Precis că fiecare a avut la un moment dat un personaj favorit într-o carte. Mă adresez cititorilor mei care au citit măcar o carte (cărţile de poker şi manualul de la bicicletă nu se pun). Citesc mai multe bloguri ai unor oameni care citesc mult mai multe cărţi decât mine şi adesea îşi scriu impresiile despre cărţile citite, probabil sub formă de recomandare. Totuşi, o carte fără personaje interesante este proastă şi adesea acţiunea cărţii contează mai puţin decât personajele. Dar prea puţin, sau niciodată, am văzut o recomandare de carte în care să se prezinte personajele, şi nu vorbesc de cărţi documentar.

Dacă spun Alexandre Dumas mă gândesc imediat la D’Artagnan, dacă spun Mark Twain mă gândesc la Huckleberry Finn şi aşa mai departe. Sherlock Holmes, Jean Valjean, Robinson Crusoe, Ana Karenina, Hamlet — iată numai câteva nume sonore care îmi vin în minte din cărţile foarte cunoscute.

Înainte să ajung la liceu, personajul meu preferat era D’Artagnan, care era pentru mine un fel de Chuck Norris al secolului 17. Mi-a plăcut teribil cum a venit el la Paris pe calul lui portocaliu şi s-a băgat în toate încurcăturile posibile din cauza temperamentului său, ca ulterior să ajungă căpitanul muşchetarilor şi cel mai bun spadasin. Apoi personajele preferate s-au schimbat, şi îmi amintesc că într-o vreme eram fascinat de căpitanul Nemo. Jules Verne îi dă opersonalitate foarte interesantă, a unui om enigmatic şi dur, dar în esenţă nobil şi pasional. Căpitanul Nemo pare un negativ, dar are acea figură de mentor pe care negativii autentici nu o au. Nemo (nimeni în latină) este omul care a întors spatele civilizaţiei pentru a se dedica unei lumi mai frumoase şi interesante decât pământurile oamenilor, şi anume oceanul. Oceanul este lumea lui Nemo, iar Nautilus este submarinul închisoare în care el însuşi s-a autoexilat. Nemo este un vizionar neînţeles, un savant sihastru cu a cărui imaginaţie a creat Nautilus, suma a tot ce avea omenirea mai bun de oferit. Nemo nu poate exista fără Nautilus şi pe mine m-a fascinat omul-maşină pe care l-a descris Jules Verne, tocmai pentru că avea slăbiciunile în care ne regăsim cu toţii — compasiune, regrete, furie, deznădejde. Nemo a intrat definitiv în topul meu în Insula Misterioasă, când reapare, bătrân şi slăbit, în ipostaza misteriosului salvator din umbră.

Tot atunci, printre personajele mele favorite era Huckleberry Finn, un fel de portret stilizat al lui Mark Twain, băiatul problemă care fuge de acasă cu un sclav negru. Personalitatea lui Huck am înţeles-o în timp, odată cu trecerea anilor. Mi-a plăcut povestea lui pentru că Mark Twain a fost senzaţional prin modul său de a reda povestirea la persoana I, prin vocea lui Huck, ce vorbea natural în dialect. Huckleberry fuge de un mod de viaţă cu care nu se poate identifica, de canoanele pe care i le impune societatea habotnică şi sclavagistă din America secolului 19, în căutarea unei noi identităţi, a unor noi sensuri şi a libertăţii pe care deşi o avea, nu conţinea valorile la care ţinea. Huck nu are cultură şi nici experienţă de viaţă, şi totuşi, pus în nişte situaţii de viaţă şi de moarte sau în care trebuie să aleagă între două rele, reuşeşte mereu să facă alegerea morală pentru a-şi ajuta prietenul “interzis”, sclavul Jim. El analizează mereu situaţiile în care intră şi adesea evidenţiază fără să vrea discrepanțele morale ale epocii și defectele dar și calitățile oamenilor.
Unul din pasajele care îl descriu pe Huck e momentul în care se hotărăște să îl salveze (din nou) pe Jim:

[..] cum îmi spunea mereu “puișorule” și mă răsfăța, și nu știa cum să mai mă copleșească în marea lui bunătate. La urmă mi-am amintit cum îl scăpasem de oamenii ăia [..] cât de recunoscător mi-a fost Jim atunci! Zicea că-s cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată și singurul lui prieten de astăzi. Tot gândindu-mă așa, privirile îmi căzură asupra răvașului pe care-l scrisesem domnișoarei Watson. Mare belea pe capul meu! Am luat hârtia. Tremuram ca o frunză-n vânt, fiindcă trebuia să mă hotărăsc o dată pentru totdeauna. Am chibzuit nițel, ținându-mi răsuflarea, apoi mi-am zis:
— Fie! Mă duc în iad! — și am rupt hârtia.
Erau gânduri și vorbe îngrozitoare, dar nu le mai puteam lua înapoi. Ce-am spus a rămas bun spus și nu m-am mai gândit să mă-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, zicându-mi c-am să fiu iarăși ticălos, fiindcă așa îmi era felul și așa fusesem crescut, pe când cealaltă cale nu era de mine. Și, pentru început, mi-am pus în gând să-l scap din nou pe Jim din robie [..]

Probabil voi mai reveni cu tema asta, dar până atunci o sugerez celor care scriu des despre cărți, și pe moment mă gândesc la Tomata, Jen, și Lilișor.