ajuta un caine vagabond, sau planta o floare. Da, asa gandeste majoritatea, in special din cauza ignorantei, care e boala grea de la Homo Erectus incoace. Recent, Aurora a primit o bursa de studii la NASA, unde sunt convins ca isi va rasplati sansa vietii prin vocatia ei pentru cunoastere in mediul cel mai performant pentru stiinta din lume.

Cand eram copil, visam sa devin cosmonaut. Era un vis la moda pe atunci, toti vroiam sa fim un Gagarin sau un Neil Armstrong, dar pentru mine era si o fascinatie. In timpul penelor de curent ceausiste, cand intreg orasul era absorbit in noapte, puteam vedea o multime de stele pe care nu le vedeam deobicei. Era o descoperire, si ma intrebam de unde vin, cine le-a pus acolo, de ce unele pica din locul lor si se sting? Oare stelele mor? Si atunci am realizat ca stelele sunt ca noi, si au aceeasi poveste, se nasc, traiesc si mor, lasand lumina lor in urma, datatoare de viata.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Seara de seara vedeam mai multe si pe masura ce intelegeam lucruri, apareau noi intrebari. Unele stele imi devenisera cunoscute iar pe altele mai misterioase, le incurcam si incercam sa le deslusesc menirea. Oare fiecare stea e un om care a murit? Atunci de ce ne punem o dorinta cand pica o stea? Noi cum ajungem stele? Si as putea sa continui cu alte intrebari foarte pamantesti pe care multi si le pun cand privesc intr-o clipa de ragaz cerul instelat.

Adesea privim cerul ca pe un imens tavan ce ne acopera si ne ocroteste, dar cum poate fi un tavan infinit de departe? Hai sa recunoastem ca tavanul este chiar Pamantul, iar noi niste mici musculite care stam pe acest tavan tintuite de legea gravitatiei, privind in gol la un spatiu infinit presarat cu stele si povestea noastra. Noi suntem un punct in infinit si exista o infinitate de astfel de puncte, dar suntem incapabili sa cuprindem in totalitate acest fapt, fie ca ne dorim sau nu.
A fi cosmonaut inseamna sa faci acel salt de pe “tavanul” numit pamant, si sa te arunci in necunoscut. A fi cercetator-astrofizician inseamna sa faci acest salt mult mai usor si mult mai departe, pentru a raspunde unor intrebari ce tin de noi, pana la urma. Cine suntem noi si de ce. A cerceta in infinitul universului este poate la fel de inutil ca si a cerceta in infinitul sufletului uman, si totusi ambele experiente ne imbogatesc in feluri pe care nu le banuim la inceput.

Revenind la Aurora Simionescu, pot spune ca o “invidiez” si in acelasi timp ma bucur pentru ea. Cartile pe care le-am citit sunt doar numeroase piese de puzzle, dar eu n-am stiut sa le potrivesc si sa realizez poza cea mare, ca sa merg mai departe. Putini o fac. Ea a facut asta si mai mult, pentru ca nu s-a plafonat intr-un laborator oarecare. Felicitari! Stiinta de azi este atat de complexa si diversificata incat multe descoperiri par inutile sau bizare, si asta pentru ca sunt inaintea timpului lor. Savantii nu sunt vesnici, dar mostenirea lor dainuie mii de ani. Democrit filozofa in Grecia antica despre structura materiei si lui ii datoram cuvantul atom. Totusi, au trebuit sa treaca peste 2000 de ani ca spusele lui sa fie luate in seama si mai ales demonstrate experimental. Probabil asa va fi si cu multe din descoperirile din astrofizica, desi posibilitatile sunt nelimitate.

foto – Cotidianul
versuri – M. Eminescu (La Steaua)