In fiecare candidat avem un Nae Caţavencu sau un Farfuridi. In loc să vă uitaţi seara la tv, la confruntările şoc, puteţi urmări această înregistrare, pentru că discursurile sunt aceleaşi cu discursul lui Nae Caţavencu:
Dacă nu mă înşel, este interpretarea marelui actor Ion Talianu.
Dacă e vineri dupămasa, e liber la lene și distracție. Ieri mi-am reactivat contul de WoW după ce nu mai jucasem de mai bine de o lună și sincer, a meritat, pentru că am primit un cadou haios de la o prietenă din Olanda: pe maestrul berar kung-fu Pandaren. Apoi spre seară, cu blogherii timișoreni și nu numai, ne-am jucat ca pe vremuri în barul Funky până noaptea târziu. Demult nu am mai râs atâta.
Panda-berarul ninja e un companion simpatic, ce îmi amintește de Hong Kong Phooey, și costă 10 euro în magazinul online Blizzard. Din păcate e doar virtual, altfel ar fi un prieten de nădejde la festivalul berii. Pandarenii sunt o rasă de urși umanoizi imaginată de Blizzard, un fel de “furbolg” panda, numai că nu au putut fi folosiți în joc din cauză statutului sacru pe care ursul panda îl are în China, unde Blizzard are milioane de jucători. Aparent guvernul chinez nu permite jocuri în care să apară panda morți. Bine că nu au nimic împotriva jocurilor în care sunt uciși oameni 😉
Seara m-am alăturat blogherilor chemați în Funky la o rundă de jocuri, o idee minunată a Tomatei care a reînviat jocuri demult uitate decând eram copii. S-a jucat: yahtzee, remi, monopoly, domino, scrabble, șeptic, cruce, sudoku, table, sus-jos și treasure island versiunea 0.8 beta (creație proprie, anul 1992). Eu am jucat Sus-Jos, un joc de masă decând eram mic, șeptic, domino (cu piese de cca 100 de ani) și treasure island. Bătrânul “sus jos” a avut succes în echipa Sirg, Ily, Richie, George și Horia, cărora li s-au alăturat și alții în limita pionilor disponibili (înainte ca să vin a trebuit să răscolesc cutia veche cu jucării după o mână de pioni). Mai târziu am refăcut niște reguli pentru “treasure island” căruia îi uitasem regulile, și am făcut “beta testing” cu Richie și Horia. Am depistat următorul bug: situația în care jucătorul 1 (roșu) trebuie să stea o tură la pirat, în timp ce jucătorul 2 (albastru) s-a rătătcit în pădure fiind nevoit să stea 2 ture la nr. 15. Partea haioasă e când de la 15 dă cu zarul 2 și iese din joc la 17, după ce a petrecut 2 ture prin pădure 🙂
Jocurile de societate, astea cu zaruri, cărți, pioni și piese, au un farmec al lor și mi-am dat seama cât de mult ne-a schimbat calculatorul viața în ultimii 10-15 ani. Pentru că am trecut treptat de la “Nu te supăra frate” la Counterstrike, de la Șeptic la Solitaire și de la Monopoly la Farmville sau Mafia Wars (facebook). Jocurile online tip WoW sunt un alt capitol, ele înlocuiesc aproape toate jocurile astea “de tip vechi”. Dar nostalgia pentru vremurile acelea nu dispare cu una cu două și întotdeauna întâlnirile cu prietenii vor fi mai reușite decât cele virtuale. Pe data viitoare am promis să pregătesc o versiune 2.0 pentru “treasure island” și voi căuta prin cutia cu amintiri jocuri vechi de demult.
Era o vreme când filmele nu aveau sunet propriu, când se făceau filme mute, alb negru. Azi un film alb negru și mut poate părea în comparație cu filmele HD pline de efecte spectaculoase, ca un olog chior lângă un atlet de performanță. Dar nu e neapărat așa. Acolo unde e o lipsă, sau un handicap, alte lucruri se dezvoltă mai mult, în compensație, iar în cazul filmelor vechi, lipsa sunetului sau a culorii este înlocuită de mesaj, expresivitate și talent.
Mulțumită lui Cami, am fost ieri cu gașca de blogheri pregătiți de Halloween party, la un astfel de film, nu foarte potrivit totuși ca un aperitiv pentru petrecere. Der Letzte Mann din 1924 (The Last Laugh, sau Ultimul Râs) este un film care m-a impresionat destul de mult, începând de la personajul principal jucat de Emil Jannings, până la mesajul destul de complex, zic eu. Povestea e simplă: un bătrân portar al unui prestigios hotel este transferat la îngrijirea toaletelor hotelului, fiind considerat prea bătrân și ramolit pentru a mai reprezenta imaginea hotelului. El încearcă să ascundă această umilință de familie și prieteni, dar fără succes. Drama lui se accentuează pentru că prietenii și vecinii lui îl desconsideră și îl batjocoresc, iar bătrânul, odată respectat la el în cartier, ajunge să doarmă în toaleta hotelului în care lucra.
Filmul are multe scene deosebit de bine realizate, fiind unul dintre primele filme care au folosit camera mobilă (azi nu mai remarcăm lucrurile astea). Una din scenele mele favorite e când vine bătrânul la hotel de dimineață și se întâlnește în ușa rotitoare a hotelului cu noul portar.. unul intră și altul iese, dar nu se văd față în față. E ca în viață.. marile schimbări vin neanunțate. Fiind un film și despre ierahia în societate, sunt multe scene filmate prin ușă — contează pe ce ușă intri și pe ce ușă ieși așa cum haina te face respectat sau umil în fața celorlalți. Pelicula alb negru, cețoasă, m-a dus cu gândul la arta plastică, la compozițiile ciudat cadrate ale lui Degas sau la străzile lui Singer Sargent. Bătrânul portar mi-a amintit de poștașul Roulin al lui Van Gogh și de vibrația din tablourile sale.
Scena care m-a impresionat cel mai mult este cea de mai jos, când bătrânul este dezbrăcat de haina lui impunătoare de portar, precum un general căzut în dizgrație și degradat, medalie cu medalie, grad cu grad, până la soldat. La fel, bătrânul coboară câte puțin pe scara socială cu fiecare nasture desfăcut, ca în final să rămână “gol”, într-un costum anonim sărăcăcios. Bătrânul e nimic fără haina lui impunătoare cu nasturi de alamă. E doar un moș ramolit și adus de spate pe care nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nu mai impune respect, nu mai are de ce să țină spatele drept, se simte un rebut și un proscris al lumii prin care nu demult umbla țanțos, ca un general în haine de gală.
Defapt omul e o sumă de astfel de învelișuri — un afiș ambulant sub care se ascunde un alter-ego vulnerabil și derutat. Din păcate oamenii au în ei răutatea înăscută de a lovi pe cei care se arată vulnerabili. Suntem împărțiți vrând-nevrând în sutane, uniforme, costume și salopete — niște caste neoficiale ale piramidei sociale. Haina e o formă de apartenență la o astfel de castă și care adesea se confundă cu persoana care o îmbracă, până într-o zi când vârsta te face să ieși printr-o ușă rotativă, în timp ce altcineva intră în locul tău, fără să îți ceară voie, fără să îți spună ceva. Rolul tău s-a terminat.
P.S. Pentru cine vrea să urmărească filmul întreg: se poate viziona de pe google videos – link.
Deja am văzut postere ce anunță pentru 13 noiembrie 2009, noul film 2012 cu tema… sfârșitul Pământului. Precis ați auzit deja de 2012 — o altă legendă urbană bazată pe interpretarea subiectivă a calendarului maya, care se oprește în 2012 (se pare că anul care corespunde în calendarul nostru cu 2012 avea o semnificație religioasă deosebită pentru mayași). De aici s-a dedus că dacă mayașii au zis în evul mediu că lumea se va sfârși în 2012, noi trebuie să îi credem pe cuvânt.
După, Independence Day (regizat tot de Roland Emmerich), Deep Impact, Armaggedon ș.a. vine 2012.
Mă întreb, de ce le place oamenilor să vadă scenarii apocaliptice și cum totul e distrus la scară planetară?
Dacă Maddy scrie de reclame urâte, mi-a venit idea să scriu despre reclamele reuşite pe care le-am văzut la TV. Publicitatea e un rău necesar, de care din păcate nu mai ştim cum să scăpăm, dar uneori, rar, e drept, sunt unele reclame care te fac să scoţi televizorul de pe mute sau să nu schimbi canalul. Şi sincer, unele sunt amuzante şi îmi mai şterg dezgustul provocat de noianul de reclame stupide pe care le vedem în general cu tona.
Mie îmi place seria de reclame la Romtelecom cu “infractorul” ratat. Nici nu ştiu care îmi place mai mult, de exemplu cea cu bătrânul cu fiul bodyguard e foarte reuşită şi populară, dar şi aceea cu bătrânica care îi zice: “săracul de tine, te simţi singur de intri în casele oamenilor aşa”. Totuşi, dacă ar fi să aleg, aş alege-o pe cea cu foxy85: (mă amuză cum ajunge să fugă de ea)
O altă reclamă scurtă şi amuzantă e cea la Cosmote, cu actorii care repetă Scrisoarea a III-a: “Tu eşti Mircea? … Nu” Sec. :))
Vouă ce reclame vă plac?