Adrian Paunescu la Cenaclul Flacara
Oare de ce cultura romaneasca traieste din stafii, de ce rastignim valorile prin dispret sau uitare ca apoi sa le inviem pret de trei zile dupa ce mor? Este trist ca nu se gaseste loc pentru fiecare dintre putinii oamenii de valoare pe care ii mai avem, batrani si neadaptati la noile noastre metehne. Asteptam sa moara ca sa le acordam un sfarsit luminos de supernova, dar altfel ii lasam sa imbatraneasca in uitare. Valorile si modelele sunt relative cu vremea, vorba poetului: “biet artist, rolurile trec, viata e un teatru trist“.
Eu eram destul de mic cand s-a interzis Cenaclul Flacara, dar am copilarit ascultand in casa discuri de vinil de la Cenaclu, de care parintii mei erau aproape obsedati. Adevarul e ca nu-ti dai seama cat de frumoase sunt anumite poezii pana cand cineva cu talent le pune pe muzica, si te mai culturalizezi fredonandu-le. Zilele astea am revazut imagini de la Cenaclu cu mii de oameni veniti de buna voie la un Woodstock romanesc in plin ceausism. Mi se pareau total neverosimile in contrast cu prezentul din Romania, in care lumea nu prea mai are interes pentru manifestari culturale. Este greu de privit prin fereastra timpului daca nu intelegi vremurile: atunci nu era nimic altceva, iar Cenaclul lui Paunescu a fost o supapa spirituala prin care generatia anilor cenusii ai comunismului rabufnea si primea o gura de libertate. Atunci, si datorita Cenaclului Flacara s-au afirmat si sau consacrat o multime de artisti si trupe (Nicu Alifantis, Stefan Hrusca, Socaciu, Seicaru, trupa Holograf si foarte multi altii). Desigur ca azi multi dintre ei nu mai sunt la moda, dar fara ei artistii tineri de dupa revolutie nu s-ar fi putut inventa din neant, asa cum noi n-am exista fara parinti.
E greu de vorbit de sprit in anii 1980, dar este si mai greu de comparat versurile ce se recitau atunci de mii de oameni cu textele monosilabice si fara noima ale hiturilor momentului, cand avem atata libertate de exprimare. De multe ori cred ca in 1989 cand am deschis cutia democratiei, ca pe cea a Pandorei, spiritul a ramas la urma ca mitologica speranta, si i s-a inchis capacul prea repede, sau l-am pierdut pe undeva, probabil in portofel, intre bani si plastic.
Poate fara sa vreau ma incearca o nostalgie, nu atat fata de niste vremuri intunecate cu sclipiri de speranta, ci pentru anii trecuti in care toate aceste “stafii” cu care am ramas, inca traiau si ne puteau bucura cu geniul lor – Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Jean Constantin, iar mai nou Adrian Paunescu.
Pentru trei zile ne-am amintit de Paunescu si o multime de slagare de alta data au cantat peste tot in primetime. A fost ca un film al carei trilogie s-a terminat. Mi-a amintit ca toti acesti “dinozauri” pe care cei din generatia mea ii privesc oarecum peiorativ, sunt valorile ce reprezinta o generatie, cea a parintilor sau a bunicilor de azi. E firesc ca la schimbul de generatii sa vina altcineva din urma care sa preia stafeta. Doar ca nu sunt sigur cine sunt sau vor fi valorile generatiei mele, pentru ca o generatie nu poate trai din amintiri si stafii.
Era o vreme, demult, când pentru mine animalele erau un fel de dat de la natură pentru a face omului viața mai ușoară — animalele domestice — și un fel de ciudățenii care sfidează supremația omului “atotputernic” — marii prădători, puși la respect de pușca vânătorilor curajoși. Totuși, de mic am fost fascinat de tot ce e viu, pentru simplul motiv că lucrurile vii sunt fragile și efemere. Apoi, mai e ceva fascinant: faptul că fiecare lucru viu este unic și irepetabil, deoarece combinațiile mamei natură sunt nenumărate, iar noi prea preocupați cu alte lucruri ca să ne gândim la asta.