Mă uit la “telenovelă”

Colegii au început să facă mișto de mine pentru că mă uit la o “telenovelă”. Adevărul e că de câteva luni mă uit la un serial corean care îmi place foarte mult, la TVR — Legendele Palatului, Prințul Jumong, sau pe scurt “Jumong“.

Eu și publicul de vârsta a treia mă uit la serialul ăsta, care este un fel de telenovelă combinată cu film de acțiune / film istoric. Deja serialul a trecut de jumătate la TVR, dar se poate descărca și de pe torenți cu subtitrare în engleză.

Serialul are la bază o legendă despre cum s-a format nația coreană, un fel de mit al lui Traian și Dochia, acțiunea petrecându-se în secolul I dinaintea erei noastre, în timpul unei perioade plină de conflicte între imperiul chinezesc Han și măruntele state feudale din peninsula coreană. Acțiunea are la bază personaje istorice reale, precum prințul Jumong și familia sa, dar firul poveștii a fost evident romanțat ca să iasă serialul mai lung și mai interesant. Eu am început să mă uit de pe la episodul 8 sau 9 când m-a prins o scenă de cafteală în toată regula, ninja style, iar apoi am fost curios ce se întâmplă mai departe.


[ Scena întreagă aici. ]

În ultima vreme am văzut tot felul de seriale americane și parcă m-am plictisit de aceleași clișee, iar “Jumong” este un serial foarte reușit care vine dintr-o zonă total nouă pentru mine, în care se văd tiparele unei alte culturi, cele asiatice, și mai puțin șabloanele cu care m-am obișnuit. Mie îmi plac teribil costumele de mătase și armurile elaborate din serialul ăsta. Nu știu dacă chiar așa se îmbrăcau oamenii în secolul 1 înaintea erei noastre (când se petrece acțiunea serialului) dar cu siguranță îți iau ochii și adaugă ceva pitoresc fiecărui personaj.

Jumong (dreapta)

Aș mai zice de talentul actorilor, pentru că unii mi se par fenomenali. Asiaticii pun mult accent pe mimică sau expresie și sunt unele personaje care exprimă foarte mult deși paradoxal figura lor rămâne aproape imobilă. Unul din preferații mei este primul ministru, un tip machiavelic dar mereu zen, care uneori lasă să îi tresare o sprânceană sau mustața, și în felul acesta are un aer teribil, autoritar și atotștiutor.

Serialul ăsta îmi amintește cumva de copilărie de vremurile când mă uitam la Țestoasele Ninja, pentru că sunt convins că dacă l-aș fi văzut acum 15-20 de ani aș fi fost teribil de încântat, de fapt nici acum nu sunt prea departe de entuziasm 🙂

Am fost la Plai

E primul an in care merg la Plai. Probabil comoditatea e motivul pentru care am ratat editiile anterioare, dar de acum inainte cu siguranta voi mai merge pentru ca mi-a placut foarte mult. Eu m-am dus la Plai pentru un workshop de tehnica servetelului sau decoupage, despre care am sa va povestesc alta data, si intalnindu-ma cu prieteni, am ajuns sa stau pana seara la concerte.

Plai nu e un festival ca festivalul berii, pentru ca se intra cu bilet, al carui pret nu e chiar ieftin (45 lei) dar asa se filtreaza toti gura casca si huliganii, pentru ca intra doar oamenii interesati de ce se intampla acolo, iar asta este o treaba buna. Mie mi-a placut locatia de la Muzeul Satului, de la Padurea Verde, pentru ca este un loc placut si linistit, cu aer curat, singura mea obiectie ar fi ca e cam departe, in timp ce pentru toate mizeriile se gasesc conditii in centrul orasului.

Prima mea impresie a fost ca acolo intre copaci s-au adunat toti boemii orasului, Asociatia de Taiat Frunze la Caini, Grupul Privitorilor la Cer, Organizatia Pleoapelor Inchise, Fundatia Visatorii Fara Frontiere, etc, amintindu-mi de vremurile cand eram si eu un boem artist care visa cu ochii deschisi. Probabil malitiozitatea mea se datoreaza si unei anumite nostalgii, sa zicem…

Apoi m-am oprit o clipa si mi-am amintit ca stai, de fapt viata nu este facuta numai din responsabilitati si angajamente, era totusi weekend, si ca avem nevoie de lucrurile astea aparent neserioase. Este admirabil ca toti acei oameni de la workshop-uri si nu numai, erau voluntari si faceau totul din placere, petrecandu-si weekendul acolo, “la datorie”. Pana la urma eu venisem pentru un astfel de workshop, atras tocmai de ideea ca pot invata ceva nou si interesant fara sa dau bani pe materiale si sa ma chinui singur, experimentand aiurea.

Cel mai bine inveti aplicand si beneficiind de experienta altora si de asta Plaiul are un mare plus. E una sa citesti pe Internet cum se face o anumita treaba si alta e sa auzi de la un profesionist, sa participi la prezentare sa pui intrebari si asa mai departe. Dupa ce am terminat cu primul meu servetel la workshop-ul ComplexArt, am participat la Scoala de Blog a lui Dan (deceblog.net), la workshop-ul blogu.lu, o prezentare din care am aflat cam ce trebuie bifat pentru a avea un blog de succes si imediat m-am gandit la problemele blogului meu.

Pentru ca pomeneam de bloguri, vreau sa fac o paranteza si sa zic ca mi se pare grozav sa vad cati oameni sunt interesati de blogging, oameni de toate varstele (am vazut si oameni trecuti de 50 de ani) si cu preocupari foarte diverse care se gandesc sa isi faca un blog. Platforma blogu.lu simplifica foarte mult lucrurile pentru cei neinitiati in “tainele” calculatorului si astfel teama de calculator nu mai poate fi un pretext pentru nimeni, inclusiv pentru parintii nostri care citesc bloguri si se gandesc sa scrie. O alta chestie interesanta e ca fenomenul blogurilor a evoluat intr-o directie in care continutul, calitatea si consecventa conteaza foarte mult, asa ca este neaparat sa cunosti macar ABC-ul bloggingului. Imi place ca tot mai multi prieteni de ai mei isi fac sau au deja cate un blog de nisa (specializat pe un anumit subiect) si astfel descopar ce pasiuni are fiecare.

Am lasat ce e mai bun la sfarsit, si anume

muzica

.

Intre doua workshop-uri m-am asezat cu Richie pe un sac la un alt workshop la care nu intelegeam nimic, pentru ca era despre cantatul la chitara si oud (un instrument asemanator cu cobza), dar imi placea ce auzeam. Uitandu-ma in programul Plai am realizat ca in fata mea canta si preda muzica, cel mai bun cantaret la oud din lume, Ara Dinkjian. Ce pot spune decat ca e si el un simplu om, dar cand atinge coardele acelea Orfeu se duce sa-si acordeze lira imbufnat. N-am inteles mare lucru din teoria muzicala, dar muzica lui m-a uns la suflet suficient cat sa raman pana seara la concert.

Ara Dinkjian la Plai 2010

Ara Dinkjian la Plai 2010

Ara Dinkjian are un stil muzical aparte, e o muzica instrumentala cu influente din toata lumea, dar cele pe care le-am identificat eu sunt de origine armeana (Dinkjian este armean), orientala, greaca, poate si ceva din balcani. Trupa lui, Night Ark, a oferit momente de maxima virtuozitate cu solo-uri la percutie si alte instrumente ce au ridicat publicul in picioare. Pe mine m-a impresionat foarte mult acest artist pentru ca simt ca m-am imbogatit spiritual ascultandu-l si astfel mi-a crescut apetitul muzical pentru acest gen de muzica, inedit cel putin pentru mine.

Misia la Plai 2010

Misia la Plai 2010

Seara s-a incheiat la inaltime prin prezenta cantaretei de fado, Mísia. Misia este una dintre cele mai mari cantarete de fado din lume, iar pentru cei care nu stiu, fado este un gen de muzica specific Portugaliei, numit si blues-ul portughez. Ca sa intelegi fado trebuie sa fi suferit macar odata in viata, pentru ca fado este despre astfel de trairi. Daca afro-americanii au minunatul lor blues, trairile din fado sunt mai intense pentru ca genul apartine unui popor latin.

Mie imi place foarte mult fado, dar recunosc ca nu e un gen pe care sa il am mereu in playlist tocmai pentru ca e mai special. Dar mi-a placut enorm Misia si ma consider norocos ca am ascultat live pe cineva cantand fado. Parca nici un gen nu te implica atat de mult in auditie precum fado si tocmai de asta celor care le place genul se ataseaza foarte mult de artist. De asta Amalia Rodriguez (regina fado) a ramas un simbol national al Portugaliei.

Pentru ca arta este o forma subtila de comunicare, artistul  e nimic fara publicul său, care in cazul muzicienilor, este ca o casca prin care artistul se aude mai bine sau mai rau, depinde de cum ajunge la sufletul audientei. In fata mea era o familei cu doi copii mici, tare neastamparati si plictisiti de ritmurile complexe ale lui Ara Dinkjian. Dar odata ce a inceput sa cante Misia, pana si ei s-au linistit si au inceput sa asculte cuminti. Nu ajunge sa ai voce, trebuie sa canti cu inima si asta a fost impresia mea generala, eu am ramas fascinat de sensibilitatea acestor artisti, care duminica, la un alt workshop au povestit foarte frumos despre pasiunea lor.

Fiecare artist e deosebit in felul sau, iar Misia dupa o ora de fado traditional, ne-a surprins cu abordari orginale care au ridicat audienta in picioare si piese din diferite tari, iar la final m-au durut palmele de la aplauze dar am ascultat vreo trei sau patru bisuri si parca tot n-as mai fi plecat de acolo. Misia a spart si acel tipar al cantaretei fado tip statuie neagra, pentru ca a interactionat foarte frumos cu publicul si s-a jucat aratandu-ne ca nebunia artistilor e frumoasa.

Misia n-a uitat sa aminteasca cu compasiune de tiganii nostri repatriati de Sarko, treaba care n-a fost prea bine primita de public. In fine, parerea mea e ca guvernele noastre au gresit foarte mult de-a lungul timpului pentru ca nu au facut, cel putin pentru ochii occidentului, delimitarea intre furaciuniile conationalilor nostri de prin vest si etnia rroma in general, pentru ca nu-i poti baga pe toti intr-o oala.

Eu nu am fost vineri, pentru ca desi a fost ziua mea, am lucrat pana tarziu si n-am mai vrut sa ies in oras. Dar pot zice ca mi-am facut un minunat cadou venind in weekend, iar ca bonus am invatat o tehnica foarte interesanta si usor de folosit, despre care veti mai vedea. La capitolul organizare, Plai 2010 mi s-a parut bine organizat pentru un festival matur (cred ca este la a patra editie), au fost conditii ca sa iti petreci toata ziua acolo, de exemplu eu am mancat un gulas senzational, a fost de baut cam de toate la preturi acceptabile, locuri destule pentru toata lumea si nu in ultimul rand am avut noroc cu vremea. Pentru mine a fost ca un miniconcediu 🙂

Pozele sunt de la Tomata cu Scufita, saru-mana.

James Cameron e un om norocos

Deja lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care au văzut filmul Avatar, de James Cameron, și cei care nu l-au văzut. N-am să insist acum asupra filmului, pe care eu îl consider fabulos, un eveniment în lumea cinematografiei, ci vreau să spun altceva.

Îl invidiez pe James Cameron pentru că are la dispoziție tot ce se poate și lucruri pe care noi nu le imaginam, pentru a-și materializa, pe marele ecran, imaginația. Din fericire, mai sunt câțiva ca el, George Lucas și Steven Spielberg îmi vin acum în minte, cărora deasemenea, trebuie să le mulțumim pentru filme care ne-au marcat viața și care ne-au întregit colecția de eroi și povești favorite.

Sunt convins că acești regizori mari nu sunt singurii oameni cu idei minunate, dar numai ei și încă o mână de norocoși pot pune în imagini lucruri minunate. De câte ori nu m-am întrebat, ce film aș face eu pentru IMAX, ce lumi aș inventa și unde în timp m-aș situa. Fantasy? Mitologie? Legende? S.F.? Dar de ce să mai căutăm, când sunt sute de cărți care ar putea fi ecranizate astfel. Tolkien a fost unul din autorii norocoși și noi deopotrivă că am putut vedea și altfel decât cu ochii minții ce a imaginat el!

Proaspăt câștigător al Globului de Aur, James Cameron avea dreptate când spunea că el și actorii din acea sală au cea mai frumoasă meserie din lume. A fi artist și a fi acolo înseamnă într-adevăr maximum — a putea să te exprimi și să-ți manifești la un asemenea nivel personalitatea artistică, având toată tehnologia la dispoziție.

Tocmai am văzut a doua oară Avatar 3D, fix la o lună de la premieră când, îmi amintesc că într-o mare înghesuială am intrat cu greu la film. După o lună am dat de aceeași îmbulzeală și coadă la bilete, semn că Avatar este cu adevărat un imens succes, care m-a impresionat la fel de mult acum ca și la premieră. Dar Avatar este doar primul mare film 3D, iar cele care vin au această ștachetă de trecut pentru a ne face să zicem “mai tare ca Avatar”.

Un review excelent scris de Richie puteți citi aici pe marele-ecran, un blog pe care îl recomand călduros.

Stargate Universe, impresii

Am două categorii de prieteni: cei care iubesc SF-ul şi cei care nu-l înţeleg. Mă refer la filme şi seriale. Prima categorie se împarte în cei care sunt fani Stargate, fani Star Trek şi nu în ultimul rând fani Star Wars. Cei care nu înţeleg filmele SF şi deci nu le urmăresc, se împart în prea multe categorii pentru a fi enumerate aici.
Fanii Stargate sunt cei mai răsfăţaţi pentru că aproape constant li se oferă de la an la an câte un sezon nou, un film sau o serie nouă cu moace noi şi curioase de misterele Anticilor. Nu demult a apărut seria Universe, despre care am auzit tot felul de păreri negative şi am zis că nu voi scrie nimic până nu am să vad măcar 5 episoade. Pe de altă parte trebuie să scriu şi despre altceva, altfel am să-mi pierd şi ultimii 2 vizitatori, dacă îmi îngrop blogul cu teme politice.

SGU-FullSize-sgu0106-0013xx

Ca fan Stargate am fost un pic dezamăgit de Universe. Băi, Stargate înseamnă replicile absolut geniale ale lui O’Neill, umanismul lui Jackson, ingeniozitatea lui Carter şi indeed-ul lui Teal’c. La care mai poţi să adaugi “chevron seven locked”. Stargate nu e Friends sau Desperate Wifes ca să-i văd pe fiecare cu cine se combină şi ce probleme are. Sunt militari ce naiba, doar nu i-a luat armata cu arcanul de pe stradă, hai tu, că ai faţă de off-world. În Stargate Atlantis tipii au reuşit să păstreze un pic reţeta, dar m-au disperat un pic cu crizele lui Ronan Barbarul (nu săriţi pt că îmi plăcea personajul, dar uneori era din alt film, fantasy zic). În schimb în Universe avem o groază de personaje, practic şi al doilea soldat din rândul din spate devine un personaj, chestie care mă duce cu gândul la telenovele.

E clar că “militarii e şi ei oameni” dar poţi fi subtil, cu o remarcă, un detaliu, nu trebe să-mi dai cu microscopul ce simte colonelul sau soldatul necunoscut. Din toate personajele mie îmi place de savantul Rush, pentru că fiind chipurile “negativ” i s-a construit un personaj mai complex la care şi actorul are un aport consistent. Rush e cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ, nu ca alţii care au picat în cap în primul episod. Îmi place de el pentru că nu e şablonul savantului distrat şi excentric, e un tip cu personalitate care ştie mai mult decât toţi la un loc, iar asta e o povară. Un alt personaj reuşit e sgt. Greer, care pare un tip dur şi rudimentar, dar e loial şi corect. Până la urmă oamenii caută modele şi repere în personajele din seriale, iar Stargate Universe reuşeste să ofere câteva (puţine, e adevărat). Legat de asta, nu-mi place că scenariştii au încercat parcă să creeze un personaj pentru fiecare, ca într-o şedinţă de marketing în care se decide lărgirea la maxim a targetului. Unul din serialele cele mai de succes, de care lumea a cam uitat, Star Trek The Original Series (anii 60), avea 3 personaje principale: Kirk, Spock şi dr. McCoy, ale căror replici făceau tot show-ul indiferent ce planetă vizitau. Stargate a plecat pe acelaşi principiu de succes, dar a deviat mult către genul de serial cu prieteni şi poveşti de viaţă decare eu sunt plictisit. Povestea serialului mi se pare foarte bună, dar potenţialul imens al ideii este prea puţin valorificat, cel puţin până la episodul 9 pe care l-am văzut. Odată ce mi-ai stârnit curiozitatea cu nava aia imensă şi antică, nu mă plictisi cu ezitările romantice ale lui Eli.

De la început m-a atras Stargate pentru că era un fel de Indiana Jones S.F: Xenoarheologie, tehnologii necunoscute, rase enigmatice, războinici interstelari, “evil lords”, secrete planetare şi evadări spectaculoase — asta este reţeta pentru care m-am înscris la locurile din faţă. Cât timp scenariul se abate de la ingredientele astea, orice Stargate va fi sub aşteptări. Sunt curios ce va urma.